În urmă cu două săptămâni, Traian Băsescu cerea să nu se plătească arieratele din Sănătate, denunţând neregulile de la achiziţia de medicamente. Dar lipsa reglementării la aceste achiziţii nu are de-a face cu Sănătatea. În realitate, boala Sănătăţii nu este excesul de achiziţii şi nici abuzul de bine. De aia demnitarii români merg să se trateze în străinătate. Cifrele ne arată, necruţător, că la Sănătate trebuie dat, nu desfiinţat.
Contrar obstinaţiei cu care se face referire la alimente, preţuri, ordine publică sau învăţământ, principala ameninţare pentru nivelul de trai o reprezintă starea deplorabilă a sectorului sanitar. Subfinanţat şi depopulat în ritm accelerat de specialişti, acesta ne trimite spre o bătrâneţe în care vom muri cu zile.
1. Ultimii la cheltuielile publice
Cei care se bat cu pumnii în piept că sprijină sănătatea iar fondurile alocate acesteia s-ar fi triplat în ultimul deceniu bat câmpii. Preocuparea obsesivă pentru tăierea cheltuielilor a dus la situaţii în care ne scumpim la tărâţe. După care umblăm disperaţi după făină.
Suntem pe unul dintre ultimele locuri în UE la nivelul ponderii alocate din cheltuielile publice pentru sănătate din PIB, cu 11,38% din banii statului ( doar Polonia, cu 10,90% şi Ungaria, cu 10,44%, stau mai rău), cu observaţia că subdevoltarea sistemului privat de sănătate ne trimite în urma Poloniei şi Ungariei.
0,2% din PIB reprezintă cheltuielile private din PIB la noi pentru sănătate, faţă de 1,8% în Polonia şi 2,2% în Ungaria (adică de 9, respectiv de 11 ori mai mult). Iar asta în condiţiile în care sumele necesare bolnavilor sunt egale dar PIB-urile diferă substanţial.
Datele pe primele 6 luni 2011 arată şi mai rău pentru România. Pe măsură ce se dezvoltă asistenţa privată de specialitate, statul se retrage, cu o pondere a cheltuielilor pentru sănătate în cele publice mai mică de 9%.
Ori, media ţărilor cu economii dezvoltate, grupul OCDE, se situează undeva la circa 16% din bugetul public, la care se adaugă 2,5% din PIB cheltuieli private. Ţările care se situează în jurul acestor valori de referinţă merită enumerate pentru edificare: Franţa, Danemarca, Olanda, Austria, Marea Britanie, Spania, Portugalia şi Belgia.
Cu alte cuvinte, nu trebuie „să inventăm apa caldă”, e suficient să ne construim bugetele după modelul european verificat. A face economii pe baza stării de sănătate a populaţiei şi a speranţei de viaţă este o crimă la propriu şi nu la figurat. Mai mult, dacă am vrea să compensăm, fie şi parţial, nivelul mai scăzut al PIB pe locuitor, ar trebui să ne uităm la state precum SUA, care alocă sectorului sanitar 19,80% din cheltuielile publice, Germania cu 18,35% sau Norvegia, cu 18,29%.
2. Forţă de muncă puţină şi prost plătită
Spre deosebire de industrie, unde salariile relativ mici permit mai multe locuri de muncă, stăm prost şi la forţa de muncă desemnată să înzdrăvenească bolnavii. La capitolul personal, suntem, de departe, cei mai dezintersaţi de soarta bolnavilor, cu mai puţin de patru la sută din forţa de muncă ocupată.
Anul 2010 a confirmat trendul de scădere a personalului, declanşat de economiile aberante, ale căror consecinţe se vor vedea pe termen lung în starea de sănătate a cetăţenilor. De la 382,4 mii persoane ocupate în sănătate şi asistenţă socială, s-a ajuns la doar 362,6 mii persoane.
Cum privesc alte state problema ? Olanda, Suedia şi Finlanda au peste 15% din forţa de muncă în zona sănătăţii şi asistenţei sociale, Marea Britanie, Belgia şi Germania cam 12% iar Franţa şi Austria 10%.
Fostele colege de lagăr socialist, Cehia, Ungaria şi Polonia s-au apropiat de nivelul de 6% al Spaniei.
Aşadar, speranţa de viaţă şi calitatea vieţii se susţin cu fonduri şi personal, nu cu vorbe goale şi restrângeri bugetare. România nu are de ce să diminueze nici cheltuielile şi nici activitatea din sectorul sanitar, după sistemul de tăieri aplicat otova, fără priorităţi şi fără cap.