Fii, fiice, gineri, nurori și fini
Anul 2014 a fost, în primul rînd, o demascare a ideii găunoase de democrație.
În România, așa-zisa democrație și-a dat arama pe față : cu Elena Băsescu, Barbie gonflabilă, fiica lui Traian Băsescu, în Parlamentul European, și cu Victor Ponta, ginerele lui Ilie Sîrbu, prim-ministru, democrația română se apropie vertiginos de Grecia, India și Pakistan. În Grecia, de cinzeci de ani, prim-miniștrii se numesc fie Karamanlis, fie Papandreu, și restul politicienilor sînt fii și fiice de politicieni. În India, familia Nehru-Gandhi a ajuns deja la a șaptea generație de politicieni. Toți membrii tineri din Lok Sabha (Camera deputaților) sînt beizadele. În Pakistan, de la Ghulam Murtaza Bhutto la Benazir Bhutto și la Bilawal Bhutto sînt o sută de ani de putere politică.
România va rămîne democratică în sensul că vom avea dreptul să alegem între ginerii și nepoții lui Băsescu sau nurorile și finii lui Ponta. Deocamdată, a fost ales candidatul trebuincios pentru a-l scăpa de închisoare pe fratele președintelui, Mircea Băsescu, omul de paie al unor clanuri interlope.
Ucraina
După ce guvernul inept și criminal al lui Boris Elțîn s-a prăbușit, guvern foarte iubit de țările vestice, a venit la putere Vladimir Putin. Că a repus țara pe picioare nu se poate spune; a avut norocul conjunctural că prețul petrolului și al gazului au crescut puțin după ce a preluat puterea, și că a primit înapoi de la cîțiva oligarhi, dintre care unii chiar cu nume de familie rusesc, cîteva mari firme petroliere. Bătălia pentru preluarea controlului politic și economic între Vest și Rusia s-a mutat în Rusia, în care și occidentalii, și rușii au tras sfori pe față. Ucraina e blestemată să fie instabilă. Iușcenko, președintele dorit de Occident, ales de Occident, proptit de Occident, n-a reușit decît să accentueze haosul și să obțină 5 % după primul mandat, cea mai arzătoare palmă politică primită de vreun președinte.
Ucraina nu e un butoi cu pulbere, ci e mai curînd un morman de pești pe care e greu să te cațeri.
Paradoxul lui 1989
E un lucru pe care nimeni nu-l spune cu voce tare, și anume că și Statele Unite și-a abandonat fostele regimuri clientelare, de care nu mai aveau nevoie. Ferdinand Marcos, în Filipine (în 1985) dictatorii Park Chung-hee, apoi Chun Doo-hwan în Coreea de Sud (1988) Pinochet în Chile (1988) Mobutu în Zair (1996) regimul de apartheid în Africa de Sud (1992) Suharto din Indonezia (1998) printre alții. În fapt, s-au democratizat mai multe țări după prin faptul că SUA și-au abandonat foștii clienți din războiul rece, decît prin destrămarea fostului bloc sovietic.
Țările arabe
Pe durată scurtă, evenimentele din țările arabe – revoluții democratice care s-au fîsîit – n-au prea mult sens. Durata lungă a istoriei arabe, în schimb, e mai clară. Ca toate celelalte țări arabe decolonizate, după 1945, și țările arabe au trebuit să opteze pentru Occident sau pentru Uniunea Sovietică. Așa a apărut Baath-ismul, socialismul pan-arab naționalist și anti-colonial, dar laic și non-religios. Yasser Arafat și Fatah, Nasser, în Egipt, și Hafez el-Assad, în Siria, și Saddam Hussein, în Iraq, într‑o anumită măsură Moamar Gaddafi, în Libia, reprezentau ideologia baathistă. Regii, sultanii, șeicii, emirii care conduceau celelalte state depindeau de Statele Unite. Nici dictatorii cu simpatii sovietice, nici regii cu afiliere vestică n-aveau nici un fel de simpatie pentru democrație.
După 1989, dictatorii baathiști au rămas fără alianțe. Erau bătrîni, din altă epocă, cu țările sărăcite. Erau mai odioși decît atunci cînd luaseră puterea. Ideile în numele cărora conduceau erau expirate, topite de destinderea dintre SUA și Rusia. Baathismul expirase.
Problema e că, acolo unde au existat alegeri, ele au fost cîștigate de partide ne-plăcute Occidentului : în Algeria, unde a cîștigat un front islamic, repede înăbușit de o dictatură militară, în teritoriile palestiniene, unde victoria Hamas-ului în alegeri a răcit relațiile cu Vestul, în Egipt, unde Frăția Musulmană a fost răsturnată de la putere printr-o lovitură de stat. Occidentul crede în democrație, atîta vreme cît alegerile sînt cîștigate de partide simpatice. Cu toate acestea, atitudinea occidentală nu e irațională : în Iran, teocrația s-a instalat prin alegeri libere după căderea șahului. Iar primele alegeri au fost și ultimele.
Eșecul democrației
Pînă la Reagan, băncile americane fuseseră niște Cec-uri conservatoare, care împrumutau bani firmelor și oamenilor. Directorii de bancă închideau la cinci și mergeau să joace golf. Administrația Reagan a anulat majoritatea restricțiilor, iar băncile de investiții au devenit gigantice. Pînă la criza din 2008.
Crize mai fuseseră, dar în 2008 statul a scos la liman băncile cu bani publici. Mythica, imaginara graniță dintre public și privat a dispărut. Ăuh, salariile grase ale bancherilor și bonusurile și mai grase au continuat să fie plătite ca de obicei, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Din banii publici.
Iraqul
Iraqul a fost și continuă să fie marele eșec american, și e o imensă dovadă sîngeroasă că americanii nu înțeleg nimic din lumea în care trăiesc. În 1988, încă, americanii încă erau aliați cu Saddam Hussein și doborau în Golf orice avioane militare și civile iraniene. În 1991, americanii bombardau Iraqul. După doborîrea lui Saddam, țara s-a spart în trei – în partea sunnită, cea șiită și cea kurdă. Cîștigătorii temporari au fost șiiții, aliați cu Iranul, care au creat o democrație sui generis, bazată pe marginalizarea sunniților. Le-a fost de ajuns sunniților irakieni scînteia revoltei din Siria ca să formeze un stat sunnit, o tiranie a lui Pichrocol, cum ar spune Rabelais.
Revoluția din Egipt a început cu alegerea lui Mohammed Morsi ca președinte. O alegere greșită a unui popor greșit, au decis cancelariile occidentale, care au cauționat lovitura de stat militară a generalului Tantawi. Totul s-a reîntors la business as usual.
Democrația e un sistem politic, într-adevăr, dar el are nevoie de o societate, tradiții și o structură antropologică anume. Democrația e ca trufele : crește exact unde vrea și nu poate fi transplantată, răsădită, butășită. Funcționează în Austria și Ungaria. În Ucraina, România, Bulgaria și Grecia nu mai rămîne din ea decît scenografia. E o formă fără fond.
Curtea Supremă a Statelor Unite, în două decizii luate cu o majoritate de un vot, au decis că oricine poate cheltui oricîți bani în alegeri. Epoca democrației cu amănuntul a trecut. Democrația americană se vinde acum la licitație. La ultimele alegeri prezidențiale, fiecare candidat a cheltuit un miliard de dolari – o mie de milioane. Gerrymandering, practica de a re-desena districtele electorale pentru a asigura candidatului la putere o victorie ușoară, a luat forme din cele mai baroce :
În asemenea condiții, ideea de democrație devine ridicolă și votul devine irelevant.
Uniunea Europeană devine din ce în ce mai opacă : procesul legislativ de la Bruxelles este în mîna unui grup mic și relativ închis de inițiați. Parlamentul European, un Babel plat, somnolează în vorbărie și irelevanță.
Marile firme internaționale, între timp, reușesc să nu plătească impozite prin mari montaje financiare. Totul nu face decît să confirme, la scară planetară, legea de fier a oligarhiei a lui Michels – grupurile mici, închise, care nu au decît o prioritate politică, bat grupurile mari, permeabile, care au multe scopuri paralele.
În 1990 seara se deschidea o eră nouă : se destrăma blocul sovietic totalitar și toată lumea părea a se îndrepta spre democrație. La sfîrșitul lui 2014, înseși democrațiile vechi se dovedeau găunoase și opace. Rusia se întorsese la sistemul președintelui pe viață. În Turkmenistan, președintele își comanda o statuie de aur. În SUA, păruiala dintre partide oprea votarea bugetului, iar un senator, ca să omoare timpul, vorbea ore în șir la tribuna Senatului, citind o carte pentru copii.