Așa s-a întâmplat, de-a lungul vremii – a încercat întotdeauna să identifice anumite tendințe contemporane actuale în artă, iar pe altele să le scoată din circulație. Probabil că din exterior e destul de greu de înțeles pe ce baze întreprindem noi acest lucru și cine ne-a conferit acest drept. / Ce face, după părerea dumneavoastră, contemporaneitatea ca să fie modernă? Ce instanțe au legitimitatea de a decide ce este și ce nu este modern? Unde ar trebui să privim astăzi pentru a fi în pas cu vremurile (nescăpând din vedere faptul că, după expresia lui Pelevin, vremurile n-au pas)?
Iar prin asta, însuși Pelevin este pe deplin contemporan. Cred că răspunsul este unul extrem de trivial. Dacă e să luăm câteva exemple din artă, putem observa că diferitele tipuri de artă se ocupă cu diferite activități. O anumită artă vrea să se ocupe cu frumosul, alta cu spiritualul, o anumită direcție artistică râvnește eternitatea, alta își impune anumite scopuri formale, aproape de sfera designului ș.a.m.d. Dar mai există un segment al artei, care se ocupă anume de contemporaneitate. Iar aceasta e arta contemporană.
Chiar și în Rusia, în pofida specificului contextului local, înțelegerea acestui tip de interpretare a contemporaneității, în ultimii ani, s-a schimbat destul de radical. Acea privire, acea distanță pe care acum cinci ani un artist o adopta față de contemporaneitate, astăzi pare înfricoșător de învechită. Celebrarea imaginilor culturii de masă, critica societății de consum – astăzi pare că nu există nimic mai necontemporan decât acestea. În schimb, pentru artiști a devenit imperativ studiul marxismului, căutarea unor strategii critice, dacă nu chiar subversive, în raport cu sistemul economico-politic. Poate că nu vorbim despre contemporaneitate, ci despre modă? Din ce direcție bate acest curent care determină artiștii din toată lumea să-și întoarcă privirile într-o parte sau alta a sistemului, să își modifice poziția și să atragă atenția asupra diverselor fenomene?
Da. Fără îndoială. Există și o modă, există și reflecția ei. Iar modul de reflectare a modei poate deveni modă și el. Dar… Sper ca asta să nu aibă legătură cu vârsta mea, însă am impresia că arta rusă a fost contemporană în cel mai înalt grad în anii ’70. Iar după aceasta, cu timpul, a devenit din ce în ce mai puțin contemporană. Iar asta se leagă de faptul că după deschiderea țării către exterior, artiștii ruși, la fel ca întreaga intelectualitate rusă, s-au dedicat însușirii a tot ceea ce se aflase înafara granițelor Rusiei, a tot ce se acumulase în acest interval de timp. Oamenii au început să-i citească pe Foucault, Deleuze, Lacan – dar asta înseamnă tot anii ’60-’70 – îndepărtându-se treptat de contextul rus în sine. În plus, contemporaneitatea se dezvăluie în primul rând nu în media, ci în textura vieții de zi cu zi, acceptată ca ceva de la sine înțeles. Și nu e obligatoriu ca aceasta să se găsească reflectată în imaginea furnizată de mass-media, există ceva care nu-ți sare în ochi atunci când te afli în interiorul problemei. Funcția artistului, dacă vrea să fie un artist contemporan, este să fie atent la ceea ce nu sare în ochi. Este ceea ce au făcut Kabakov sau Prigov în anii ’70 – fixarea a ceea ce ajunsese să pară atât de obișnuit, încât, de la sine, nu s-ar fi dezvăluit. S-ar părea că asta continuă să facă Boris Mihailov, din generația mai tânără, și aș mai putea-o aminti pe Olga Cernîșeva, dar, în principiu, atenția față de astfel de aspecte insesizabile ale contemporaneității a mai scăzut puțin, chiar și în comparație cu Occidentul.
Poate pentru că după conceptualism, a devenit dominantă strategia de șoc? Care, și aceasta, cu timpul, își pierde din forță, ochiul începe să se obișnuiască. Drept rezultat, la finele anilor 2000, ne-am blocat într-un acționism radical, aflat la limita legii. Dintr-o dată a părut că a fi cu adevărat contemporan, pentru un artist, înseamnă să facă ceva pentru care ar putea fi băgat la zdup.
Nu sunt absolut convins de asta și am o părere destul de bună despre acest tip de acționism. Atunci când, spre exemplu, Brener distruge o operă de Malevici, el comite, într-adevăr, o infracțiune penală. El a știut acest lucru, a știut care vor fi consecințele și a încălcat legea. Această acțiune nu mi se pare interesantă, pentru că nu-mi oferă nimic și nu-mi servește ca modalitate de dezvăluire a contextului contemporan. Însă atunci când Pussy Riot creează o acțiune – cu toate că nu e vorba de o acțiune propriu-zisă, ele adună materialul pentru a-l folosi în videourile lor – în acest caz nu e prea limpede dacă încalcă legea sau nu. E o problemă destul de controversată în raport cu legea, la limita dintre legislația clericală și aceea civilă. Altfel spus, această acțiune scoate la iveală o problemă care până atunci nu mai fusese în centrul atenției și, în general, nu mai fusese tematizată. Această acțiune corespunde sensului artei contemporane. Ea a condus la o anumită situație contemporană a lucrurilor. O situație contemporană a lucrurilor destul de neclară. Neclară în sensul că nu știi niciodată când încalci legea și când nu. Eu, spre exemplu, aș spune că nu au încălcat-o. Am o experiență destul de bogată în vizitarea bisericilor în Occident și, dacă nu mă înșel, poți face orice dorești înafara serviciului liturgic, te poți fotografia ș.a.m.d. Nu ai voie să întrerupi liturghia, atât. Acțiunea lor și reacția la aceasta demonstrează că au țintit către o temă incitantă. Același lucru s-a întâmplat cu Grupul Voina. Cred că problema nu rezidă în faptul că au încălcat legea, ci că granițele impuse de lege s-au dovedit a fi prost delimitate sau problematice. Și mai cred că aceste acțiuni care scot la iveală textura, topologia spațiului politic rusesc și o expun reliefat în conștiința publică, sunt extrem de utile.
Dar oare problema nu rezidă în faptul că societatea nu poate ajunge până la sensul acestei acțiuni? Este atât de dizolvată, sunt vizate în mod neclar atâtea lucruri diferite, încât mesajul poate fi cu greu descifrat?
Acesta e un lucru bun, în asta și constă sensul unei acțiuni artistice. Acțiunea artistică – iar asta o știa și Monastîrskii încă din anii ’70 – trebuie să fie nudă. Acțiunea artistică nu deține nici un mesaj. Iar dacă aceasta este o acțiune cu adevărat bună, atunci mesajul ei este acela de a concentra atenția asupra contextului ei. Trăim într-un spațiu social extrem de dens. Asemenea peștilor în apă, înotăm în acest mediu social natural. Iar o acțiune reușită extrage peștele din apă și îi oferă posibilitatea de a pluti puțin în vid, privind apa dintr-o parte. Scopul artei nu este acela de a-și oferi o evaluare și gratitudinea audienței, scopul ei este de a actualiza și a prezenta privirii spectatorului totul înafară de sine. Strict vorbind, exact asta au făcut fetele. Pussy Riot au captat și concentrat atenția societății asupra relațiilor complicate dintre spațiul sacru și cel secular, dintre artă și religie, artă și lege. Toată această zonă a devenit dintr-o dată explicită. De aceea, societatea s-a tulburat și a început să dezbată această problemă. Și dacă nu ar fi fost societatea care să facă acest lucru, acțiunea nu ar fi avut nici un ecou. Ar fi fost o acțiune fără sens, la fel ca în cazul lui Brener, unde totul era oricum foarte limpede. Pe când aici nimic nu e limpede.
Dar în urma acestei acțiuni, comunitatea fundamentalistă, care până atunci stătuse destul de calmă, s-a ițit din vizuină, ea care a reacționat la arta contemporană numai în cele mai flagrante cazuri, cum a fost acțiunea lui Ter-Oganian. Iar acum nu cred că se mai poate organiza vreo expoziție înafara Moscovei, pentru că vor apărea de-ndată mujicii cu bărbi și topoare, începând să căsăpească organizatorii și artiștii.
Și acesta cred că e un lucru foarte bun. În genere, orice scoate capul din vizuină este foarte bun. Arta contemporană este formată din exact aceste două lucruri: a) scoate capul din vizuină și b) îi constrânge pe ceilalți să scoată, la rândul lor, capetele din vizuină, o încercare de a-i determina să facă asta într-un mod cât mai vizibil. Dar oare nu asta e arta? Ea face invizibilul vizibil. Dacă anumiți oameni erau invizibili, prezenți în spațiul social într-o zonă nevăzută, iar Pussy Riot i-a făcut vizibili, iar aceștia au ieșit din vizuină, atunci slavă lor, Pussy Riot, și preamărit să le fie numele. Ele au obținut rezultatul artistic scontat. Alta e ceea ce vedem noi mai departe în asta, alături de fundamentaliști ș.a.m.d. Dar măcar le putem evalua, acum le cunoaștem. Pentru mine, acesta e un lucru extrem de interesant. Ca să înțelegeți mai bine poziția mea, vă voi reaminti că în anii ’60 a existat în Rusia un mare val al renașterii spirituale religioase. În Petersburg, unde locuiam eu, chiar mai acut decât la Moscova. În acea perioadă, spre exemplu, arta contemporană, poezia radicală, poezia modernistă și poezia postmodernistă au evoluat într-o strânsă cooperare cu renașterea religioasă. Era unul și același mediu cultural și uman. Eu eram în relații de prietenie cu mai toți reprezentanții radicali ai ideologiei creștine. Și dintr-o dată toată povestea asta s-a disipat în diverse direcții. Nu tu Soloviov, nu tu Berdeaev. Renașterea religioasă rusă dispăruse. Toată problematica lui Florenskii, care, cum se știe, ținea cursuri la Vhutemas[1], dispăruse subit. Mie, spre exemplu, mi se pare interesant faptul că o mare tradiție a colaborării bisericii cu arta modernistă și de avangardă, foarte avansată în Rusia sfârșitului veacului al XIX-lea și până în anii 1930, după care a reapărut în anii 1960, pe la începutul anilor 1980 a dispărut în mod misterios. Un fapt extrem de interesant! Din punctul meu de vedere, exprimarea acestui fapt a devenit o caracteristică extrem de interesantă a contemporaneității.
Dar cât de specifice sunt toate acestea pentru istoria Rusiei? Nu are loc oare o deintelectualizare a religiei în toată lumea? Dacă privim protestantismul american, care alimentează neoconservatorii, Tea Party ș.a.m.d., nici acolo nu pare să existe o legătură cu vreo tradiție intelectuală religioasă. Pare să fie aceeași situație, mujicii bărboși care nici nu bănuiesc măcar existența vreunui Florenskii.
Răspunsul e cu siguranță da. Acesta e tributul pe care îl plătesc diversele culte religioase pentru redefinirea propriului statut în contextul politic contemporan. Problema constă în faptul că versiunea dominantă a teologiei islamice contemporane, spre exemplu, pentru că totul a pornit, de fapt, de la islam, nu este că e una negaționistă, mai mult, ea șterge, de fapt, cu buretele întreaga tradiție teologică a islamului. Islamul politic se bazează pe înțelegerea directă a Coranului. Același lucru se întâmplă și în America: din multe biserici radicale au fost scoase crucile, chiar și Biblia. Imaginea lui Isus se arată numai în cadrul unei experiențe extatice comune și nu necesită nici un fel de mediere materială sau istorică. Spațiul bisericesc este creat în așa fel încât nu e nici măcar marcat ca aparținând unei biserici. Această reintegrare a religiei în mass-media, în spațiul culturii de masă, corespunde lichidării tradiției teologice. Singura care se opune este biserica catolică. Ei luptă cu dinții împotriva acestui fenomen. În schimb restul, s-au confundat cu totul în acest curent. Asta mi se pare extrem de interesant. Și am impresia că și în acest caz există un anumit tip de contemporaneitate. Fundamentalismul este, bineînțeles, un fenomen contemporan. Vântul contemporaneității a spulberat istoria, toate constructele istorice, a rămas numai fundamentul și, ca urmare, fundamentalismul. Este un produs al logicii contemporane de distrugere a tradițiilor istorice.
Ce rămâne atunci după toate acestea? O anumită latură ceremonială, ritualică?
Nici măcar ceremonială sau ritualică, ritualurile și ceremoniile au fost și ele date uitării. După toate acestea, la final, va rămâne doar senzația de apartenență la ceva și de neapartenență la altceva. Adică un mod suficient de abstract și eficient din punct de vedere social de organizare a vieții cotidiene. Totul duce către viața cotidiană. Merg în acele locuri unde se duc ceilalți fundamentaliști islamici și nu merg ceilalți oameni. Îmi fac cumpărăturile din acest magazin, mă întâlnesc seara cu ei, accesăm aceleași site-uri și niciodată altele ș.a.m.d. Altfel spus, locuiesc un spațiu social care îmi asigură iluzia solidarității cu ceilalți locuitori ai acestui spațiu. Mă aflu cu ei pe aceeași frecvență și în același ton, în societatea lor mă simt bine. Pe când în societatea oamenilor care nu împărtășesc aceste lucruri deloc și se uită undeva în altă parte, în societatea lor nu mă simt bine deloc. Și asta nu are legătură cu nimic religios, ci cu granițele sociopsihologice ale lumii în care mă deplasez eu destul de confortabil. Și, evident, când se apropie de mine niște necunoscuți și încep să îngaime ceva, stau și mă gândesc: „Doamne, Doamne! Ce-o mai fi și asta?! Am crezut că aici toate-s ca de obicei. Dar se pare că nimic nu e ca de obicei.” Iar asta duce la nedumerire – nici măcar tulburare, ci un anumit sentiment de excludere și înstrăinare. Iar arta este, în realitate, înstrăinare. Este exact cum povestea Șklovski, că mergea prin Petersburg și a văzut un cal pe cheiul Nevskii, al cărui schelet era mâncat de niște oameni. Atunci a înțeles că formalismul a învins.
Pentru spectatorul de masă, toate aceste fenomene, arta contemporană, politica, religia, există astăzi în același loc și în aceeași formă. Sunt filmulețele care luminează sub ochi nu la televizor, ci pe internet. Iată inaugurarea lui Putin în orașul absolut pustiu, iată discursul cutărui terorist bărbos, iată acțiunile Pussy Riot, și toate astea separate numai prin virgulă. Oare acest spațiu medial nu lasă nici o amprentă asupra celor care aleg să locuiască în el? Oare, la drept vorbind, Putin, Pussy Riot și teroristul islamic nu încep să funcționeze, involuntar, în același gen artistic?
Categoric. Apropo, acum câțiva ani am organizat o expoziție despre starea contemporană a religiei și m-am adresat diferitor organizații religioase, între care și celor fundamentaliste – atât islamice, cât și creștine și iudaice – și, ca să vedeți, am primit numai materiale video. Numai video! Sute, mii de filmulețe. Iar când privești aceste filmulețe, prima întrebare care trebuie pusă este: de ce nu și texte? Organizațiile sunt interesante prin ceea ce nu au trimis. Nu au trimis text, nu au trimis pictură, nu au trimis sculptură, n-au trimis nici pe dracu’. Ei au trimis video.
În plus, filmulețul în sine, întorcându-ne la Șklovski, trebuie că și el creează o anumită senzație de înstrăinare, care îl și face să devină viral. El trebuie să fie straniu, cumva barbar, neașteptat, și atunci este foarte probabil să adune un milion de vizualizări.
Ce este un video? E un anumit tip de narațiune vizuală. El nu vorbește pe limba oamenilor care expediază acest mesaj. Dacă ar fi povestit filmulețul pe limba lor, ei ar fi scris un text. Domnia videoului se bazează pe o căutare de tip Esperanto, pe căutarea unui limbaj vizual, care traversează granițele culturale și lingvistice, cât și orice alte granițe ale înțelegerii. Altfel spus, videoul s-a format ca o nouă Esperanto a lumii contemporane. Dar este la fel de evident, în același timp, că sunt lucruri care merg spuse pe limba video, și altele care nu pot fi rostite în această limbă. Cu alte cuvinte, oamenii politici trebuie să arate într-un anume fel pentru a apărea pe ecran. Dacă nu practică fitnessul, atunci nu mai sunt oameni politici pentru că nu pot vorbi în această limbă. Ei trebuie să practice un soi de autodesign, să practice designul propriului spațiu. Asta ar trebui să practice, și e vorba de unul și același design, implementat de aceiași specialiști. Cred că una din sarcinile artei contemporane este, în acest sens, analiza acestui nou limbaj universal al narațiunii video, care domină în mod absolut, datorită faptului că s-a dovedit a fi translingvistic și, în acest fel, deschis pentru orișicine.
Într-un interviu acordat platformei OpenSpace acum câțiva ani ați afirmat că arta contemporană, în context internațional, se află în subordonarea turismului. Acesta e acea chestie care interesează mai mult autoritățile locale, pentru a face oamenii curioși să le calce pragul. Care pot fi în Rusia – unde turismul nu ocupă un loc foarte special – acei agenți interesați să existe această artă contemporană? Ea există cumva oricum, în mod paradoxal, chiar dacă turismul lipsește. Expozițiile sunt plimbate, pe bani de stat ori semiguvernamentali, când la Krasnodar, când la Novosibirsk, acolo pe unde mișună mujicii bărboși care n-au nici un chef să li se arate așa ceva, dar totuși ceva-ceva se întâmplă în întreaga țară.
Cred că aici există două aspecte. În primul rând, oamenii fac parte integrantă cu turismul, dar și producțiile de artă fac parte din turism. Arta contemporană a luat naștere atunci când producțiile de artă au început să umble, când au început să călătorească prin toată lumea. A început astfel atunci o activitate expozițională: itinerarea producțiilor artistice din loc în loc. Acest lucru nu s-a întâmplat de-a lungul mai multor veacuri. Până atunci, trebuia să mergi undeva ca să poți vedea ceva, după care operele au început să circule singure. Cât privește videoul, acestea sunt prin excelență virale. Ele se distribuie autonom, vin ele la tine. Iar această mișcare, această circulație a oamenilor, a lucrurilor și imaginilor, diverse forme de circulație paralelă sau intersectată – aceasta este circulația artei. E adevărat că aici circulația oamenilor e destul de scăzută, însă circulația lucrurilor e în creștere: acum se arată mai mult ca oricând.
Altfel spus, nu mai e nevoie să pleci undeva ca să fii turist. Totul vine către tine.
Da, activitatea expozițională îți oferă posibilitatea de a practica turismul chiar rămânând în orașul tău, atunci când lucrurile vin la tine, în loc să te duci tu la ele. Cât privește interesul, am impresia că Rusia este o țară ideologică, a fost ideologică și continuă să mai fie așa. Capitalismul nu a schimbat-o deloc. Este o țară care nu se poate hotărî dacă este parte integrantă a civilizației occidentale sau i se opune acesteia. Fiecare individ oscilează, întreaga țară oscilează. Iar relația mujicilor bărboși cu arta contemporană este forma vizibilă a acestei oscilații. S-a mișcat puțin într-o anumită direcție, au expus artă contemporană, au tăiat-o în fâșii, după care s-a întors în partea cealaltă.
Iar acutizarea acestei confruntări, pe care o urmărim acum, cât de binefăcătoare este pentru artă? În anii 2000 s-a vorbit mult despre faptul că dacă nu există nici un fel de presiune, nu poate exista nici opoziție, iar în artă transpare senzația de lâncezeală și inutilitate. În schimb, dacă încep să strângă șurubul, atunci din nou se ivește energia opoziției și provoacă anumite gesturi puternice.
Nu. Nu e chiar așa. Nu așa funcționează lucrurile. Problema constă în faptul că opoziția se bazează pe o întrebare mereu reînnoită și reluată de la capăt: avem noi nevoie de arta contemporană? E nevoie să ne solidarizăm cu Occidentul printr-o coincidență extatică generală? Sau e nevoie să rupem totul în bucăți? Precum în Taras Bulba. Bulba a venit și-a spus: „Am nevoie de aceste oale? Nu, nu am nevoie.” Și a început să sfarme oalele. Însă dacă revenim mereu la acest refren repetitiv, „avem nevoie oare de arta contemporană”, acesta blochează mișcarea. Opoziția aceasta nu e productivă. Mai bine v-ați hotărî, o dată și pentru totdeauna, că da, aveți nevoie de ea, și mergem mai departe. Situația anilor ’90 a fost și ea neproductivă într-un anume sens, a fost neproductivă pentru că cea mai mare parte a populației nu s-a opus artei contemporane, dar nici nu a primit-o cu brațele deschise. Iar artiștii se mișcau în vid. Ei nu au fost susținuți de societatea în care trăiau. Dacă aruncați o privire asupra instituțiilor rusești de artă, principalele muzee, sistemul de învățământ, Academia de Arte, universități ș.a.m.d., acestea sunt extrem de îndepărtate de arta contemporană. Istoria artei secolului XX practic nu se predă, sau dacă se predă, se face într-o formă cu totul distorsionată. Acest domeniu nu oferă oamenilor nici un fel de cunoștințe. Publicul e slab informat, sistemul educațional nu funcționează, sistemul artistic al artei contemporane este extrem de limitat și se află fie în situația de confruntare, fie de izolare, fie în gol, fie sub presiune. Mult mai bine ar fi fost dacă poporul s-ar mai fi împăcat cu sine. Nu ar fi iubit arta contemporană, care nici nu trebuie iubită, ci s-ar fi împăcat cu ea. Obiceiul ne-a fost dat, iar deprinderea lui fericire-ar trebui să fie. Ce credeți, publicul occidental iubește arta contemporană? Iubește pe naiba! Nu poate suporta toate aceste pătrățele și cruciulițe. Dar s-a obișnuit cu ele și chiar le atârnă pe pereții sufrageriei. Omul trebuie pur și simplu obișnuit. Că doar suntem obișnuiți să existe aer și să îl respirăm… Cu toate că, dacă stai să te gândești mai bine, e și acesta un fleac. Dar ne-am obișnuit cu el și pare să ne fie ok.
Traducere de Igor Mocanu
[1] Vhutemas – Vîșîie hudojestvenno-tehniceskie masterskie, Ateliere artistice și tehnice superioare, instituție fondată în 1920 de către falanga radicală de stânga a constructivismului rus, între care Kandinski, Tatlin, Lisițki, Rodcenko și, evident, Florenskii (n.tr.).
Un interviu de Iurii Saprîkin (revista Afișa)