Temă: BOR – rival al statului modern?
În ultimele zile am asistat la o întreagă dezbatere pe tema finanţării bisericilor din bani publici. Un grup de 23 de ONG-uri au semnat o scrisoare deschisă adresată Parlamentului României prin care solicitau sistarea finanţării cultelor din banii statului. Las la o parte faptul că scrisoarea pornea de la cifre exagerate, rezultate în urma unor calcule ce se bazau pe informaţii false, ceea ce în final a cam compromis întregul demers. Inexactităţile statistice, însă, nu sunt o noutate în dezbaterea românească. Slăbiciunea demersului celor 23 de ONG-uri este alta – deşi, de principiu, orice discuţie despre cheltuirea banului public este binevenită.
Interesul individual al contribuabilului versus interesul public
În primul rând, scrisoarea deschisă aduce în discuţie chestiunea complexă şi delicată a interesului contribuabilului, susţinând că sumele strânse din taxe si impozite trebuie folosite în interesul direct al contribuabililor şi nu pentru susţinerea cultelor. Or, dacă punem problema astfel, trebuie să ne întrebăm care este interesul contribuabilului într-o ţară preponderant religioasă în care instituţia cu cea mai mare încredere din partea populaţiei este Biserica. Cine stabileşte care este interesul contribuabililor şi în baza căror criterii? Dacă înţelegem interesul contribuabilului mai mult decât un interes personal îngust şi dacă privim lucrurile în ansamblul lor, nu văd un temei serios pentru un agnostic sau pentru un ateu să susţină că interesul său este prejudiciat prin faptul că o parte din taxele plătite de el se îndreaptă către plata unor servicii religioase. Banii din taxe şi impozite de aceea şi sunt bani publici, pentru că nu servesc în primul rând interesele noastre personale, ci interese publice. Interesul meu individual poate fi promovarea unor valori profund religioase sau a unora vădit nereligioase, dar interesul public într-un stat laic este altul, si anume acela de a oferi condiţii propice pentru exercitarea libertăţii de conştiinţă şi religie. Or, a pretinde că interesul meu individual să se substituie interesului public este o formă de abuz. În virtutea principiului democratic, care situează compromisul în centrul său, este necesar să încercam a găsi o formulă care să permită fiecăruia să îşi urmărească interesul său individual, fără a prejudicia interesele individuale ale celorlalţi membri ai comunităţii. Prin urmare, un agnostic sau un ateu ar trebui să accepte ca o parte din banii săi să meargă către cultele religioase, exact în acelaşi fel în care persoanele religioase consimt ca o parte din taxele lor să fie îndreptate către programe gratuite de contracepţie, care contravin valorilor pe care ei le împărtăşesc sau aşa cum persoanele cu vederi religioase acceptă ca din taxele lor sa fie finanţate activităţi culturale, dintre care unele au un caracter pronunţat anti-religios.
Cum definim laicitatea?
Contraargumentul care mi se va aduce va fi, probabil, acela că statul roman este un stat laic, deci nu are de ce sa finanţeze servicii religioase. În acest moment al discuţiei, cred că ne lovim de o confuzie legată de conceptul de laicitate. Putem înţelege laicitatea ca fiind o abţinere a statului de la a susţine sub orice formă cultele religioase, dar o putem, la fel de bine, înţelege ca implicând un tratament egal şi nediscriminatoriu al tuturor cultelor. Problema cu prima interpretare a conceptului de laicitate este ca ea rămâne o abordare pur teoretică, fără un echivalent în practică. Ţările cu cea mai radicală accepţiune a termenului de laicitate din Europa – Franţa sau Suedia – care proclamă o separare totală a statului de biserica, susţin, totuşi, sub diferite forme, activităţile religioase. În Suedia membrii congregaţiilor religioase plătesc o taxă de maxim 2% din venit, care însă este colectată şi apoi distribuită către diversele culte de către stat. În Franta, deşi este interzisă prin lege finanţarea cultelor de către stat, statul finanţează totuşi la greu învăţământul privat confesional, sumele cheltuite fiind de ordinul miliardelor de euro şi alocă anual sute de milioane de euro pentru întreţinerea lăcaşelor de cult. Acestor cheltuieli li se adăugă sumele alocate de către departamente sau municipii, a căror valoare era estimată de către o ancheta a asociaţiei Libre Pensé din 2006 ca ridicându-se la 10 miliarde de euro. În Austria, Danemarca sau Islanda bisericile oficial recunoscute primesc, în proporţii variabile, finanţări de la stat. Or, aceasta nu încalcă caracterul laic al acestor state şi nici nu transformă bisericile lor într-un capturator al vieţii publice, cam cum se întâmpla la noi, pentru că, în mod evident, nu principiul finanţării în sine este un atentat la caracterul laic al statului.
Or, aici survine o alta febleţe a abordării celor 23 de ONG-uri – aducând în prim plan chestiunea nenuanţată a finanţării bisericii din bani publici, ele distrag atenţia de la adevăratele probleme cu care se confruntă România din perspectiva relaţiei stat-biserică. Unii argumentează că finanţarea de la stat atrage după sine un concubinaj periculos între Biserică şi Stat. Mă îndoiesc. Despre afacerile dubioase dintre unii politicieni şi unii suspuşi ai ierarhiei ecleziastice s-a tot scris; la fel, despre trocurile şi alianţele electorale dintre biserică şi politicieni, urmate de alte tot felul de aranjamente. Dar oare aceste nereguli se produc pur şi simplu pentru că statul finanţează cultele sau pentru că finanţarea se face într-o anumită manieră?
Să ne uităm la cifre: conform datelor Ministerului de Finanţe, în 2011, din buget au fost alocaţi in jur de 6 milioane jumătate de euro (28.386.000 RON) pentru construirea şi repararea lăcaşelor de cult, plus încă alte două milioane şi ceva de euro (10.000.000 RON) pentru Catedrala Mântuirii Neamului şi aproximativ 55 milioane de euro (248.637.000 RON) pentru sprijin salarial acordat personalului clerical. În acelaşi an, veniturile totale din activităţi economice ale BOR au fost, conform unor surse, de 50 de milioane de euro (233 milioane RON). În 2010, numai Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cea mai bogată din ţară, raporta venituri totale de 10 milioane de euro (48,4 milioane RON). Iată deci că din banii alocaţi de la bugetul de stat, cei mai mulţi merg pe plata salariilor – or, este evident ca acest tip de finanţare din partea statului nu are cum să atragă după sine nici un fel de pericol la adresa laicităţii statului şi nici să genereze acele alianţe dubioase între politic şi religios care deranjează.
Legături primejdioase
Si totuşi, problemele există. Iată câteva exemple: în anul 2010, s-au cheltuit peste 200.000 de euro (1 milion de RON) pentru Catedrala Episcopală a Episcopiei Sloboziei si Călăraşilor. Pe lista firmelor implicate în construcţia Catedralei Episcopale se regăseşte şi Prefab SA, reprezentată de Marian Petre Miluţ, om de afaceri şi politician, cel care a primit Ordinul „Crucea Sloboziei” din partea PS Vincenţiu. Tot în 2010, în cartierul rezidenţial din Slobozia, “ansamblul Pepiniera” Consiliul Local Slobozia a aprobat Episcopiei în mod abuziv şase loturi de casă, cu titlu gratuit, în baza solicitării nr.237/08.02.2010. Anul trecut Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat alocarea a 2,5 milioane de euro pentru Catedrala Mântuirii Neamului şi circa 4 milioane de euro pentru alte 47 de biserici şi parohii din Capitală, rugându-l în schimb pe Preafericitul să facă o strană unde să scrie “Primăria Municipiului Bucureşti”. La rândul său, primarul Sectorului 1, Andrei Chiliman, a pompat în ultimii cinci ani şase milioane de euro în buzunarele unei obscure firme de construcţii, Adrian Construct SRL, pe care a contractat-o pentru a renova şi construi biserici în Sectorul 1. În acest fel, profiturile firmei au crescut de peste zece ori în doar câţiva ani. Un document privind sumele alocate în intervalul 1 ianuarie -30 iunie 2010 din Fondul de rezervă bugetară aflat la dispoziţia Guvernului arată că în anul 2011, primăriile din Cluj, (judeţ din care provenea premierul României la acea dată, Emil Boc), au încasat în primul semestru al anului cei mai mulţi bani alocaţi de acest fond – 6,3 milioane RON, adică echivalentul a aproximativ 1 milion şi jumătate de euro. Recent, Curtea de Conturi a României atrăgea atenţia că, din fondul de urgenţă al Secretariatului de Stat al Guvernului se alocă bani pentru construcţia de biserici fără o justificare suficientă.
Sistare a finanţării sau finanţare cu reguli clare?
În consecinţă, este clar că putem vorbi despre un concubinaj între stat şi biserică, doar că ceea ce atentează la caracterul laic al statului român nu este principiul finanţării bisericii din bani publici. Adevăratul pericol vine din aceeaşi zonă ca şi atentatul la caracterul democratic al statului: este vorba de lipsa de transparenţă şi control care alimentează alianţa informală dintre politic, economic şi religios. Acest triunghi este cel care distorsionează sensul şi semnificaţia instituţiilor publice, supunându-le unei logici de care ar trebui să fie străină. În mod similar, perverteşte şi corupe funcţionarea sferei religioase, înstrăinând-o de misiunea ei originară.
Astfel, dacă e ceva care trebuie combătut, nu este principiul finanţării din bani publice a cultelor – cu greu se poate argumenta că o asemenea practică ar servi cu adevărat interesului public şi cu greu se poate argumenta că principiul în sine este generator de corupţie, trafic de influenţă şi interconexiuni nedorite dintre sfera seculară şi cea religioasă. Faptul că un stat contribuie, prin finanţare, la crearea condiţiilor propice pentru ca cetăţenii săi să beneficieze de un serviciu religios, aşa cum le-o dictează conştiinţa, fără a crea constrângeri şi presiuni, nu este de natură sa perturbe caracterul său secular. Dar fractura survine atunci când un primar sau un politician alocă discreţionar o sumă, adesea fantasmagorică, pentru repararea unei biserici, făcând astfel cadou un contract unui prieten care are o firmă de construcţii, asigurându-si nişte fonduri pentru campanie şi primind, pe de asupra, binecuvântarea preotului în preajma alegerilor. Iar de aici pana la adoptarea unor legi extrem de favorabile bisericii nu e decât un singur pas – spre exemplu, Hotărârea de Guvern nr. 53/2008, cunoscută şi sub numele de Statutul BOR, care, conform unora, încalcă prevederile constituţionale sau acel proiect de lege iniţiat de PDL în 2011 care prevedea finanţarea în proporţie de 80% de către stat a serviciilor sociale prestate de biserici, fără a mai aminti de modalitatea de predare a religiei în şcoli.
Întrebarea nu este cum să sistăm finanţarea publică a cultelor, ci cum să facem ca banii contribuabililor să nu fie cheltuiţi în mod discreţionar şi conform agendei sau intereselor private ale unor politicieni, oameni de afaceri şamd. O posibilă soluţie ar fi nu sistarea finanţării din bani publici, ci modificarea modalităţii de finanţare, prin introducerea unei taxe religioase obligatorii, similare cu cea din cele mai multe state UE. Dimensiunea acestei taxe poate fi discutata, dar avantajul e că ar permite construirea unui buget alocat cultelor care să fie transparent şi predictibil. Ea ar oferi o evidenţă foarte clară a sumelor disponibile pentru culte si ar crea premisele pentru urmărirea traseului banilor. De asemenea, ar putea fi prevăzute prin lege categorii de cheltuieli destinate cultelor şi limite ale acestora pe care le autorităţile locale le pot efectua. O asemenea manieră de tratare a problemei ar fi şi mai eficientă, şi mai bine receptată, probabil, decât diverse acţiuni heirupiste cu eficienţă nulă, dar cu rezonanţă mediatică maximă.