Acum o lună Ziarul Financiar publica un articol în care se arăta cum reforma pensiilor speciale, făcută în numele abolirii unei situaţii privilegiate, de fapt a dus la creşterea cu 17% a acestui fond de pensii, care acoperă foştii angajaţi din armată, poliţie şi multele noastre servicii secrete.
Deci e criză, toţi politicienii puterii se plîng toată ziua că nu sînt fonduri şi trebuie făcute economii, sînt tăiaţi cu sadism banii pentru sănătate, ajutoare sociale, salarii mici sau chiar minime, dar, surpriză! În acelaşi timp, categoriile privilegiate devin şi mai privilegiate.
Venim după ani şi ani de gargară anticomunistă deşănţată, o gargară lipsită de sens dar care a ajutat mult PDL şi mai ales preşedintele să cîştige puterea. Nu doar puterea, ci întreaga ţară musteşte de anticomunism. În asemenea măsură că pînă şi SO Vîntu a simţit nevoia să devină anticomunist (ceea ce, apropo, ar trebui să le dea serios de gîndit clasicilor intelectuali ai anticomunismului românesc, pentru că spune multe despre efectele campaniei lor decerebrate).
Şi totuşi, în această ţară în care anticomunismul urlă la orice colţ de stradă şi atîrnă pe toate gardurile, în timp ce acelora care şi aşa suferă de diverse tipuri de lipsuri li se mai taie şi din puţinul pe care îl au, cresc tocmai pensiile celor care au făcut parte din aparatul represiv comunist, pentru că armata şi Miliţia au avut funcţii clar represive (Securitatea, desigur, cu atît mai mult; ceea ce se vede şi la pensie, daca pensia medie a foştilor militari şi miliţieni e de 2,5 mai mare decît cea a oamenilor normali, pensiile foştilor securişti sînt de 4 ori mai mari).
De ce se întîmplă asta? Păi tocmai de aia, că anticomunismul acesta e doar gargară interesată, şi la Băsescu, şi la Boc, şi la marii noştri oameni de cultură. Toţi au făcut spume la gură cu lustraţia şi alte prostii asemănătoare, în timp ce foştii securişti, foştii miliţieni şi foştii zbiri din armată (a căror funcţie reală nu era pregătirea militară, ci dresarea cetăţenilor înainte de integrarea lor în societate) se scaldă în bani.
Nu aş fi avut nevoie de la aceste mari caractere publice de proiecte utopice şi neconstituţionale de desfiinţare completă a pensiilor securiştilor, m-aş fi mulţumit ca toţi campionii anticomunismului să facă eforturi conjugate pentru reducerea acestor pensii la un nivel decent, care să ţină cont de rolul pe care l-a avut “munca” acestor oameni. Dar ce să vezi: nu doar că nu scad, dar chiar cresc.
Acelaşi Ziarul Financiar ne informa acum un an şi jumătate că 40% din fondul public de salarii se duce pe aceeaşi categorie a “paznicilor”: poliţie, armată de trimis în războaie aiurea, servicii secrete de drenat bani şi combinat afaceri.
Cifra este, evident, uluitoare şi obscenă. Totuşi, eu nu cred că ea face parte din scenariul unui stat poliţienesc, în ciuda abuzurilor dintotdeauna şi din ultima vreme referitoare, printre altele, la libertatea de a manifesta public. Cred că acest 40% este cazul extrem al unui fenomen care explică cel mai bine ce se întîmplă la noi: egalitatea, ca principiu fundamental al unei societăţi democratice, este în România o simplă glumă. Or egalitatea este, doar aparent paradoxal, singurul principiu pe care se poate construi un mecanism universal de recunoaştere şi recompensare adecvată şi diferenţiată a fiecărei categorii, un mecanism, evident, care să fie acceptat şi de ceilalţi.
În lipsa unei minime egalităţi, statul nostru a ajuns, în mare, o simplă sumă de discriminări şi privilegii. Cei de jos sînt călcaţi în picioare de cîte ori e nevoie, cei care ştiu şi pot să îşi creeze o relaţie specială cu statul au orice privilegii vor. Serviciile sînt, evident, cazul extrem pentru că au o putere enormă pe care o folosesc în interes personal. Avem de 4-6 ori mai mulţi agenţi secreţi decît America, Anglia sau Germania nu pentru că ei ar avea atît de multe de făcut (cel puţin, nu în interes public), ci pentru că statul nu opune nici o rezistanţă modului în care această castă (ca şi toate celelalte, desigur) înţelege să profite de pe urma lui.
Aşa că poate preşedintele se va gîndi de două ori înainte să îi mai trimită pe profesori să îşi ia al doilea job şi pe doctori să lucreze în străinătate. Mă rog, nu că ar mai conta prea mult acum.