Stînga europeană mai radicală – fie capabilă să se distanţeze de o social-democraţie din ce în ce mai neoliberală, fie social-democrată într-un sens mai corect al sintagmei – a avut mari dificultăți în a se poziţiona faţă de Brexit. Probleme mai vechi despre ce ar însemna redemocratizarea UE, despre ambiguităţile din cîmpul muncii, despre retragerea spre o reinventare a stîngilor la nivel naţional etc. au explodat în spaţiul public. Inclusiv în România au apărut poziţii diferite; nici în interiorul grupului CriticAtac opiniile nu s-au așezat și nici nu cred că situația poate fi lămurită prea ușor. Încerc și eu mai mult o autolămurire publică în scris.
Dacă tot s-a produs Brexitul pe hîrtie și la televizor ca un mare show cu de toate, să ne aruncăm niște apă rece peste față. Ce-a însemnat Brexitul, cum a apărut el? Conservatorii lui Cameron s-au întrecut în oportunism fără scrupule cu ultraconservatorii cu inflexiuni fasciste reprezentați pentru media globală de Farage. S-au întrecut în cîștigarea unui public electoral. „Public”, da, pentru că bătălia a fost una comercială și de recalibrare pentru „targetul” unei retorici procapital (uneori cu scenete anticapital jucate de Farage, băiatul cu banii prin offshoreuri) și europene, și naționale (că doar băncile „naționale” se salvează la braț cu tehnocrați europeni). Ni se spune că ultraconservatorii și conservatorii propun impetuos două versiuni: pro și contra UE. Cameron și ai lui vor să mai ia din drepturile muncitorilor migranți de acolo (că și-așa dau pe afară de drepturi). Farage vrea să închidă granițele. Ce să caute stânga în asta? Păi a fost trasă de propriul electorat acolo, spun unii. Căci Uniunea Europeană e neoliberală și e rea pentru muncitori.
A fost rea pentru muncitori și stânga europeană vestică, care a moțăit două decenii cu zeci de milioane de muncitori din Est plecați la muncă precară pretutindeni; îi vezi și lângă sediile de partid, hoteluri unde se țin conferințe sforăitoare etc. Acum văd că se practică din nou discursul maximalist, mă uit și la textul lui Vladimir Borțun în care preferă să descrie o bătălie abstractă între neoliberalism și popor, cînd se observă pînă și din România că s-a dat o bătălie între neoconi și ultraconi, între siniștrii de la The Sun și alte tabloide xenofobe și de ceva vreme complet oportuniștii de la The Guardian (mai preocupați să vopsească stînga în culorile capitalului și să mai lase un text din zece s-o zică pe aia cu inegalitățile).
Și atunci voi fi eu bădăranul din Est și o să întreb rafinata stîngă vestică, atît de radicală și de verticală, cum stă atîta intransigență lîngă tone de abuzuri asupra migranților tolerate pentru bunul mers al „serviciilor” la pachet cu slăbirea drepturilor muncitorilor cu drepturi depline. Cum stă intransigența asta față de neoliberalism cu atacurile neoliberale date pe tot frontul estic. Au fost solidarizări cu tunurile date în populație în 2010-2012 și nu le-am văzut eu? Spunea corect Florin Poenaru, poate ar trebui mai nou să vă uitați la Est ca la avangarda neoliberală și laborator de medicamente de business pentru Vest. Noul Cod al muncii în Franța este extrem de contestat. Foarte bine. Îi susținem. În 2012, România era distracția Europei cînd în sfîrșit se trezise și voia să arunce pe geam cele mai nebunești elemente de austeritate, se trimiteau liste de respectare a statului de drept. Dar toată lumea ia pe nemestecate întreaga poveste cu anticorupția și dă cu ea în cap. Stânga europeană se tot lamentează – și aici nu mă refer la social-democrați hollandezi, care sunt mai rău decât Sarkozy, mă refer la social-democrați în sensul cît de cît normal al cuvîntului și la aripi social-democrate neblairiste – că e slăbită, că e nu știu cum. Poate nu-și dau seama ce privilegiu au că încă mai există. Poate nici nu-și dau seama ce privilegiu cetățenesc e să te mai duci la vot și să și ai cu cine vota, cu ăia 10%, 20% ai tăi. După părerea mea nici nu vor putea să mai reziste mult din două motive.
O dată pentru că suntem complet înecați în agendă conservatoare cu pro contra refugiați, pro contra UE. Da, pro sau contra UE e din start agendă conservatoare. Neoliberalismul nu e difuzat doar de la centru spre margini. Sau dacă e difuzat de la centru poate ar trebui să ne uităm peste Atlantic de unde freamătă TTIP-ul și să ne mai uităm cum dă tonul America acum în opereta „cum să procedăm cu Brexitul” – cu pași mici, să nu se spargă vreun colț de capital. Dar neoliberalismul e esențialmente dinamic. El a mers întotdeauna cu viteză naționalisto-globalistă. Iar UE chiar este un astfel de exemplu. Mă duc la Bruxelles, mai negociez cîte ceva, mai dau la schimb altceva. De obicei obțin capital, de obicei vînd spațiu public, vînd social, vînd chiar corpuri. Mîna de lucru afară la muncă!, cum spunea Băsescu. Nordul face mașini de lux pentru clasa de mijloc superioară care vinde plasa socială a muncitorimii, cum spunea Wolfgang Streeck. Păi, dacă mă duc și trag ca nebunul la negru, seminegru, cum m-o tolera patronul european, și mă întorc rupt acasă, nu cu prea mulți bani, dar punînd presiune pe sistemele sociale de aici pentru că m-a făcut capitalul praf, cum se numește asta? Evident, nu e cazul tuturor, unii muncitori migranți au șansă, foarte mulți n-au. Dar din cîte știu ieșisem din capitalismul de secol XIX. Ei bine, se pare că foarte radicala stîngă europeană nu mai observă capitalismul de secol XIX în care i se bîltîcîie prosperitatea, observă numai precarizări mai noi, de secol XX.
În al doilea rînd, nu mai vedem stîlpii fondatori ai stîngii. De aia insist cu mîna de lucru estică (să mai adaug și mîna de lucru extracomunitară?), pentru că ea este măsura orbirii stîngii europene, incapabile să facă schimbări radicale în beneficiul lucrătorilor de orice fel, incapabilă să susțină politici simple pentru simplul fapt că muncitorul vestic este sfînt. Visul este unul de uniformizare în jos: și se întîmplă. Pînă la urmă, lucrătorii estici au suplimentat inclusiv servicii sociale. Sutele de mii de îngrijitoare doar nu s-au dus în Sud pentru că aveau statele respective mare grijă de bătrîni pe acolo. Aveau mult mai mare grijă decît în Est, unde bătrînii mor cu mult mai puțină șansă la demnitate. Dar nu aveau suficientă grijă. Desigur, lucrurile astea se știu. Se știu și se minimalizează sau se explică rapid în sintagme-cheie, muncă cu două viteze, exploatare pe nivele diferite, dublu șantaj al muncitorilor. Le explicăm, și?
Acum privim comedia cu Brexitul care ba se poate, ba se face pe pași și de fapt nu se face nimic. Se continuă o politică de radicalizare tot a neoliberalismului. Brexitul ar putea fi gura de oxigen pentru un neoliberalism puțin obosit care începuse să fie criticat și în ziarele care îi pupau mîinile, iar FMI, vorba aia, își critică propriile măsuri.
Gluma de cerere de primire în UE doar a Londrei nu e doar o glumă. În fond, ce e UE dacă nu mai ales o uniune a Londrei cu Frankfurt, Madrid, București și alte aglomerări cu nivel de trai mult peste medie? Asta la pachet cu o luptă a retoricilor antisăraci needucaţi bătrîni etc. Nu ne arată oare viitorul, segregarea viitoare din interiorul UE? Cine a vrut să iasă? Precarii, fie ei fascizați sau nu de la atîta spălat pe creier mediatic, s-au cerut jos din tren. Iar așa ceva nu se iartă. Așa cum nu s-au iertat nici alte referendumuri de prin UE de care nu s-a ținut cont.
Sunt de acord cu prietenii de stînga care spun că trebuia votat pentru Brexit măcar ca să se transmită mesajul clar antineoliberal, antielite care fac comerţ între privilegii și tăieri de plase sociale. Dar unde e garanţia că în afara UE ar fi altfel? Răspunsul lor e că în interiorul UE chiar nu poţi face nimic. De acord, nu cred nici eu în balivernele cum că UE ar fi un garant pentru drepturile lucrătorilor – mai curînd avem spoială europeană peste diverse grade de exploatări. Dar tocmai asta ne arată că în chestiunile care contează, relația angajat-angajator, e foarte „națională” treaba deja în UK. Să-l cităm pe Michael Roberts cu un excelent pasaj:
„But the TUC exaggerates. EU laws and directives like the 48-hour working week are hardly worth the paper that they have been written on, with many exemptions for employment sectors for example, like junior hospital doctors on a 72-hour week or the practice of many employers to get employees to sign a ‘waiver’ on working hours and conditions. The point is that most of our working conditions are determined by national laws and by the class struggle at the workplace, not by EU laws. Those battles have not been hindered or helped much either way by EU employment laws.”
Corbyn e de vină. Criza nu pare să lovească în conservatori cît lovește din nou în laburiști. Au trecut cîteva zile de la Brexit și principala discuţie pare să fie de ce nu-și dă demisia Corbyn. Ader la atitudinea din acest articol în care se spune clar cum toată falanga de dreapta parlamentară vrea să-l sape pe Corbyn chiar împotriva tendinţelor membrilor de rînd ai partidului. O avea Corbyn păcatele lui, dar unde e mai exact vina în acest caz? Cum ar fi arătat să susțină fățiș și îndîrjit „Remain”? Ce poate fi mai corect decît să spui practic „votați, fraților, cum vreți”. Proporţia din laburiști care au votat pentru rămînerea în UE e mai mare decît vor radicalii să creadă; poate că sondajele se joacă cu cifre, dar nici chiar așa, unele lucruri sînt clare. Iar ambiguitatea lui Corbyn în ce privește rămînerea în UE era cred singurul lucru normal, ce dracului să spui într-o agendă aranjată de conservatori. Sigur, te poţi iluziona că preiei din revolta britanicului muncitor de rînd și-l readuci spre stînga. La cum arată treburile, vor rămîne doar iluzii. Deja elitele, chiar alea care au îndemnat la Brexit sînt gata să plătească pentru o rămînere norvegiană, una fără beneficii sociale, doar cu acces la mișcare ușoară financiară. Oare cu ce vor plăti? Cu parte din rente? Da, sigur că da.
Elitele și clasele de mijloc se extremizează la dreapta pe față. Cel mai dezgustător discurs din UK era, desigur, cel xenofob și rasist. Dar am auzit și citit în presa britanică spilcuită, chiar și cea finanțată din bani publici, numai panseuri despre moșii și needucații care nu votează UE, nu votează cum trebuie. Pe lîngă agresiunile lui Farage, liberalii britanici și-au dat arama pe faţă. Ei urăsc corect politic, nediscriminatoriu, respectînd drepturile de gen, rasă, urăsc sărăcimea neintegrată la grămadă. Din nou, România este avangardistă, noi am dat lecții cu extremismul centrist, flancat oengistic, care urăște pur și dur electoratul needucat, sărac și vîrstnic.
Tendinţele centrifuge nu sînt doar etnice. S-a sfărîmat tocmai tendinţa de alungare de lîngă metropolă a sărăcimii inutile care nu poate servi un ceai, spăla un vas sau bate un cui. România a fost din nou un bun exemplu. Centrifugarea produsă de politica dură neoliberală europeană este de fapt și o centrifugă în interiorul naţiunilor înselor. Și nu doar în funcţie de etnic – etnia e doar un coagulant, dar acolo unde nu sînt astfel de probleme se găsesc altele, educaţia și vîrsta fiind unele dintre ele. Această centrifugă e aprigă producătoare de fascism. Și mi-e din ce în ce mai teamă că vom avea discursuri din ce în ce mai curăţate de aluviuni rasiste și sexiste, dar din ce în ce mai pure în sensul urei de clasă de sus în jos.
Alte reacții. Alexandru Vasile Sava a scris un text bun și apoi o replică iritată la o critică de pe siteul nostru (iar aici aș zice că în interiorul stîngii românești ar trebui să existe mult mai multă relaxare faţă de critici și polemici, că de aia sîntem mai buni ca alţii), unde vorbea despre ambiguităţile dintre migrant și nativist (muncitorul la el acasă). Noi am subliniat în revista presei tocmai că nu trebuie să pierdem din vedere vreo clipă pămîntul de sub picioare – adică starea lucrătorului român: și aici, și afară. Stînga din Est merge așa prost și pentru că are bună parte din electorat pierdut în Vest între ura gazdelor și frica de noi migranţi, încă și mai ieftini. Dar, cum spuneam mai sus, oricine se pretinde radical în Vest are o vină implicită în a nu fi știut să formuleze apărări care să conteze politic la adresa acestor lucrători – putem da exemple frumoase de solidaritate, cum dă și Vladimir Borțun, dar cam atît.
La fel, radicalii vestici au fost ridicoli în apatia cu care au comentat Grexitul, în felul în care au susţinut sau nu diverse mișcări precum Syriza. Susținerea a fost publicistică – și atît; asta cînd a fost, căci nu de puține ori față de Tsipras și ai lui s-a revărsat un val de suspiciune condescendentă înainte chiar să ajungă la guvernare. Eșecul cel mare e tocmai, cum spune Balibar în Libération, să avem o ţară integrată care e de fapt exclusă, Grecia, și o ţară care se cere exclusă dar care va rămîne lipită de UE în formule deloc promiţătoare pentru progresiști:
„De ce point de vue aussi la comparaison entre le Grexit et le Brexit peut s’avérer instructive : la faiblesse de la Grèce, abandonnée par tous ceux qui, logiquement, auraient dû soutenir ses revendications, a mené à un régime d’exclusion intérieure ; la force relative du Royaume-Uni (qui peut compter sur de solides appuis dans l’UE) conduira sans doute à une forme accentuée d’inclusion extérieure. Est-ce à dire qu’aucun tournant ne vient d’être pris ? Evidemment non.” (Etienne Balibar, Liberation).
Cred că stînga trebuie să gîndească simplu în astfel de ocazii. În cazul Brexitului, am fost alături de aceia care au expus problema pe cît mai multe faţete și au invitat alegătorul să-și facă alegerea. Orice îndemn dinspre stînga de „luptă cu neoliberalismul UE” avea o doză de ipocrizie pentru că uita neoliberalismul și neconservatorismul cît casa din UK. A funcţionat zguduirea status quo-ului european? Da. Dar îmi amintește de situaţia aceea periculoasă în care te revolţi euforic știind că n-ai nici o șansă, și fără să obţii nici un centimetru în negocierile importante dintre angajatori și angajaţi, și apoi te și miri că ţi-o iei pe coajă și mai rău, deși ai avut succes de public ceva mai mare decît atunci cînd făceai strategii și analize de clasă. Acestea ultimele n-or fi ele populare, dar pregătesc sănătos momentele de oportunitate. Momentul în care ne aflăm acum este de întărire a rîndurilor în spatele unor fronturi antiausteritate deja create – mișcarea Corbyn a adus și oameni din afară partidului alături de laburiști. Știm păcatele social-democrate, dar unele-s mai mari, altele mai mici. Și, vorba unui clasic, să-ţi ascunzi nerăbdarea după radicalism nu-i o idee prea deșteaptă, așa cum nu e deștept să nu înveţi din istoria mișcărilor sindicale, unde negocierea cu părţi extrem de ostile e la ordinea zilei, iar strategiile de compromis au mereu o logică puternică, nu e „compromis” exhibiționist. E timpul ca stînga radicală să se maturizeze, ăsta a fost mesajul dinspre criza Brexit. E timpul să vedem ce facem cu dezbaterea naţional/UE pentru că mi se pare că ne împotmolim. În timp ce clasele privilegiate nu știu cum să mai stoarcă ultimul sfanţ, stînga nu mai prididește să facă planuri de salvare a capitalului, unul mai „prietenos”, mai local, mai transeuropean, mai din ferme ecologice, mai din societăţi fourieriste harmonioase etc.
De aceea, cu toate rezervele pe care le-am mai exprimat, cel mai inteligent pentru următoarea etapă este susținerea unui bloc al angajaților în UE pur și simplu. Formațiunea care se apropie cel mai mult pare a fi DIEM (cu Varoufakis în frunte). De altfel, sînt în mare parte de acord cu o traducere a Brexitului publicată de Zizek pe pagina formațiunii.
Mi se pare nu doar puțin ridicol, ci și împotriva unui spirit elementar de autoconservare să vorbim în termeni ultraradicali cînd sîntem praf, cînd stînga europeană nu se coalizează în momente sau în situații care o privesc direct. Nici măcar solidarizarea cu Franța nu-mi pare să funcționeze cum trebuie. În Est e plictiseală pentru că nouă ne-au tras-o de foarte mult timp în același fel, în Spania Podemos și comuniștii avansează cu pași mici, dar se pierd în național și nu mai dau semnale europene. Ceva trebuie făcut. Iar asta nu are legătură cu diverse exituri, ci cu blocade minim eficiente la adresa ofensivei neoliberale. Mai e pericolul să vrem să ne situăm neapărat clar proexituri sau antiexituri și să scriem articole aproximativ asemănătoare. Cazul lui Seymour care se contrazice cu Varoufakis expunînd cam aceleași argumente mi se pare destul de amuzant și plin de învățăminte.
Intrarea în epoca elitelor nervoase, revoltate cu tendință centrifugă mult mai mare, pentru că vor să evadeze de fapt din societăți, din comunități, vor izolare, lumi metropolitane exclusiviste și cityuri eficiente, nu putea fi exprimată mai bine decît de un cinic de la Foreign policy care dădea titlul: E timpul ca elitele să se ridice împotriva maselor ignorante. Cred că post-Brexitul anunță o și mai mare violență economică împotriva „ghinioniștilor”, fie de pe fronturi naționale, fie de la Bruxelles. De aia poziționarea pro sau contra Brexit a fost și este irelevantă. Dar tot restul de argumente de la stînga rămîn relevante și trebuie să ne ducă spre niște concluzii. N-aș vrea să văd încă o dată serbări cu stîngiști radicali care aleargă după electorat excitat de diverse facțiuni ultraconservatoare, n-aș vrea să aud aiurea limbaj revoluționar cînd noi sîntem în pragul închiderii luminii, aș vrea să intrăm în epoca unui atac pozițional care să țintească social-democrația compromisă și, în același timp, să sape încrederea cu care se umflă neoconii (liberali nu prea mai văd, sînt doar cîțiva de sămînță pentru televizor).
Închei cu un comentariu la un text mai vechi al lui Wolfgang Streeck, unul dintre apologeții ieșirii din zona monedei Euro (nu Uniune neapărat, deși nu s-a stabilit dacă s-o putea una fără alta, și toate fără NATO). El spune chiar în finalul cărții Buying time că trebuie să recunoaștem că cel mai puternic dușman e liberalismul hayekian, nu naționalismul. Democrația e omorîtă de moneda euro și dacă nu ne mișcăm mai repede, scrie Streeck, vom pierde și democrația la nivel național. Un simplu front anti-Schäuble nu e suficient, așa cum e inutil să speri la o unificare a unei Europe atît de diverse într-o altă manieră decît printr-o monedă. Streeck scria asta acum cîțiva ani.
Eu cred că Europă care ar intra, de exemplu, într-o perioadă de închis granițe și de expulzat muncitori migranți înapoi în Est, cu destinele oricum făcute praf, iar acum și fără nici un fel de sprijin acasă, unde neoliberalismul e mai dur decît în țările care i-au găzduit, mi se pare că sună absolut sinistru. Acei lucrători prin toată Europa sînt de obicei văzuți drept cei care se duc rapid la extrema dreapta sau într-o zonă apolitică a exploatării pînă la sînge în tăcere. Și dacă vom avea o Europă care se redescoperă democratic în timp ce expulzează sau care mai apasă încă o dată pe pedala exploatării străinului cred că pur și simplu trebuie despărțite clar apele între stînga cu fantezii localiste și o stînga care vrea să evite distopia cu „fiecare face democrație la el acasă”. Nu se mai poate, după ce atîția migranți au muncit în Franța fără beneficii de francez, nu se poate să-i mai dai afară, nu se poate să-i mai închizi granițele în fața familiei lui. Pentru cei care se poate le doresc cale bătută printr-o junglă de argumente amețite despre democrație pe felii mici și joaca naționalistă cu focul. Să nu accepți că țări în care lucrează milioane de muncitori, indiferent de nație, devin și țările lor, și devin astfel legate într-un mod ireversibil și de locurile lor de baștină înseamnă tocmai să pui capitalul înaintea oamenilor, înseamnă să accepți că acel capital investit e totul și că fraierii prinși la mijloc sînt doar niște fraieri. Abuzul s-a petrecut deja și a generat realități noi. Știu că fanteziile astea trec greu. Doar sînt timișoreni, clujeni sau brașoveni care încă speră să trimită înapoi acasă moldovenii necivilizați care le-au reconstruit orașele acum 70 de ani.
Un pas spre o clarificare mai mare e să trecem fie de etape de încîntare burgheză cu pictura sărăciei și incriminarea paradisului fiscal fără să înțelegem mersul capitalului (visul umed al metropolei engleze o fi fost întîmplător paradisul fiscal? Nu, doar e asta deja), și să ne întoarcem la angajați, la felul de angajare (pentru că între timp a fost făcut praf de codurile muncii) și mai ales de universalizare a unor drepturi pentru toți cetățenii europeni. De ce să nu vorbim despre bani europeni pentru badante, bani europeni pentru educația românească în medicină după ce am furnizat batalioane de medici sau ingineri și despre cîte altele? Dacă stînga vestică vorbește strict în numele capitalului ei național, atunci să ne anunțe și pe noi, să nu ne mai pierdem timpul.
P.S. Tocmai terminam textul și văd cum consilieri de vază precum Piketty îl părăsesc pe Corbyn pentru că n-ar fi luptat destul pentru „Remain”. Cît timp a fost un star ceva mai hotărît spre stînga, dar doar cu discurs, a fost bun. Acum pericolul o fi să și supere pe cineva. Altfel nu pot să înțeleg un astfel de reproș.