TEMA – București: orașul în care urâm să trăim, dar pe care iubim să-l salvăm
de Ema Andreescu
Unul dintre modurile de a înțelege transformările sociale este impactul acestora asupra spațiului urban. Impactul, dar totodată și felul în care acestea sunt reflectate în structura socială care constituie orașul. Acest aspect a lipsit din discuțiile din ultimele două decenii despre București. Deși preocupările pentru viața urbană sunt prezente peste tot în lume, cred că doar în București există această obsesie cu orașul ca atare. Orașul în sine este o problemă ce se cere rezolvată, tratată, descâlcită. Dovadă și această temă pe CriticAtac care problematizează nu un aspect al vieții în București, ci relația cu orașul propriu-zis. De unde vine această obsesie? Tocmai din negarea ei practică. Deși Bucureștiul pare o problemă exasperantă pentru toată lumea care trăiește aici, în mod practic nu există o viziune colectivă despre oraș, nu există o înțelegere a orașului ca întreg, ca un sistem ce poate fi supus acțiunii sociale. Orașul este în genere fie o serie de probleme –câini vagabonzi, trafic, piste de bicicletă, corupția primarilor etc. -, fie un simplu suport pentru diverse activități: serviciu, casă, distracție.
Viața în București este resimțită de multă lume sub formă de exasperare. Pe toți ne enervează câte ceva. Însă această exasperare nu ia niciodată forma unei indignări, nu este resimțită niciodată ca efectul unei injustiții. Viața merge mai departe strângând din dinți, ca un destin implacabil. Asta și pentru că nimeni nu îndrăznește să fie prea critic cu orașul. Unii de teamă să nu li se aducă aminte provincia din care au plecat, alții de teamă să nu reia clișeele orientaliste folosite de străini sau de intelectualii cu aspirații occidentale bovarice. Prin urmare, nu se cade să zici despre București că este un oraș insuportabil, mizerabil și înapoiat – la fel cum nu poți să zici că nu îți plac manelele și tot cultul pervers din jurul lor declanșat recent – fără să fii excomunicat din tabăra progresistă și critică. Astfel încât, în timp ce tot orașul se scufundă în sărăcie, tocmai a fost descoperit Ferentari-ul, ultima fantasmă exotică.
Acestui curent naturalist îi corespunde mai vechea preocupare patrimonialistă, specifică în special dreptei post-comuniste. Pentru aceasta, orașul nu este decât o sumă de clădiri, unele mai importante decât altele, dar și o permanentă litanie pentru Bucureștiul interbelic distrus de comuniști. Fantezie și nostalgie – cei doi poli prin care se normalizează viața de zi cu zi în București. Dacă nu e vorba despre un parc, o clădire sau ceva dramatic viața cotidiană din București nu devine niciodată o problemă care să merite cu adevărat atenție și intervenție politică.
Prins între fantasmă și nostalgie, orașul și viața urbană și-au pierdut caracterul social și politic și au fost reduse la o serie de patologii ce necesită fie o soluție birocratică – mai multe străzi sau mai multe piste de bicicletă, eutanasierea câinilor, etc. – fie una civilizatoare. Însă viața cotidiană din București nu este pur și simplu o patologie ci este totodată reflecția unor mutații sociale mai ample. Trei îmi par a fi esențiale: privatizarea, militarizarea și subdezvoltarea. Desigur, acestea nu sunt specifice Bucureștiului, nici măcar în calitatea sa de oraș post-comunist, ele exprimând fenomene mai ample.
În ton cu restul societății, și viața urbană de după 1989 a fost supusă unui amplu proces de privatizare. Foste proprietăți ale statului au fost transferate în mâini private spre folos personal. Însă logica privatizării a permeat viața urbană, oferindu-i singura consistență palpabilă. Spațiul urban nu este un spațiu al comuniunii, cooperării, colaborării –un spațiu comun cum ar veni – ci doar o resursă, precum multe altele, ce trebuie acaparată, trecută sub nume propriu, privatizată. Asta reflectă foarte fidel ideologia dominantă a tranziției în care competiția pentru acumularea de bogăție, capital și resurse a fost considerată valoarea supremă. Observați de exemplu cum se urcă bucureștenii în mijloacele de transport în comun: mereu îmbulzinu-se la ușă pentru a ocupa cele câteva locuri goale. Însă exact acest comportament contribuie la întârzieri și la formarea congestiilor de trafic (pe lângă sub-finanțarea infrastructurii) ce rezultă în mai puține locuri disponibile. La fel, aproprierea spațiului public pentru parcarea mașinilor personale sau închiderea de terenuri comune pentru construcții private constituie tot atâtea exemple ale unei logici de privatizare și acumulare în raport cu viața urbană.
Militarizarea spațiului public este astfel un efect al procesului și ideologiei privatizării. Granițele proprietății private trebuie constant păzite și extinse. Militarizarea presupune bariere în calea mobilității prin spațiul urban – o serie de opreliști care au ca obiect excluderea celor nedezirabili. Evacuările forțate, hărțuirea oamenilor fără adăpost și a săracilor, închiderea adăposturilor sunt realități definitorii ale Bucureștiului din ultimele decenii, care însă au fost obliterate de discuțiile legate de patrimoniu sau trafic. Concomitent, spațiul cândva public și accesibil a fost la rândul său îngrădit și populat cu tot soiul de polițiști și figuri ale ordinii. E suficient să invocăm aici curțile școlilor și liceelor care astăzi sunt inaccesibile inclusiv elevilor de acolo în afara orelor stabilite de direcțiune, sau parcurile ce sunt astăzi sub atenta supraveghere atât a polițiștilor locali dar și a unor firme private de pază. În fapt, figura agentului de pază a devenit iconică pentru viața urbană bucureșteană, fiind omniprezentă în toate etapele sale zilnice.
În fine, subdezvoltarea orașului are desigur cauze mult mai structurale și mai complexe decât cele rezultate din propria sa dinamică, dar în cazul Bucureștiului logica privatizării nu face decât să accelereze acest proces. Lipsa unei idei comune despre viața urbană, precum și în lipsa investițiilor publice și în scop public fac ca subdezvoltarea să fie rapidă și inevitabilă. Un indiciu imediat al acesteia este imensa polarizare a segmentelor sociale urbane, polarizare ce este înscrisă în geografia orașului. De asemenea, tipul de investiție publică reflectă și totodată adâncește starea de subdezvoltare. Recenta discuție despre pistele de bicicletă este importantă tocmai pentru că relevă faptul că modelul de dezvoltare urbană actual al Bucureștiului prin proiecte faraonice foarte scumpe nu numai că nu vor rezolva nici una dintre problemele actuale, dar contribuie practic la adâncirea acestora. În București, banii obținuți la bugetele locale prin taxare sunt risipiți apoi fie pe proiecte inutile, fie prin contracte preferențiale pentru clienți politici, ceea ce pe teremen lung va duce la limitarea ratei productivității și astfel la diminuarea sumelor încasate din taxe. Practic, politicile urbane actuale nu fac decât să pregătească propriul lor faliment și să accentueze subdezvoltarea orașului.
Aici constă paradoxul rezolvării problemei București: logica post-comunistă a privatizării, militarizării și subdezoltării va fi întreruptă în momentul în care aceasta va interfera cu interesele de business. Profitabilă în ultimii 25 de ani, aceasta va fi înlocuită de îndată ce își va îndeplini scopul istoric. Această schimbare nu va garanta nicidecum un acces la oraș mai echitabil sau o viață urbană bazată pe principii și valori colective. Pentru asta e nevoie de organizare politică și o viziune egalitară asupra orașului pe care astăzi Bucureștiul, prins între fantezie și nostalgie, nu o are. Să sperăm că aceasta va apărea totuși.
Ema Andreescu este scriitoare și documentaristă. În prezent lucrează la un proiect despre reprezentarea orașelor post-socialiste în filmele Noului Val.
