Text realizat în cadrul Grupului ProLibro ( www.prolibro.eu ) – redactare finală Claudia Șerbănuță
În timp ce la noi, in Romania, bibliotecile publice te ajutau să evadezi în imaginar fiind închise în cenzura politică a perioadei comuniste, aceleași biblioteci își redefineau misiunea în restul lumii. Societățile democratice au avut timp să exploreze necesitatea existenței unor spații publice unde oamenii să aibă libertatea de acces la informațiile de care au nevoie și pe baza cărora să ia decizii în cunoștintă de cauză. Bibliotecile publice au reușit să ocupe o poziție repectabilă ca un al treilea spațiu în societate (după casă și servici) însă și ca primul și cam unicul loc unde oamenii sunt liberi să se informeze, să învețe, să își exprima opinia indiferent de vârstă, unde stau, cu ce se îmbracă, cât câștigă, câtă carte știu.
Ce vă propunem mai jos, departe de a fi o imagine completă a bibliotecilor noastre publice, va încerca să schițeze în linii mari probleme care nu permit bibliotecilor de la noi să se dezvolte normal și în direcția necesară susținerii societății civile. Multe aspecte prezentate aici se regăsesc din păcate și în sistemele bibliotecilor școlare, universitare sau specializate.
1. Cărțile există pentru a fi folosite
Aceasta este prima dintre cele cinci legi ale lui S.R. Ranganathan propuse în prima jumătate a secolului XX comunității profesionale a bibliotecarilor. Bibliotecar din India școlit în Marea Britanie, el face cea mai succintă și clară descriere a ce va deveni standardul în evaluarea serviciilor din bibliotecile moderne. Teoria lui Ranganathan a contribuit la modul în care s-au dezvoltat de atunci încoace bibliotecile. Această primă lege spune cu simplitate că justificarea ultimă a colecțiilor de bibliotecă este utilizarea și nu depozitarea lor. S-a produs astfel o schimbare profundă a modului în care este înțeleasă profesia de bibliotecar. Cărțile nu mai erau aduse în biblioteci doar pentru ca acestea sa dețină colecții ale valorilor naționale și culturale, ci pentru a fi folosite de cititori permanent în educarea și informarea lor. Bibliotecarii au început astfel să fie atenți la ce cere publicul. Ei s-au specializat în a ști ce genuri de cărți sunt căutate de public, ce alte tipuri de materiale audio-video sau electronice sunt utilizate de către aceștia, cum le pot ușura munca de căutare și informare, de ce fel de spații au nevoie ca să se desfășoare. Schimbarea nu a venit peste noapte, însă s-a întâmplat mai peste tot și discuții despre cum se poate facilita mai bine și mai eficient accesul liber la colecții au existat permanent.
Acesta nu a fost și cazul României. La noi bibliotecile chiar dacă ar fi vrut nu ar fi putut să se concentreze pe informarea publicului. Într-o societate închisă și atent supravegheată cum era România comunistă, colectarea și păstrarea informației era oricând de preferat distribuirii ei. Folosirea cărților de către cititori se putea face în moduri nedorite de sistem așa că la nivel instituțional, prin edituri și biblioteci accesul la ele a fost sever limitat. Printr-un sistem bine dezvoltat în timp, după ce cărțile ieșeau de sub tipar ele ajungeau în depozite unde publicul le putea accesa doar prin intermediari: catalog și bibliotecar. Acolo unde și când se considera că era cazul (când era vorba de disidența autorilor, prefațatorilor, ilustratorilor sau scăpări ale cenzurii editoriale) cărțile erau scoase din circulație și băgate în colecții secrete sau distruse. Fondurile S (secrete), cenzurate prin intermediul secțiilor Fond documentar, erau constituite la cererea autorităților vremii. Constând inițial din cărți ce făceau referire la subiecte interzise—cum ar fi România Mare, Basarabia, mișcarea legionară, familia regală— până la urmă a fost cenzurată aproape orice lucrare apărută înainte de instaurarea regimului comunist.
Acceptarea cenzurii în bibliotecă, irefuzabilă de altfel, a însemnat denaturarea activității bibliotecilor și capitularea profesională a bibliotecarilor. Astfel, ei au jucat rolul de intermediar între colecție și cititor luând mereu partea colecției. Chiar și acum reorientarea către public a comportamentului bibliotecarului este un deziderat în România. Biblioteca este acolo ca să păstreze valorile culturii naţionale şi cam atât. Să le păstreze, nu să le comunice, nu să le transmită, nu să dea acces publicului la ele.
Anul 1989 a deschis căile unor schimbări majore prin liberalizarea pieței cărții și deschiderea căilor de acces la informație. Însă trecerea de la economia planificată la economia de piață a prins bibliotecile nepregătite. Obișnuite să își dezvolte colecțiile, operând cu o producție editorială strict planificată și “recomandată”, cu bugete adecvate, cu contracte ferme, bibliotecile au trebuit să se adapteze la o producție editorială haotică și să continue împrospătarea colecțiilor operând pe bugete minime sau inexistente. Există biblioteci care din bugetul pe un întreg an nu au putut să cumpere o carte nouă.
2. Fiecare cititor are cartea lui
Aceasta lege a lui Raganathan vorbește despre biblioteci deschise pentru toți în care oferta de servicii și bogăția colecțiilor trebuie să reflecte acest lucru. Astfel, bibliotecile publice din Vest și-au diversificat în timp oferta și au introdus de exemplu servicii de biblioteotecă mobilă pentru a ajunge la cei care nu se puteau deplasa la sediu, cărți în limbile minorităților, cărți în Braille sau audio pentru nevăzători. Biblioteca deservește întreaga comunitate și oricine îi calcă pragul ar trebui să găsească acolo materiale relevante nevoii lui de informare, educare sau relaxare. Astfel se poate ca acum, intrând ca simplu trecător în biblioteci publice din alte țări europene să găsiți cărți în română.
Pe de altă parte, fondul de carte din perioada comunistă reflecta încercarea de instruire a “omului nou”. Nu exista libertatea de a alege ce dorești să citești sau să afli, însă se făceau eforturi prin îmbogățirea fondului bibliotecii și oferirea de servicii pentru a contribui la educarea în spiritul vremii. Astfel, materialele din afara țării erau rare și se găseau numai în anumite biblioteci cu statut mai special. În anii 70 se puteau găsi biblioteci județene care, obligate să se aboneze la presa centrală de partid și de stat puteau să aibă abonament doar la o singură revistă românească culturală. În vreme ce cărțile căutate de public aveau de multe ori tiraje confidențiale, cartea politică nu avea voie să lipsească din biblioteci. În același spirit de educare și re-educare au existat servicii de bibliotecă și înainte de 1989. De la unele mai simple ca expoziții de carte, recenzii, comemorări, concursuri tematice, la adevărate simpozioane organizate atât în orașe cât și la bibliotecile comunale în sate. Bibliotecile organizau ieșiri în întreprinderi, instituții și școli pentru a promova cartea și lectura. Astfel, bibliotecarii (indiferent de specialitate) erau obligați să facă prezentări în față oamenilor muncii pentru a-i atrage spre lectură. “Succesul” acestor întâlniri era asigurat prin obligativitatea participării publicului și nu ținea în mod necesar de calitatea cărților sau a prezentărilor făcute.
După 1990 colecțiile bibliotecilor au avut în continuare de suferit, din motive de autocenzură și incapacitate de a continua achiziția de carte. Deselecția cărților de propagandă din colecțiile bibliotecilor a fost una dintre marile provocări care s-a realizat cu exagerări sau cu mari erori. Într-un impuls necugetat, multe biblioteci au considerat că a sosit momentul să aplice cenzura inversă și, pur și simplu, au aruncat lucrările care aminteau de vechiul regim: documentele de partid, reviste pionierești, lucrările lui Nicolae Ceaușescu, Marx, Engels, Lenin etc., uitând că bibliotecarii au datoria să conserve o parte dintre aceste materiale ca mărturie istorică, că și bibliotecile fac parte din instituțiile care ar trebui să ajute la păstrarea memoriei. Astfel suntem acum în situația în care cititori ai bibliotecilor, studenți sau cercetători ai istoriei noastre recente, nu găsesc atât de ușor pe cât ar fi de așteptat documente și materiale de acum 30- 40 de ani.
Când s-au deschis depozitele și fondurile până atunci secrete, cititorii puteau să regăsească în biblioteci cărțile atât de mult așteptate. Totuși, colecțiile vechi ale bibliotecilor nu puteau concura cu bogata activitate publicistică din anii 90. În afară de bugetele (limitate), în ultimii 20 de ani nu au existat prea multe investiții în îmbogățirea și diversificarea colecțiilor și serviciilor oferite de bibliotecile publice. În acestă situație, colecțiile multor biblioteci, mai ales mici, au depins de donațiile din partea diferitelor ONG-uri sau a editurilor și jurnalelor care au reeditat diferite colecții (Adevărul, Jurnalul Național, Cotidianul, Editura Institutului Cultural Român).
3. Fiecare carte îsi are cititorul ei
Ranganathan credea că pentru orice carte din colecția bibliotecii există un utilizator care o să aibă nevoie de ea. Legea sugerează o înțelegere mai amplă a modului în care colecția bibliotecii poate fi folosită dar și modul în care cititorul utilizează ceea ce află într-o bibliotecă. Bibliotecarii trebuie să faciliteze întâlnirea dintre cartea de pe raft și cititorul ei, între materialele media și utilizatorii lor. Bibliotecile vestice si-au deschis depozitele nu numai prin transformarea lor in rafturi cu acces liber dar și prin stabilirea cataloagelor colective și a rețelelor prin care utilizatorii unei biblioteci pot împrumuta cărți de la biblioteci aflate la sute de kilometri.
În perioada de dinainte de 1989, pentru a afla ce se găsește într-o bibliotecă trebuia să consulți fișele din catalog. Mai mult decât atât, ca să reușești să ai acces la o carte, de multe ori era bine să ai o relație bună cu cei de la bibliotecă. Dacă la biblioteca de cartier știai pe “cineva” se putea “aranja” chiar să îți fie adusă o carte din altă secție a bibliotecii. Corectitudinea relației bibliotecar-cititor s-a redefinit în acea perioadă, dezvoltându-se un sistem bine pus la punct de rezervări și împrumut pe sub mână. Din păcate însă, nici până azi nu avem realizat un sistem de împrumut simplu și de preferat automat între biblioteci.
Relația dintre carte și cititor era de la un punct încolo fictivă. Deoarece se cereau statistici cu circulația cărților și anumite titluri trebuiau să fie citite, se mai inventase un sistem în care cărțile circulau fictiv. Statisticile arătau că “România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate” a circulat deși cartea nu se mișcase de pe raft. Această practică s-a extins și la îngroșarea statisticilor referitoare la circulația cărților în general sau la participările la evenimente. Nefiind o practică ieșită din comun la acea vreme, probabil că aceasta nici nu ar fi o problemă dacă acum, ea nu ar fi perpetuată. Deși avem mulți cititori în jurul nostru în biblioteci mai avem încă mulți cititori fictivi.
4. Timpul cititorului nu trebuie irosit
Când lumea se mișcă atât de repede și există necesitatea ca informația să ajungă la destinație ușor, să fie folosită și înțeleasă corect, bibliotecarii nu își pot permite să-i facă pe utilizatori să-și piardă timpul. Pentru bibliotecile din vest această lege nu însemna o schimbare profundă, ci doar una de eficientizare a serviciilor. Pentru a avea acces la colecție, catalogul bibliotecii devine electronic și căutări și rezervări de materiale pot fi făcute online. Respectând cititorii și observând modalitățile în care biblioteca poate să-i ajute, de-a lungul timpului publicul a putut să folosească în biblioteci gratis sau la prețuri modice mașini de scris, reportofoane, casetofoane, copiatoare, calculatoare, acces la internet, scanere și, mai nou, cititoare de cărți electronice, camere foto și dispozitive i-pad.
La noi accesul la colecție se făcea prin intermediul bibliotecarului. Acesta deținea cheile cunoașterii modului în care se folosea catalogul, unde se găsea cartea dorită, în cât timp puteai obține ce căutai. Timpul necesar accesului la carte depindea și de bibliotecar. S-a păstrat până acum acea senzație că atunci când te duci la bibliotecă, trebuie ca în fața bibliotecarului să convingi că ai o nevoie foarte savantă de informaţie, să o articulezi foarte bine şi te simţi chiar foarte jenat că nu ştii să o formulezi la nivelul la care se aşteaptă el. Biblioteca este în continuare, în România, un loc savant şi nu unul unde poți fi ajutat să găsești informații care să te ajute la formularea răspunsurilor oricăror tipuri de întrebări.
În România de dinainte de 1989, tehnologia era echivalentă cu luxul. În condițiile în care bibliotecarii erau sancționați pentru cărțile nereturnate de cititori, nu se putea pune problema de a permite publicului larg accesul la aparate multimedia precum pick-up, magnetofon sau aparat de proiecție pentru diapozitive. Atunci când tehnologia a început să își facă apariția și pe la noi, în biblioteci a fost folosită în primul rând pentru a ajuta bibliotecarii și abia apoi cititorii. Ca și în alte multe domenii, și în domeniul informatizării, bibliotecile au trebuit să ia totul de la capăt, fără să poată beneficia de experiența deja existentă în țările avansate în acest domeniu. Alegerea softului folosit în bibliotecă, de exemplu, s-a făcut în funcție de prețul programului găsit și nu de calitatea lui. Astfel a ieșit la iveală diversitatea și relativitatea cu care se aplicau regulile biblioteconomice de prelucrare a cărții, dată fiind absența de peste 30 de ani a învățământului de specialitate. Lipsa unor standarde comune, lipsa unor practici de colaborare, au făcut să se bată pasul pe loc în multe demersuri necesare dezvoltării bibliotecilor.
Accesul publicului la folosirea tehnologiei în biblioteci nu a fost o prioritate. Cele câteva calculatoare existente în biblioteci erau utilizate pentru interogarea catalogului bibliotecii; ideea de a permite utilizarea lor pentru accesul informației din afara bibliotecii era aproape inexistentă. De curând însă, printr-un grant primit din partea Fundației Bill & Melinda Gates, IREX România aduce câteva mii de calculatoare pentru acces gratuit la internet în 1500 de biblioteci publice. Amploarea investiției tehnologice, dar și a impulsului de educare a bibliotecarilor în a accepta aceste servicii ca fiind parte din oferta bibliotecii, sunt deocamdate unice la noi.
5. Biblioteca este un organism în continuă creștere
Ultima dintre legi se referă la modul organic în care bibliotecile trebuie să funcționeze într-o societate. Cunoscând publicul pe care îl deservește și dorind să ofere servicii relevante nevoilor comunității, biblioteca se transformă permanent. Multe exemple ale bibliotecilor din lume vin să susțină validitatea acestei legi. Ceea ce le permite însă altor biblioteci să fie vii este relația organică sănătoasă cu mediul instituțional și educațional în care funcționează.
La noi însă bibliotecile publice au fost forțate să se transforme astfel încât să poată exista într-un sistem subordonat politicului, în care informația nu trebuia să circule. Deceniul opt al secolului trecut a fost dezastruos pentru lumea bibliotecilor. Atunci a avut loc desființarea învățământului biblioteconomic de specialitate și formarea bibliotecarilor a fost înlocuită cu cursuri de inițiere de câte doar două săptămâni pe an, pe parcursul a doi ani, și prin reciclări(!) periodice (una pe cincinal). Tot atunci s-a produs și distrugerea rețelei de biblioteci comunale, fie pur și simplu prin închiderea bibliotecilor, fie prin înjumătățirea normei bibliotecarilor ca urmare a unei legi aberante de normare a posturilor. Atâta timp cât învățământul biblioteconomic nu mai exista, în angajarea bibliotecarilor se dezvoltase o lume dominată de pile, cunoștințe și relații. În general, postul de bibliotecar era văzut ca o sinecură pentru soții de șefi mai mari sau mai mici, o scăpare pentru cei care nu doreau să se prezinte la posturile lor din învățământ și o linie moartă pentru tovarăși și tovarășe care călcaseră pe lângă, dar nu în mod fatal.
Practica s-a păstrat însă și astăzi când, deși avem din nou școli de biblioteconomie, indiferent de studii, vechime sau experiență profesională oricine se prezintă la un concurs (uneori destul de bizar din punct de vedere al cerinţelor), după care e pus să lucreze în bibliotecă. În următorii ani trebuie să facă două module de pregătire a circa 14 zile fiecare pentru a primi un atestat; însă o dată angajați, mai ales bibliotecarii cu “susținere”, se știu inamovibili. Procentul bibliotecarilor publici care au câștigat postul folosindu-se de pile (de cele mai multe ori implicate politic) pare a fi undeva la peste 50% însă procentul directorilor de biblioteci numiți în același fel este mult mai mare. Pilele politice în loc de profesioniști într-un sistem bugetar discreționar, afectează grav funcționarea bibliotecilor. Asemeni unui corp decapitat, o bibliotecă fără manageri bine pregătiți nu mai poate păstra nici măcar aparența bunei funcționări a unui organism viu. De aici rezultă şi calitatea personalului și a serviciilor prestate.
Legile care ar trebui să vindece eventualele boli din sistem nu ajută foarte mult deoarece nu oferă “anticorpi”. Legea bibliotecilor 334/2002 aparută cu greu și după îndelungi dezbateri, cu numeroase completări, prevede norme decente de personal și perfecționarea profesională obligatorie a acestuia, o creștere anuală a fondului bibliotecii, un spațiu adecvat etc. Rămâne însă o lege fără efect deoarece, neprevăzând sacțiuni, face ca susținerea bibliotecii de către autoritățile locale să fie opțională.
La fel ca legea bibliotecilor pentru autoritățile din România și cele 5 legi ale lui Ranganathan sunt opționale pentru bibliotecari. Diferența constă însă în faptul că există bibliotecari care își practică meseria după cerințele biblioteconomice moderne deși sistemul în care lucrează le e potrivnic. Pe bucata lor de raft, de secție, de comună încearcă zilnic să vindece un sistem bolnav care încă nu vrea să se facă bine. Ideea unei schimbări de jos în sus în sistemul de biblioteci e discutată și posibilă însă până când publicul nu își va da seama că bibliotecile îi sunt necesare și nu va cere biblioteci cu colecții, servicii și spații moderne, masa critică necesară pentru a putea schimba ceva nu va fi împlinită.
Texte pe aceeaşi TEMA: Soarta cărţii: edituri, librării, biblioteci, traduceri
Bibliotecile publice și legile lor opționale
Cîteva observaţii asupra traducerilor din ţara noastră
Librăriile şi soarta lor după `89
Industria cărţii, în plină criză: cine şi cum va supravieţui revoluţiei tehnologice?
Răspuns la “manifestul cărţii”: mai poate România SRL gîndi dezinteresat?
Scurtă şi dramatică descriere a vieţii editorului român
Cartea şi Statul: măritiş cu de-a sila?
Cultura scrisă în România – industrie, creativitate şi criză