Boaventura de Sousa Santos
28 iulie 2017
Venezuela trece printr-unul din cele mai critice momente din istoria sa. Am acompaniat critic şi cu solidaritate Revoluţia bolivariană încă de la începutul său. Realizările sociale din ultimele două decenii ale Venezuelei sînt indiscutabile. În acest sens, e suficient să consultăm raportul Organizaţiei Naţiunilor Unite din 2016 despre evoluţia indicelui de dezvoltare umană (IDU). “IDU al Venezuelei din 2015 a fost 0,767 – ceea ce situează ţara în categoria dezvoltării umane înalte, pe locul 71 din 188 ţări şi teritorii, poziţie împărţită cu Turcia. Din 1990 în 2015, indicele Venezuelei a crescut de la 0,634 la 0,767, adică o creştere de 20,9%. Din 1990 în 2015, speranţa de viaţă a crescut cu 4,6 ani, perioada medie de şcolarizare a crescut cu 4,8 ani, iar durata aşteptată a şcolarizării a crescut cu 3,8 ani. PIB-ul per capita a crescut cu 5.4% din 1990 în 2015”. Să observăm că aceste progrese au fost obţinute într-o democraţie ce a fost întreruptă momentan de tentativa de lovitură de stat din 2002, organizată de opoziţie cu sprijinul activ al Statelor Unite.
Moartea prematură a lui Hugo Chávez în 2013 şi prăbuşirea preţului la petrol în 2014 au afectat procesele de transformare socială aflate în curs. Conducerea carismatică a lui Chávez nu a putut fi urmată, victoria lui Nicolás Maduro la alegerile ce au urmat a fost strînsă, iar noul preşedinte nu era pregătit să facă faţă sarcinilor complexe ale guvernării, iar opoziţia (foarte divizată în interior) a simţit că venise momentul său, fiind din nou sprijinită de Statele Unite în 2015 şi iarăşi în 2017. Preşedintele Obama a declarat Venezuela o “ameninţare la adresa securităţii naţionale a Statelor Unite”, declaraţie considerată de mulţi exagerată, dacă nu ridicolă, însă care e logică, din punctul de vedere al Statelor Unite, după cum voi explica mai jos. Situaţia s-a deteriorat gradual pînă în decembrie 2015, cînd opoziţia a cîştigat majoritatea în Adunarea Naţională. Tribunalul Suprem al Justiţiei a suspendat patru deputaţi datorită acuzaţiei de fraudă electorală, dar Adunarea Naţională nu s-a conformat. Din acel moment, confruntarea instituţională s-a agravat şi s-a răspîndit tot mai mult pe străzi, alimentată fiind şi de grava criză economică şi a aprovizionării cu alimente, ce tocmai exploda.
Mai mult de o sută de morţi, o situaţie haotică. Între timp, preşedintele Maduro a luat iniţiativa de a convoca o Adunare Constituantă, aleasă pe 30 iulie. Statele Unite au ameninţat cu şi mai multe sancţiuni în cazul ţinerii acestor alegeri. Evident, iniţiativa lui Maduro urmărea eliminarea obstrucţiilor cauzate de Adunarea Naţională dominată de opoziţie.
Pe 26 mai am semnat un manifest elaborat de intelectuali şi oameni politici din Venezuela, de tendinţe politice diferite, care făceau apel la partidele şi grupurile sociale aflate în conflict pentru stoparea violenţelor din străzi şi începerea unei dezbateri care ar permite o ieşire nonviolentă, democratică şi fără interferenţa Statelor Unite.
După aceea, am decis să nu mă mai pronunţ asupra crizei venezuelene. De ce scriu astăzi? Pentru că mă şochează tendenţiozitatea cu care mediile europene, inclusiv cea portugheză, scriu despre criza din Venezuela. Toate mijloacele sînt folosite pentru a distorsiona. Astfel, se demonizează un guvern ales legitim, se aţîţă focul social şi politic şi se legitimează o intervenţie externă ce ar avea consecinţe incalculabile. Presa spaniolă s-a îmbarcat în postadevăr, difuzînd ştiri false despre poziţia guvernului portughez (s-a spus că Portugalia era unica ţară din UE ce era împotriva sancţiunilor cînd, de fapt, nici nu se discuta despre sancţiuni impuse de UE). Pe mine m-a încurajat bunul simţ şi echilibrul de care a dat dovadă ministrul de afaceri externe portughez, Augusto Santos Silva, pe această temă. Istoria recentă demonstrează că sancţiunile economice îi afectează mai degrabă pe cetăţenii inocenţi, decît pe guverne. Să ne amintim de cei mai mult de 500.000 de copii care, conform raportului ONU din 1995, aumurit ca urmare a sancţiunilor impuse după războiul din Golf. Să nu uităm că în Venezuela trăiesc aproximativ un milion de portughezi sau descendenţi lusitani. Istoria recentă ne mai demonstrează şi că nicio democraţie nu a fost întărită vreodată de o intervenţie externă.
Greşelile guvernului democratic se rezolvă pe cale democratică, care va fi cu atît mai consistentă cu cît va exista mai puţină interferenţă externă. Guvernul Revoluţiei bolivariene e legitim din punct de vedere democratic. În ultimii douăzeci de ani, nu a dat niciun semn că nu ar respecta rezultatele electorale, în niciuna din multiplele alegeri care au avut loc. A pierdut cîteva alegeri şi s-ar putea să o piardă şi pe următoarea. Poate fi criticat doar dacă nu ar respecta rezultatele. Ceea ce e clar e că preşedintele Maduro are dreptul constituţional de a convoca Adunarea Constituantă. Desigur, venezuelenii (inclusiv mulţi chavişti critici) pot pune sub semnul întrebării această încercare, în mod legitim, mai ales că dispun de Constituţia din 1999, promovată de preşedintele Chávez, şi de mediul democratic în care să îşi poată manifesta îndoielile. Nimic nu justifică însă climatul radicalizat de insurecţie, creat de opoziţie în ultimele săptămîni. Obiectivul acesteia nu e corectarea erorilor Revoluţiei bolivariene, ci terminarea acesteia şi impunerea reţetelor neoliberale (ca în cazul actual al Braziliei şi Argentinei), cu tot ceea ce aduce acest lucru pentru majoritatea săracă din Venezuela.
Ceea ce ar trebui să îi preocupe pe toţi democraţii, chiar dacă nu preocupă mediile globale care au luat deja partea opoziţiei, e modalitatea de selecţie a candidaţilor. Dacă, după cum se bănuieşte, aparatele birocratice ale partidului de guvernare au capturat impulsul participativ al claselor populare, obiectivul Adunării Constituante (creşterea democratică a puterii politice deţinută de baza socială ce sprijină Revoluţia) va fi frustrat.
Pentru a înţelege de ce nu vom avea parte, probabil, de o ieşire nonviolentă din criza Venezuelei, trebuie să ştim ce e în joc pe scena geostrategică globală. În joc sînt rezervele de petrol ale Venezuelei, cele mai mari din lume. Pentru a-şi menţine controlul global, Statele Unite trebuie să îşi menţină controlul asupra rezervelor de petrol ale lumii. Orice ţară, oricît de democratică ar fi, care deţine această resursă strategică şi nu o pune la dispoziţia multinaţionalelor petroliere, în marea lor majoritate nordamericane, devine o ţintă a intervenţiei imperiale. Ameninţarea la adresa securităţii naţionale de care vorbesc preşedinţii Statelor Unite nu se referă doar la accesul la petrol, ci la faptul că tot comerţul mondial al petrolului se măsoară în dolari nordamericani, adevăratul nucleu de putere al Statelor Unite, dat fiind că nicio altă ţară nu are privilegiul de a imprima hîrtii fără ca aceasta să le afecteze semnificativ valoarea monetară.
Din acest motiv a fost invadat Irakul şi au fost devastate Orientul Mijlociu şi Libia (ultima cu complicitatea activă a Franţei lui Sarkozy). Din acelaşi motiv au existat intervenţii, bine documentate astăzi, în criza din Brazilia, fiindcă exploatarea cîmpurilor petrolifere era în mîini braziliene. Din acelaşi motiv, Iranul e din nou în pericol. Din acelaşi motiv, Revoluţia bolivariană trebuie să pice, fără a avea oportunitatea de a corecta în mod democratic erorile serioase făcute de liderii săi în ultimii cîţiva ani. Sînt convins că, fără interferenţe externe, Venezuela ar şti cum să atingă o soluţie democratică şi nonviolentă. Din păcate, ceea ce are loc e întoarcerea săracilor împotriva chavismului, deşi săracii sînt baza socială a Revoluţiei bolivariene şi cei care au cîştigat cel mai mult în urma acesteia. În acelaşi timp, forţele armate sînt dezbinate, în vederea unei lovituri de stat militare pentru eliminarea lui Maduro. Politica externă a Europei (dacă există una) ar putea fi o forţă moderatoare, dacă nu şi-ar fi pierdut inima.
Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu
Boaventura de Sousa Santos e profesor emerit de sociologie la Universitatea Coimbra, Portugalia, şi profesor distins de drept la Universitatea Wisconsin-Madison, SUA, doctor în ştiinţe juridice al Universităţii Yale şi doctor honoris cauza al Universităţii McGill. Este directorul Centrului de Studii Sociale al Universităţii Coimbra şi coordonator al proiectului ALICE: Leading Europe to a New Way of Sharing the World Experiences, al European Research Council şi unul dintre participanţii fondatori ai Forumului Social Mondial. Printre numeroasele sale publicaţii despre globalizare, sociologia dreptului şi a statului, epistemologie, democraţie şi drepturile omului, se numără: Estado e Sociedade em Portugal 1974-1988 (Afrontamento, 1990), Toward a New Common Sense: Law, Science and Politics in the Paradigmatic Transition (Routledge, 1995), A Crítica da Razão Indolente: Contra o Desperdício da Experiência (Afrontamento, 2000), Toward a New Legal Common Sense. Law, globalization, and emancipation (Butterworths, 2002), A Universidade no Séc. XXI: Para uma Reforma Democrática e Emancipatória da Universidade (Cortez Editora, 2004), The Rise of the Global Left. The World Social Forum and Beyond (Zed Books, 2006), Para uma revolução democrática da justiça (Editora Cortez, 2007), Epistemologies of the South. Justice against Epistemicide (Paradigm Publishers, 2014), O Direito dos Oprimidos (Editora Almedina/Editora Cortez, 2014). O carte recentă a lui Boaventura de Sousa Santos, Dacă Dumnezeu ar fi un activist pentru drepturile omului, a apărut la Editura IDEA, Cluj, 2016.