Către sfîrşitul primei luni a noii stăpîniri, Trump a pus biciul pe Europa. Mesajul exprimat a fost foarte clar. Ca primă reacţie, conducerile actuale ale UE şi a ţărilor occidentale s-au arătat a fi în stare de şoc. Mesajul imperiului a fost pe cît de ferm, ca un apel de trezire la realitate, pe atît de incomfortabil, evidenţiind pentru tot restul lumii lipsa de capacitate şi de contra-argumente a europenilor.
RECAPITULARE
Fiindcă jurnalismul din România, inclusiv prin vocile “experţilor” şi a “liderilor de opinie”, s-a degradat de o manieră jalnică, nu strică o mică recapitulare a evenimentelor şi cuvintelor pronunţate. Întîi, pe 12 februarie, noul secretar al apărării, Pete Hegseth, a ţinut un discurs în sediul NATO de la Brussels ce a şocat conducerea actuală şi miniştrii europeni ai apărării din faţa sa, anunţînd în termeni foarte clari schimbarea de direcţie a imperiului. În aceeaşi zi, noul videpreşedinte al SUA, JD Vance, ţinea discursul zilei la summit-ul de la Paris despre inteligenţă artificială, în care a dat pur şi simplu un avertisment Uniunii Europene. Pe 13 februarie, negociatorul principal al lui Trump, Steve Witkoff, cel care tocmai mediase încetarea temporară a ostilităţilor între Israel şi Hamas, a anunţat dintr-o vizită surpriză la Moscova eliberarea cetăţeanului SUA Marc Fogel, ca gest de deschidere făcut de administraţia Rusiei; a doua zi, în dimineaţa zilei de 14 februarie, preşedintele Trump anunţa apoi că tocmai avusese loc prima discuţie între preşedinţii SUA şi Rusiei după trei ani de zile de întrerupere a comunicaţiilor directe (!). Intervenţiile SUA în Europa au culminat pe 15 februarie cu discursul fulminant al vicepreşedintelui JD Vance la Conferinţa de securitate de la Munchen. Desigur, toate acestea sînt încă doar vorbe, rămîne de văzut cum va răspunde realitatea şi rămîne de văzut dacă direcţiile principale vor fi schimbate sau înmuiate ulterior, dar această serie de intervenţii ale echipei Trump are o corerenţă aparte şi anunţă cu claritate direcţia voită a schimbărilor.
Discursul lui Pete Hegseth, noul şef al Pentagonului, în faţa conducerii armate a conflictului din partea occidentală (UDCG, sau grupul Ramstein) – e cel care a anunţat noile borne de marcaj: “întoarcerea la graniţele Ucrainei dinainte de 2014 e un obiectiv nerealist”; “urmărirea acestui scop iluzoriu doar va prelungi războiul şi va cauza şi mai multă suferinţă”; “Statele Unite garantează că nu vor trimite trupe în Ucraina”; “Statele Unite consideră că statutul de membru NATO pentru Ucraina nu poate fi un rezultat realist al negocierilor de pace”; trupele NATO nu trebuie să intre în Ucraina, nici măcar ca forţe de menţinere a păcii; “dacă vor intra trupe de menţinere a păcii, ele nu vor fi protejate de Articolul 5”; “o pace durabilă în Ucraina trebuie să includă garanţii de securitate ce vor asigura că războiul nu va începe din nou”; “[aceste garanţii] trebuie să nu fie un Minsk 3.0”; contribuţia ţărilor europene la bugetul securităţii europene trebuie să crească la 5% [din PIB]; europenii trebuie să îşi furnizeze propria securitate; “realităţile strategice fac ca Statele Unite să nu mai considere securitatea Europei o prioritate”.
Aşadar: obiectivele actualelor conduceri din ţările NATO aliate Ucrainei sînt “nerealiste” şi “iluzorii”; aceste obiective, care au fost exprimate în discursurile din ultimii ani despre “cîştigarea războiului” şi “înfrîngerea strategică a Rusiei”, trebuie să se bazeze pe “evaluarea realistă a situaţiei de pe cîmpul de luptă”; termenii viitorului acord de pace trebuie schimbaţi; acordul va trebui să prevadă “garanţii robuste de securitate”, adică ceea ce administraţia Rusiei ceruse din 2021; Hegseth a întărit acest punct: acordul nu poate fi un nou Minsk, adică o stratagemă prin care partea occidentală urmăreşte doar să cîştige timp pentru înarmare (după cum au recunoscut foştii conducători ai Germaniei şi Franţei), ci, prin implicaţie, un proces în care se ascultă şi se respectă interesele ambelor părţi. De remarcat că noul şef al Pentagonului a identificat o singură pîrghie în avantajul părţii occidentale, şi anume de natură economică: “preţuri mai mici la energie şi o impunere mai eficientă a sancţiunilor din sectorul energetic vor ajuta să aducem Rusia la masa negocierilor”. Accentul pe avantajele economice defineşte însă şi noua raportare a acestei administraţii faţă de Ucraina, după cum a subliniat în mod repetat preşedintele Trump, spunînd că “vreau echivalentul [ajutorului acordat], accesul la mineralele rare [ale Ucrainei] în valoare de 500 de miliarde USD”. În ultima parte a discursului său inaugural, precum şi în conferinţa de presă de a doua zi, la încheierea conferinţei, Hegseth a subliniat că Statele Unite insistă ca Europa să îşi crească cheltuielile militare fiindcă aceasta nu e capabilă în prezent să îşi asigure securitatea fără Statele Unite (în faţa Rusiei), iar Statele Unite nu mai consideră Europa o prioritate strategică. Interesele imperiului se mută sub Trump în zona “indo-pacifică”, acolo unde a apărut competiţie pe măsură (“peer competitor”). În acest scop, imperiul a demarat “revigorarea ethosulului războinic şi reconstruirea armatei”, iar europenii ar trebui să facă şi ei “mult mai mult”.
În discursul său (online) de la Forumul economic mondial din Davos, Trump subliniase deja din 23 ianuarie poziţia sa faţă de Europa, inclusiv în ceea ce priveşte inteligenţa artificială (anunţînd inclusiv că, pentru a rămîne “capitala” AI, Statele Unite ar dubla cantitatea de energie dedicată acestei ramuri economice). JD Vance a întărit la Paris acest din urmă punct, subliniind că Statele Unite vrea să rămînă lider în domeniul AI, pe care îl consideră o prioritate strategică, şi se va lupta cu “adversarii străini“, iar Europa ar trebui să îşi revizuiască reglementările şi deci să lucreze mai “deschis” cu corporaţiile nord-americane. Pe 14 februarie, Trump anunţa că avusese o primă discuţie cu preşedintele Rusiei, care a durat mai mult de o oră şi a atins mai multe teme: “Ucraina, Orientul Mijlociu, energia, inteligenţa artificială, puterea dolarului şi altele. Am reflectat amîndoi despre Marea Istorie a Naţiunilor noastre şi despre faptul că am luptat împreună cu succes în al Doilea Război Mondial”. Trump preciza apoi că avea să îl informeze pe preşedintele Ucrainei despre această discuţie.
În fine, dacă nu era deja clar, vicepreşedintele JD Vance a ţinut pe 15 februarie la Munchen un discurs tăios, în care şi-a făcut loc opinia sa frustă, exprimată din poziţia de vicepreşedinte SUA, despre starea actuală a Europei şi despre actualele elite aflate la conducere în Uniunea Europeană. “M-a izbit faptul că un comisar european a mers la o televiziune şi s-a declarat încîntat că guvernul României a anulat cu totul alegerile. El a avertizat că dacă lucrurile nu merg conform planului, aceleaşi măsuri pot fi luate şi în Germania. Astfel de declaraţii sună şocant pentru nişte urechi americane. Ni s-a spus ani de zile că tot ceea ce finanţăm şi sprijinim e în numele valorilor noastre democratice comune. Totul – de la politica referitoare la Ucraina la cenzura digitală – intra la categoria apărarea democraţiei. Dar cînd vedem curţi de justiţie europene care anulează alegeri şi oficialităţi cu experienţă care ameninţă să le anuleze pe altele, trebuie să ne întrebăm dacă menţinem acelaşi standard înalt şi pentru noi înşine“. JD Vance a continuat apoi să se refere la alte cazuri din Belgia, Germania, Suedia, Anglia şi Scoţia, care ar exemplifica degradarea democraţiei şi creşterea cenzurii în Europa. Revenind la cazul României, JD Vance insista că anularea alegerilor e un semn al degradării democraţiei, iar asta chiar admiţînd “suspiciunile îndoielnice” despre dezinformarea difuzată de Rusia prin mediile sociale. Mai mult, vicepreşedintele SUA confirma că acest caz întăreşte opinia administraţiei că europenii vorbesc mult despre valori, dar nu au o viziune comună şi fac puţine, că nu contribuie suficient. “Europa are multe probleme, dar criza cu care se confruntă acum acest continent am produs-o singuri. Dacă fugiţi de frica propriilor voştri votanţi, America nu poate face nimic pentru voi, şi nici voi pentru poporul american care ne-a ales pe mine şi pe preşedintele Trump”, a avertizat Vance, printr-o reformulare negativă a celebrei formule din discursul inaugural al lui JFK. (Problema la care se referea era de fapt dublă, incluzînd degradarea democraţiei şi ceea ce el a numit “migraţia în masă”, “milioane de migranţi neverificaţi”).
Reacţiile liderilor europeni au variat de la şoc la stupoare. Kaja Kallas, fosta prim-ministră a Estoniei, și de aproape două luni noua şefă a diplomaţiei europene, a considerat util să se indigneze că au loc discuţii între SUA şi Rusia fără europeni. Prim-ministrul de jumătate de an al Marii Britanii, Keir Starmer, semnatar abia cu o lună în urmă al unui document original în diplomaţia europeană, “parteneriatul pe 100 de ani” între Marea Britanie şi Ucraina, a reacţionat repetînd formula cunoscută, fără date şi detalii, “Ucraina se află pe o cale ireversibilă către NATO”, referindu-se în sprijinul poziţiei sale la summit-ul de la Washington organizat în iulie 2024 de fosta administraţie SUA, sub Joe Biden. Miniştrii de externe din Germania, Franţa, Spania, Italia, Polonia şi Marea Britanie au format un grup numit “Weimar+”, anunţat printr-o postare pe mediile sociale, în care scria pe o imagine că “Ucraina şi Europa trebuie să fie parte din orice negociere” şi din nou, separat, prin contribuţia Kajei Kallas, că “în orice negociere, Europa trebuie să aibă un rol central”. În treacăt fie remarcat că încă nu au avut loc negocieri propriu-zise, ci doar discuţii. Liderul maghiar Viktor Orban nu a întîrziat însă să puncteze ridicolul situaţiei: “nu poţi cere un loc la masa negocierilor, ci trebuie să îl cîştigi”, promovînd şi propria opoziţie faţă de conducerea actuală a UE: “Poziţia celor de la Bruxelles – a sprijini uciderea oricît ar dura – e inacceptabilă moral şi politic”. Cel mai şocat a fost Boris Pistorius, de o lună ministrul apărării din Germania, care a recunoscut că după critica lui Vance nu mai poate să-şi ţină discursul pregătit, s-a indignat şi el că …“nu e acceptabilă, asta e, nu e acceptabilă compararea condiţiei Europei cu condiţia ce prevalează în nişte regimuri autoritare”, avansînd însă şi plecăciunea că “nu pot comenta discursul vicepreşedintelui SUA“. Ministrul de externe al Indiei, Subrahmanyam Jaishankar, a avut însă imediat replică, amintind că Occidentul are o întreagă istorie în spate în care a tratat democraţia ca şi cum aceasta ar fi o “caracteristică occidentală” în timp ce promova forţe non-democratice în Sudul Global, şi că nici în prezent “nu practică în exterior ceea ce predică în interior”.
CONCLUZII
De fapt, încă nu e loc de concluzii, fiindcă acesta e doar începutul, ci doar cîteva repere în munca de reorientare.
1. O FISURĂ INTERNĂ A BLOCULUI OCCIDENTAL. Imperiul SUA vrea să se întoarcă la vremurile de glorie ale fondării sale prin “diplomaţia ciomagului”, dar pare a fi evaluat că nu poate stăpîni în mod realist toată lumea, că are aliaţi slabi, că se confruntă cu “rivali pe măsură”, şi, în particular, că nu poate face faţă unui bloc format din Rusia şi China. Administraţia Trump şi-a intrat în al doilea mandat renunţînd la imaginea iubirii pentru clasa muncitoare din primul mandat, punînd clasa miliardarilor capitalişti direct în poziţii de putere politică, şi trimiţînd unde de şoc în primul rînd aliaţilor săi, de la Canada şi Danemarca la Europa, pe care i-a anunţat că trebuie să urmeze o nouă direcţie şi să se mobilizeze. Maniera SUA de a face politică internaţională prin bullying, ameninţări şi lecţii de morală s-a extins astfel şi asupra aliaţilor direcţi: ameninţările şi criticile făcute Canadei şi Europei au produs şoc şi stupoare în rîndul actualelor conduceri ale acestora – care se considerau poate deasupra unor astfel de practici, pînă acum rezervate celor din Sudul Global.
Contemplînd situaţia internă şi situaţia tehnologică, militară şi economică a puterilor lumii, această administraţie a venit la putere recunoscînd că SUA a rămas în urmă în mai multe domenii, recunoscînd că e într-o criză istorică a îndatorării şi a acumulării profitului, dar şi că rămîne cea mai mare putere, şi acum întreabă: ce pune Europa pe masă? JD Vance just called the European bluff. Cum şi cu ce se mobilizează Europa pentru următoarele confruntări istorice, aşa cum le preconizează imperiul? Pe fondul acestui scepticism, Tătuca Sam ameninţă că pleacă din Europa. În mod evident, fără a-i şti intenţiile, se poate presupune că administraţia Statelor Unite nu recurge însă la astfel de critici şi ameninţări pentru a-şi antagoniza aliaţii, ci pentru că e convinsă că în cele din urmă aceştia vor răspunde ca de obicei, prin obedienţă. Deocamdată, răspunsul e însă nul. Sistemul mondial trece de ceva vreme – aproape două decenii – prin perioada tumultoasă a unei bifurcaţii sistemice, dar pentru prima oară a apărut o fisură în centrul său (mai mult decît Brexit-ul). Fisura se adaugă la toată seria de crize ce continuă să se manifeste în sistem. E doar o fisură, încă nu e o ruptură, dar e suficient ca toată clasa politică şi intelectuală formată pe edificiul ideologic al eurocentrismului să intre în degringoladă. Costumele băţoase şi tonul ritos nu pot ascunde şocul şi confuzia, fiindcă împăratul e gol. Imperiul şi-a denunţat şi şi-a anunţat în acelaşi timp propria imperialitate, iar modelele superioare îşi pierd autoritatea cu rapiditate. La semiperiferie, compradorii locali sar de la confuzie la disperare. De cine să mai asculte? În ce bărci să mai sară? Între timp, imperiul – fiindcă există un singur imperiu real în sistemul mondial – abia se pregăteşte să lovească din nou. “Epoca de aur” a contrarevoluţiei conservatoare abia a început, însă rămîne de văzut cum îi va răspunde realitatea, fiindcă furtuna pe care imperiul încă o pregăteşte poate deveni doar o luptă internă pentru supravieţuire, pe fondul falimentului istoric al modelului economic neoliberal şi al crizelor ecologice. Rămîne de văzut dacă fisura se va căsca sau dacă va fi astupată curînd, şi prin ce compromisuri.
2. SE CERE SCHIMBARE POLITICĂ LA VÎRF. Actuala conducere a UE nu a negat necesitatea unor schimbări sistemice, în special ecologice, dar le-a împachetat în propriul program de reforme, şi a rămas apoi la putere pe principiul “să facem la fel cum am făcut”. Iată însă că principalul său aliat, nu doar criticii interni, susţine acum că “business as usual” ar fi o mare greşeală.
Să ne înţelegem: actualii lideri europeni care i se opun lui Trump nu sînt “progresişti”. Ei doar şi-au pus această mască din oportunism, preluînd un rol furnizat de conjunctura istorică. Sînt neoliberali care au ajuns în poziţii de putere în timp ce lumea din jurul lor se schimba. Sînt eurocentrici dogmatici care au comis deja o serie de greşeli istorice. În ultimii trei ani au căzut în non-realism şi au adoptat exclusiv politici sacrificiale. Nu au reuşit să oprească ascensiunea extremei drepte şi a ultra-naţionaliştilor, dimpotrivă. Modul în care au conceput politicile tranziţiei verzi a delegitimat într-o măsură semnificativă activismul ecologic şi a dus direct la explozia iniţială a preţurilor gazului şi chiar la creşterea consumului de cărbuni. Toate eforturile şi banii băgaţi în AI şi digitalizarea politicii nu au produs încă nimic pozitiv, iar JD Vance a clarificat că visul AI al UE va rămîne subordonat visului AI al SUA. Scopurile efortului de război nu au fost îndeplinite – dimpotrivă. Valurile după valuri de sancţiuni împotriva “staţiei de benzină” nu au funcţionat după cum au anticipat experţii, ci dimpotrivă, au slăbit direct economiile europene. Mai mult, în ciuda sancţiunilor şi declaraţiilor de solidaritate, Europa a continuat tot timpul acesta să cumpere gaz rusesc pe şest (vezi aici, aici, aici, şi aici), iar pe fondul tuturor neadevărurilor, preţurile au mai explodat odată. Dincolo de exemplele date de JD Vance, limitate ideologic la creştini albi, sferele publice şi instituţiile culturale din Occident au fost afectate într-adevăr de un nivel fără precedent de cenzură în ultimii ani, iar unele din cele mai mari instituţii media s-au compromis prin minciuni şi propagandă şi s-au dovedit a fi legate ombilical de aparatele militare şi de securitate. Coloana neutralităţii europene – Suedia, Elveţia şi Austria – a fost dărîmată (o consecinţă fiind că Europa nu mai are atîtea posibilităţi de a găzdui evenimente diplomatice globale). Uniunea Europeană se pregăteşte să iasă din război mult diminuată, cu economii în scădere şi instanţe de deindustrializare, cu regimuri politice instabile şi lipsite de sprijin popular, cu mai puţine opţiuni, cu alianţe mai slabe şi la un nivel istoric scăzut al relaţiilor sale internaţionale. Actuala conducere a Comisiei şi diplomaţiei UE – dar e şi cazul Germaniei şi al Marii Britanii – nu poate vorbi cu administraţia SUA, nu poate vorbi cu administraţia Rusiei, nu poate vorbi cu administraţia Indiei, şi nu poate vorbi cu administraţia Chinei. UE practic nu mai are o politică externă în afara efortului de război.
Continuarea pe aceeaşi cale e compromisă din start. Unica direcţie indicată deocamdată de actualele elite e sacrificială. Odată confruntată cu realitatea, această opţiune se va reduce inevitabil în eforturi de salvare a propriei imagini şi de salvgardare a propriilor interese. Nu o reformă de imagine poate furniza ieşirea din această serie de orori şi eşecuri, şi nici o contrarevoluţie externă de dreapta, ci o schimbare de viziune din interior. Dar dacă se vor plia cerinţelor imperiului, după cum e cel mai probabil, se va da astfel semnalul luptei fiecăruia pentru supravieţuire.
Politica plierii a fost însă deja apropriată de opozanţii politici ai actualei conduceri, în special prin “marea ofensivă” lansată în mod oportun pe 7 februarie la summit-ul “patrioţilor” de la Madrid (cu reprezentanţi partinici din Ungaria, Spania, Franţa, Italia, Olanda, Polonia, Cehia, Estonia şi Grecia), adoptată apoi inclusiv de Alice Weidel, candidata AfD în Germania. Preluînd sloganul “Make Europe Great Again”, marea ofensivă a suveraniştilor declară “războiul contra woke-ismului” şi urmăreşte “ocuparea” sediului UE din Bruxelles de forţe prietenoase direcţiei impusă de administraţia Trump.
În Europa mai există încă opţiuni reale la stînga dreptei neoliberale, bazate pe o politică transnaţională noneurocentrică (iată de pildă), iar contextul negocierilor pentru pace din viitorul apropiat ar putea furniza momentul de a le revendica relevanţa şi funcţionalitatea. Dacă mica zonă progresistă nu va fi cea care va furniza din interior conceptele şi oamenii schimbării (iar şansele pentru asta sînt reduse), atunci cu siguranţă ultranaţionalismul în ascensiune o va face în propriii termeni, iar aceştia ar putea include disoluţia UE sau reducerea sa la o faţadă politică a NATO şi la o soluţie de supravieţuire pentru “good old boys” la sfîrşitul lumii.
Rămîne aşadar de văzut cine va oferi schimbarea la vîrful conducerii UE, şi cu ce compromisuri.
3. ŞOCUL LA SEMIPERIFERIE. Vestea bună e despre capra vecinului: pe măsură ce Europa se diminuează, în piscina semiperiferiei intră tot mai multe ţări şi regiuni. Programul regimului Trump şi începerea probabilă a negocierilor pentru pace vor aduce probabil un nou val de schimbări în Europa. Dar între timp, elitele eurocentrice ale semiperiferiei sînt într-o stare de şoc şi paralizie. În Europa de Est, principala orientare în lume din ultimele trei decenii a fost dată de eurocentrism: eurocentrismul a dat ora exactă mai tuturor partidelor şi instituţiilor, a furnizat promisiunea ideologică de ascensiune socială a noii clase mijlocii, iar acum eurocentrismul e fisurat. Recent, am auzit de mai multe ori şi expresia “parcursul occidental al României”, folosită de tot felul de oameni serioşi. Ea exprimă, din cîte înţeleg, o dorinţă arzătoare de mutare la vest, una care bate chiar şi geografia. E ultima versiune a “valorilor europene”, a “integrării” într-o civilizaţie superioară, a “întoarcerii la adevăratele valori”. Vicepreşedintele SUA a implicat însă că sîngele nu a curs de fapt pentru “valorile europene”, fiindcă nu mai e clar care ar fi acestea, că anularea alegerilor din România a fost din perspectiva sa o măsură anti-democratică şi că migraţia în masă va fi oprită. Care mai sînt atunci “valorile noastre”? Cine mai constituie, politic şi economic, acest “noi”?
Elitele locale ale semiperiferiei se formează în general prin obedienţă, disciplină şi autocolonizare. Dincolo de machiaje şi costume, dincolo de ideologiile politice furnizate atît de liberalismul cît şi de conservatorismul occidental, filosofia practică a eurocentrismului e simplă: dă-te pe lîngă stăpîni, ascultă de ei, imită modelul dat, bagă-te cît mai în faţă la coada unde se dă de la bogaţi (lumea bună) şi ai grijă să transmiţi nota de plată mai în josul cozii, la ultimii fraieri – cei necivilizaţi sau ultimii pe uşă. E o soluţie de administrare a dependenţei şi de distribuţie a resurselor. În scurtul răstimp istoric al tranziţiei, eurocentrismul a orientat cariere, a favorizat oportunismul şi mediocritatea şi a produs dinastii de “familii bune” în poziţii de putere: un exemplu la îndemînă, chiar dacă nu cel mai bun, e însăşi şefa diplomaţiei europene, fostă prim-ministră a Estoniei, care este ea însăşi fiică de fost prim-ministru al Estoniei şi comisar european. Altă rimă n-am găsit. La ora transformărilor sistemice, elitele “civilizate” produse de eurocentrism în Europa de Est se dovedesc a fi însă nişte elite slabe, fără viziune proprie, fără orientare plurală în lume, de o mediocritate compensată doar de disciplina turbată a muncii şi de lipsa de autocritică. Destinul elitelor produse de eurocentrism în ultimele trei decenii în regiune riscă să repete destinul elitelor produse de eurocentrism în anii 1970-‘80 în ţările din Lumea a Treia care au decis să renunţe la precauţiile antiimperialiste, să iasă din paradigma socialistă şi să îmbrăţişeze modelul neoliberal al “economiei de piaţă”. Rezultatul a fost distrugerea proiectului Lumii a Treia şi oprirea decolonizării, îndatorarea fără ieşire şi căderile locale în pseudosoluţia unor regimuri ultranaţionaliste autoritare, susţinute de imperiu. Alternativa reală, atunci ca şi acum, e altundeva, dar azi ea pare şi mai îndepărtată.
Elitele eurocentrice nu sînt doar în criză, ci în paralizie. Rămîne de văzut cum se vor reorienta curînd elitele eurocentrice, prin ce compromisuri, fiindcă la dreapta nu se mai pot mişca decît sărind de-a dreptul în altă barcă. Unii au făcut-o deja, fără nicio jenă.
Şocul e într-adevăr un mod prin care capitalismul îşi perpetuează dezastrul.