Aţi întrebat? – Vasile Ernu răspunde
Zilele acestea a ieşit din tipar Bandiţii (editura Polirom). La această carte am lucrat mulţi ani. Am lucrat în special la documentare. Am scris-o însă mult mai repede decît m-am aşteptat şi datorită bursei FILIT pe care am avut-o şi oraşului Iaşi care m-a găzduit în această vară. Le mulţumesc. Cît am lucrat la carte, în discuţii cu unii prieteni, am primit întrebări multe. Aţi întrebat, răspund. Să încerc să schiţez nişte răspunsuri.
La Bucureşti cartea va fi lansată: Luni, 14 noiembrie, de la ora 18:00, la Clubul Ţăranului (Intrarea Monetăriei, Șos. Pavel Dimitrievici Kiseleff 3) & la Tîrgului Internaţional Gaudeamus: sîmbătă, 19 noiembrie, de la ora 15:30, la standul editurii Polirom.
Despre ce este cartea Bandiţii, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor?
În această carte dezvălui o cu totul altă lume. O lume marginală total diferită de cea a „sectanţilor” chiar dacă cele două lumi au multe lucruri comune. Prima carte este cumva despre îngerii luminii, oameni ai credinţei, ai puritanismului, care se sacrifică pentru salvarea celuilalt. În Bandiţii avem o lume a îngerilor întunericului cu altă etică şi alte coduri. Povestea scurtă sună aşa, ca un teaser.
Un băiat din Bugeac, crescut şi educat de o familie exemplară de sectanţi, descoperă o cu totul altă lume decît cea cu care se obişnuise: altă etică, alte valori şi alte reguli. Iar cei care aparţin acestei lumi arată, se îmbracă, vorbesc, gîndesc, acţionează şi cîntă altfel. Aceasta e „împărăţia hoţilor“ – oameni tatuaţi straniu, care au ales să-şi construiască o societate proprie, nesupusă instituţiilor oficiale, şi pentru care normalitatea oamenilor de rînd e strict interzisă. Chiar şi sectanţii îi consideră „îngeri căzuţi“. Iar dacă nu pot fi salvaţi, sînt aruncaţi în puşcării, unde ar trebui să fie reeducaţ? Însă ei consideră închisoarea „acasă“, ba chiar necesară dacă vrei să devii bandit. Tînărul din Bugeac e atras de aceşti marginali după ce, întîmplător, se împrieteneşte cu un hoţ faimos, cu rang înalt, din Odessa, care îi va deveni un adevărat maestru. Va pătrunde în această lume necunoscută şi inaccesibilă şi va descoperi tainele unei comunităţi pline de contrabandişti şi tîlhari, hoţi de buzunare şi prostituate, asasini şi cerşetori, care totuşi îşi pun gaj viaţa pentru respectarea unui cod al onoarei. Bandiţii dezvăluie „în negativ“ faţa nevăzută, fascinantă a proscrişilor şi felul în care e văzut raiul de către cei ce trăiesc în infern.
Dacă Sectanţii este o carte despre care spun cu ironie că e un „manual alternativ de religie” atunci Bandiţii este un „manual de educaţie alternativă”. Însă în negativ.
Întrebările pe care mi le pun sînt simple, dar fundamentale: cine deţine puterea asupra formării, educaţiei? Cine are puterea de a institui legea şi codurile morale? Cum se produc ele şi cum funcţionează? Care e funcţia şi rolul instituţiilor? Cine ne dresează, cum și pentru ce? Dar toate aceste teme care mă frămîntă sînt construite pe nişte poveşti de viaţă în stilul meu, adică folosind un amestec de genuri literare.
Cartea nu e o istorie a lumii bandiţilor, nu e sociologie, nu e antropologie, nu e reportaj sau roman clasic etc, cu toate că veţi găsi cîte ceva din toate acestea. E altceva. Ce este? Veţi descoperi voi mai bine…
În Rusia s-a scris mult pe subiect. La noi mai puţin. Unde te plasezi în această tradiţie?
În literatura rusă sînt cîteva tradiţii mari şi late. Avem pe de o parte tradiţia romantică unde bandiţii sînt nişte eroi pozitivi, isteţi, adorabili. Isaac Babel de exemplu e un clasic al genului cu ale lui Povestiri din Odessa. Acest tip de interpetare ne este şi nouă cunoscut. În SUA de exemplu tot Hollywoodul este îndrăgostit de acest gen. Despre ce sînt filmele cu gansgderi? Rusia şi SUA au o foarte bogată cultură a bandiţilor care este mai degrabă valorificată pozitiv. Strada-i adoră. Ei sînt eroii. A fi bandit în Rusia şi SUA e de bine, nu de rău, la nivel de cultură populară de stradă. Literatura cu haiduci, gen Robin Hood, tot pe această linie vine. De ce? Poate şi pentru că ei furau în sus, nu în jos cum e tradiţia actuală. Dar sînt multe cauze.
Bun. O altă tradiţie literară este cea pe linia lui Şalamov cu genialele Povestiri din Kolîma. Aici blatarii (hoţii profesionişti) ne apar în puşcărie povestiţi de un scriitor condamnat politic. Am scris în Ultimii eretici ai Imperiului două capitole dedicate acestor observaţii ale lui Şalamov. Eu sînt un mare admirator al lui Şalamov: m-am bătut pentru ca această carte să apară în română. Mie mi se pare că cel mai important lucru observat de Şalamov, legat strict de blatari, e faptul că el arată cum în momentul în care dispar instituţiile statului aceştia preiau puterea. O arată în ce condiţii are loc acest fenomen. Şi mai observă ceva genial: cum dizolvarea politicului produce o violenţă infernală, animalică. De asta el spune că mai crîncen decât Gulagul este această lume a junglei, a naturii care devine ceva inuman: cînd forţa fizică şi piatra înlocuiesc, legea fie ea şi în formula minimală a lagărului. De asta eu spun că trebuie să ne temem foarte mult de depolitizare şi de „dezideologizare”. Adică dispariţia politicului, a instituţiilor şi valorilor produc lumi înfricoşătoare.
De asta susţin că atunci cînd politicul este înlocuit de tehnocraţie asta e un semn că ne apropiem de momentul declanşarii unei maşini a violenţei de care trebuie să ne temem. Cei mai mari tehnocraţi au fost dictatorii. Stalin şi Hitler au fost „tehnocraţii perfecţi ai popoarelor”, au fost manageri foarte eficienţi. Au declanşat o maşinărie a violenţei infernale. Eu sper că nimeni nu vrea o asfel de nebunie care exclude dialogul, negocierea adică politica. Aşadar citiţi Şalamov.
Şi mai este o tradiţie literară rusă legată de bandiţi unde-l avem pe Dostoievski şi care mie îmi este familiară. E cea care leagă aceşti decăzuţi de un element religios, de o tradiţie slavă pravoslavnică cu rădăcini în bizanţ şi Vechiul Testament. Este tradiţia care leagă crima şi furtul de o legendă biblică fondatoare: povestea lui Cain şi Abel. Economia sacrificiului şi economia acumulării: sacrificiul produce viaţă, acumularea produce moarte. E un paradox. Sînt două etici care se bat cap în cap. Cerşetoria, de exemplu, eu o leg de tradiţia „iurod”-ului slav care vine pe filieră bizantină: nebun, după Cristos, care între timp şi-a pierdut semnificaţia iniţială. Iar făcînd un pas mai departe o leg de tradiţia micilor profeţi veterotestamentali. Ei se trag din Osea. Evident că ei nu mai au mesajul acela profetic religios, ci doar unul social, dar ei sînt un mesaj puternic. Profeţii erau omorîți, scoşi din societate. De ce? Pentru că adevărul spus de ei punea în pericol puterea, cultura dominantă a vremii. Noi facem la fel cu cerşetorii. De ce? Pentru că ei ne tulbură liniştea, ne tulbură conştiinţa, ne lovesc unde ne doare. Ei ne pun oglinda în faţă unde ne vedem problemele, ne vedem partea urîtă din noi. Iar asta nu ne place. Noi vrem să trăim în minciună, e mai comod. Şi atunci îi alungăm, îi omorîm cumva.
Eu mă simt minunat în toate cele trei tradiţii literare legate de acest subiect. Le folosesc, fireşte, în cartea mea. Dacă e să fiu „trikster” atunci să fiu „trikster” pînă la fiere.
Cine sînt aceşti bandiţii?
„Bandiţi” este un nume generic, dat de putere, de majoritari, celor care trăiesc în afara sistemului legal oficial, care trăiesc din hoţie şi încalcă legile oficiale sistematic. Ei îşi zic hoţi pentru că trăiesc din hoţie. Nu e vorba de nişte tipi care încalcă codul penal, fură ceva şi ajung în puşcărie. Vorbim de o comunitate care face acest lucru nu doar din nevoie, ci şi din convingere: hoţia ca mod de viaţă. Ei au un anumit crez, un anumit cod etic, altul decît al „oamenilor normali” sau fraieri cum îi numesc ei. Ei nu se supun legilor statului ci au alte legi, etc. Pentru „bandiţi”, a respecta legile şi codurile fraierilor şi ale statului înseamnă o lipsă de onoare. Au un anumit cod cultural, vestimentar şi aşa mai departe. E o lume bine ierarhizată, bine structurată şi cu reguli clare.
Tu spui că ei sînt oameni în afara instituţiilor? În ce sens?
Pe mine mă interesează foarte mult relaţia acestor grupuri marginale cu puterea, în toate formele ei: stat, instituţii ale statului, grup majoritar, legislaţie, economie. O mare parte a poveştilor mele sînt construite urmărind aceste traseie. Bandiţii apar cumva acolo unde sînt breşe în sistem.
Este o poveste care-mi place mie. Mi-o povesteşte un puşcăriaş celebru. Cînd s-a închis Taganka, una din puşcăriile fanion ale Rusie Ţariste şi a URSS-ului, ştiţi ce s-a construit în locul ei? O grădiniţă! Asta se întâmpla în anii 50-60 parcă. Mi se pare extraordinar, pentru că asta spune cam tot despre esenţa statului modern: modelul ideal pentru control şi educaţie este puşcăria. Asta e funcţia instituţiilor: de la familie şi grădiniţă treci cuminte prin instituţii care te formatează şi controlează. Bagi buşteanul şi iese Pinocchio. E bine? E rău?
Bandiţii se sustrag acestui mecanism: nu neapărat voit, ci mai degrabă accidental. Şi apar mutaţii. Ei devin altfel, adoptă alte legi şi alte instituţii care sînt în război cu cele oficiale pe care ei le boicoteză. Sunt exlcuşi din diverse motive: sărăcie, diferenţe, culoare, religie, încălcarea codurilor.
Noi de ce avem nevoie de instituţii? Pentru a ne proteja, pentru a îmblinzi violenţa, pentru a ne domestici. Noi sîntem animale dresate, ei sînt mai puţin dresaţi. Sau dresaţi altfel. Cum spun ei: noi nu sîntem lei, sîntem doar lupi, dar nici la circ nu ajungem. Noi sîntem animale de circ, ei de junglă. Ei ştiu să vîneze, noi ştim să cultivăm. Iar noi cînd vînăm îi vînăm pe ei, nu pentru a ne hrăni, cum o fac ei, ci ca gest punitiv sau ca act cultural de divertisment. Tema dresajului e foarte prezentă în cartea mea. De la ei am învăţat să dresez, cîine, cioară, şoarece şi chiar purece. Cum? În carte aflaţi cum se dresează puricii. Puricii seamnă foarte mult cu omul, mai ales cînd e dresat.
Tu spui că ei nu se subordonau statului. Cum reuşeau asta?
În toată povestea cu relaţia bandiţi-stat-putere mie mi se pare că cea mai interesantă este relaţia cu munca, cu actele/documentele, cu proprietatea şi sistemul economic. Casta superioară, hoţii în lege, cei care conduc lumea bandiţilor nu au voie să muncească. Este legea poate cea mai importantă. E uşor de verificat şi e foarte greu să o duci la îndeplinire, într-un regim de tip comunist. Nu mai zic de perioada stalinistă cînd îi împuşcau ca pe cîini. Ştim că a nu munci se pedepsea în comunism. Asta însemna încălcarea legii. Ei trebuiau să sfideze această lege, altfel îşi pierdeau rangul. Cine muncea şi intra în cîrdăşie cu statul pierdea rangul de hoţ în lege. O singură oră de muncă în folosul statului şi erai terminat. Asta îi arunca în castele inferioare: iar pentru un hoţ în lege sa-şi piardă statutul însemna moarte prin dezonorare, umilire etc. E ca şi cum un nobil devine ţăran în Evul Mediu. Deci ei nu munceau.
Nu aveau voie să aibă acte. Erau un soi de oamenii nimănui. În comunism asta era foarte complicat. Totul era controlat, iar actul îţi este dat în primul rînd pentru a fi controlat, nu pentru a fi liber. Ei înţeleg asta, noi înţelegem mai puţin. Nu aveau voie să aibă proprietate. Asta te leagă. Te face vulnerabil. Pe aceeaşi palier se plasează familia: nu trebuiau să aibă familie, dar asta povestesc separat penru că e din altă categorie, cred eu.
Munca lor era furtul, hoţia, tot soiul de scheme. În general , furtul este o formă de muncă cu grad maxim de profit, dar şi grad maxim de risc. Ei ştiu asta. Ei ştiu că fraierii sînt buni vînători de hoţi şi foarte buni constructori şi paznici de puşcării. Ei îi fură pe fraieri, iar fraerii îi vînează pentru a-i încarcera. Intermediarii sînt poliţiştii. Asta e jocul: hoţii şi vardiştii. Fraierii însă ştiu să-şi construiască un aparat de forţă şi control extraordinar.
Mai exista cerşetorii, din casta decăzuţilor. Sînt, alături de „homosexualii hoţi”, poate cea mai năpăstuită categorie. Singura lor formă de a-şi cîstiga pîinea este cerşitul. Cerşitul este munca omului fără nici o şansă în viaţă. Ei nici măcar nu visează să ajungă hoţi, sa fure. Ei nu pot face asta.
E curios faptul că toată lumea asta, a hoților, nu este în manuale. Nu o găsiţi în cărţile de istorie. Oare de ce? De exemplu cum poţi să vorbeşti despre istoria disidenţilor din comunism şi să nu scrii un rînd despre ei? Scuze, dar ei au sfidat regimul de o manieră nemaiîntîlnită. Chiar mai radical decît sectanţii. Ăia mai aveau acte şi făceau munci marginale. Aceștia nu au acceptat nimic. Au mers pînă într-acolo încît au refuzat să lupte pe front pentru ţara lor împotriva fasciştilor. De ce? Nu era ţara lor şi războiul lor, nu recunoşteau puterea şi nu i se supuneau. Punct. Atunci comunitatea s-a scindat în două: în „hoţii curve” care au acceptat să meargă la război, s-au supus puterii, dar au pierdut rangul, şi „hoţii legalişti” care au refuzat şi care au mîncat zeci de ani de Gulag. Mulţi au fost împuşcaţi. După terminarea războiului mare a început ceea ce se va numi „războiul curvelor”, dus între cele două grupuri.
De ce nu ştim nimic despre marginali? De ce nu se studiază deloc lumea bandiţilor? De ce lipsesc cu desăvîrşire în manuale? Eu am o mică teorie. Pentru că ceea ce se numeşte cultură dominantă, putere hegemonică se teme de ei: pe de o parte pentru că arată slăbiciunea puterii, iar pe de altă parte ne arată şi hiodoşenia ei. Aceşti bandiţi sînt un soi de oglindă a hidoşeniei puterii, al excesului etc. Puterea seamănă enorm de mult cu aceşti bandiţi. De aceea aceste lucruri trebuiesc ascunse, criminalizate, ambalate altfel şi date în doze mici, plăcute. Eu spun că e foarte important să-i cunoaştem căci altfel vom privi şi vom înţelege lumea…
Tu vorbeşti despe ulima întrebare metafizică, ultimul spaţiu metafizic care o produce această lume a bandiţilor?
Mă joc puţin şi folosesc termenul într-un sens mai popular. Am cîteva poveşti foarte bune pe tema aceatsa. Da, cred că ultimul spaţiul metafizic al omului modern este închisoarea, puşcăria şi de aceea e foarte bine să trecem pe acolo măcar odată în viaţă. Ştiu, nu e plăcut, nu poţi să-ţi doreşti asta, dar cred că ne poate ajuta să înţelegem mult mai bine grozăviile acestei lumi şi acestei societăţi care mimează perfecţinea. Şi mai ales să apreciem partea bună şi frumoasă a acestei lumi.
Şi da, spun că ultima mare întrebare metafizică care ni se mai pune este pusă de bandiţi, în niciun caz de intelectuali care au devenit decor al puterii. Cum se pune această întrebare? Cînd el te întreabă: banii sau viaţa? – dar nu o întrebare aşa, abstractă, ci foarte concret, într-o noapte, la colţ de stradă. cu cuţitul la gît. Tu trebuie să ştii ce decizi. Şi după ce-i dai banii tăi şi scapi nevătămat, brusc, viaţa ta capătă alt sens, viaţa pare de nepreţuit. Dar pînă a te întîlni cu acel bandit, gîndurile tale erau legate doar de portofel, carieră şi card. Întîlnirea cu această lume schimbă puţin datele. Ei îţi pot schimba ierarhiile şi priorităţile din capul tău, cu o simplă întrebare şi un cuţit.
Am o altă poveste cu doi fraţi gemeni: unul a devenit hoţ profesionist, iar altul cerşetor profesionist. Şi concluzia e următoarea: cînd întîlneşti un cerșetor, bucură-te că l-ai întîlnit anume pe el şi ajută-l! În acea zi te poţi considera norocos că l-ai întîlnit. De ce? Puteai să te întîlneşti cu fratele lui geamă şi ăla putea să-ţi pună ultima întrebare metafizică. Să medităm asupra acestui fapt.
Ce acceptă şi ce nu aceptă ei. Care sînt „legile hoţilor” despre care vorbeşti?
Împărţirea clasică a lumii lor este pe „masti”, adică un soi de ierarhie pe modelul castelor. Sînt patru caste. Primii, aristocraţia hoţilor, sînt „hoţii în lege” (blatarii): cei are au puterea de lege şi judecată, de viaţă şi moarte şi care controlează banca comună. Ei nu au voie să muncescă, sub nicio formă, nu se supun numănui, nu au acte, nu se căsătoresc. Ei pot fi judecaţi numai de un comitet al hoţilor de acelaşi rang.
Urmează mujicii, care sînt un soi de clasă de mijloc, sînt foarte importanţi pentru că ei fac parte din corpul solid al breslei. Ei au voie să muncească, dar nu în funcţii de răspundere. Au voie să aibă familie. Nici un hoţ nu are voie să facă politică şi să fie activi poltitic. Urmează casta ţapilor, aceştia sînt un soi de hoţi decăzuţi, hoţi profesionişti care au făcut greşeli grave, au trădat, au colaborat cu puterea. Sînt cumva prinşi între cele două lumi. Urmează decăzuţii, cea mai năpăstuită castă: cerşetori, hoţi decăzuţi din cauza unor trădări majore, hoţi homosexuali, un grup foarte blamat, etc. Din ultimile două caste nu se mai poate ieşi. Ei sînt un soi de sclavi ai primelor caste.
Cum e cu regulile? Cine crede că lumea bandiţilor e fără reguli se înşeală. Au reguli, au o etică, o morală a lor dar care diferă de cea oficială şi mai ales este alunecoasă. Există un soi de 10 porunci ale hoţilor şi 10 porunci pentru hoţii din puşcărie. Sînt cam cele pe care le-am spus; nu munceşti, nu colaborezi cu puterea, nu ai acte, nu ai familie. În puşcărie nu ai voie să joci cărţi fără acoperire, nu ai voie să vorbeşti de rău pe cineva neacoperit, bîrfa se pedepseşte grav sau mărturiile mincinoase. Oare de ce?
Din puşcărie povesteşti? Cum se vede lumea de acolo?
Despre puşcărie vorbesc puţin. Aflu multe din poveştile eroilor mei, din experienţele lor, dar nici ei nu vor să povestească foarte multe. Nici eu nu insist mult pentru că-mi dau seama că e ceva iniţiatic, ce ţine de experienţe personale şi e foarte diferit, de la grup la grup, de la o perioadă istorică la alta. Mie îmi este teamă de falsitate, de poveşti care sînt făcute doar din ambalaj, fără conţinut. Mai ales că avem destule cărţi mărturii ale unor scriitori mari care au avut această experienţă.
Sînt însă trei lucruri care m-au impresionat în această poveste şi experienţă carcerală. Din ce am înţeles eu din poveştile lor. Puşcăria e un soi de casă a lor, care reproduce viaţa liberă din afara puşcăriei, dar totul este foarte concentrat şi condensat. Într-un spaţiu foarte mic, sînt puşi lao- laltă, pe perioade lungi de timp, oameni cu experiențe de viaţă foarte diferite, mulţi dintre ei fiind bandiţi, hoţi profesionişti, criminali sau violatori dar şi găinari ajunşi acolo din diverse accidente. Potenţialul de violenţă este imens. Mergînd pe acest fir, am observat cîteva lucruri interesante legate de legile şi practicile lor din puşcărie.
Primul. Nu ai voie să joci cărţi fără acoperire financiară sau în natură. Adică speculaţia este interzisă. Oare de ce? Doi. Nu ai voie să depui mărturii false, să bîrfeşti, să vorbeşti pe cineva de rău, fără acoperire. Totul se verifică şi dacă tu ai minţit doar ca să te răzbuni pe cineva ţi se tăia sau cresta limba. Sînt pedepse aspre. Aviz jurnaliştilor şi băieţilor care lucrează cu vorbele şi cuvintele. De asta, în mediul banditesc sînt mulţi peltici. Ai greșit la un moment dat, rămîi cu acest stigmat care nu poate fi ascuns. Oare de ce? Trei. Poţi să fii regele pucşăriei, să ai dreptul de moarte şi viaţă asupra celui de lîngă tine, care poate fi un decăzut sau un fraier, îţi poţi permite orice. Un lucru nu e permis: să te atingi de paica lui, adică de raţia zilnică. Oare de ce? Eu cred că asta e o formă de a preveni, opri sau încetini maşina de reprodus violenţa. Încălcarea acestor reguli minimale nu face decît să declanşeze motorul violenţei care produce ceea ce ei numesc bespredel, adică haosul total al violenţei şi lipsei de reguli.
Aşa că atunci cînd speculăm la bursă, scriem pe la ziare şi luptăm împotriva asistaţilor şi săracilor trebuie să ne amintim de poveştile acestea. Şi ele se reglau în interior prin pedepse: celui care specula i se tăiau degetele, celui care vorbea neacoperit i se cresta sau tăia limba, iar celui care-i lua amărîtului raţia zilnică i se tăia puţa şi era pus să o mănînce. Aşa-şi reglau ei conturile. Aşa blocau ei explozia violenţei totale. Nu sînt civilizaţi ca noi. Acum, aceşti oameni care încalcă aceste reguli primesc onoruri! Pe ce lume trăim?
Cum te-ai documentat?
Marginalii nu acceptă stăinii în grup. Sau îi acceptă foarte greu. Sînt grupuri închise, cu altă limbă, alte reguli şi alte coduri. Sînt suspicioşi faţă de tot ce vine din afara grupului. Nu au încredere decît în oamenii din grupul lor. De ce? Din multe motive însă cea mai importantă cauză vine dintr-o lungă experienţă cu grupul majoritar. Şi experienţa le spune că sursele principalelor lor probleme vin din acea direcţie. Şi violenţa tot de acolo vine. Ei încearcă cumva să se protejeze de majoritari aşa cum şi majoritarii vor să se protejeze de ei. De aceea cînd vine un „străin”, unul din afara grupului ei îl privesc cu suspiciune şi-l ţin la distanţă. Ei ştiu că acesta a venit fie să le facă o problemă, fie dintr-un interes. Marginalii ştiu că într-o relaţie cu majoritarii, oricare ar fi ea, ei ies în pierdere. Şi nu riscă. Şi mai ales cu majoritarii nu accepţi să joci după regulile lor, că te ard. Ca să aibă un avantaj strategic şi tactic, ei schimbă şi încalcă permanent regulile. David nu se bate niciodată cu Goliat cu armele lui Goliat dacă vrea să cîştige.
Cum ajungi aici? Cum intri la ei? Prin recomandări. Recomandările funcționează bine. Mai ales la bandiţi pentru că asta dă garanţii, eşti om verificat. Dacă ai o garanţie de la un „hoţ în lege” e perfect. Asta însemnă că totul ţi se deschide. Însă oricît de multe recomandări ai avea, pentru ei tot un „fraier” eşti. Adică un potenţial pericol. Însă în timp, trebuie să le cîştigi încrederea. E foarte important într-o astfel de muncă. E o muncă destul de dificilă.
Însă cel mai greu mi-a fost să lucrez nu cu bandiţii aceştia profesionişti, ci cu cerşetorii: clanul cerşetorilor. Şi ştiţi de ce? Pentru că aici vezi o suferinţă fără margini. Şi nu atît suferinţa e problema, cît lipsa unui orizont de sens şi speranţă. Ei ştiu, sînt conştienţi, încă de mici copii, că s-au născut cerşetori şi că o să moară cerşetori. Ei ştiu că sînt damnaţi la suferinţă toată viaţa. E o castă damnată. De acolo nu există salvare. Şi tu, cînd vii de afară şi vezi şi înţelegi ce li se întîmplă, vezi această lipsă de orizont, poţi claca. Noi nu sîntem pregătiţi pentru un astfel de şoc. Cele cîteva zile cît am lucrat şi am stat mai aproape de ei am trăit cu sentimentul că voi face infarct. A fost o încărcătură emoţională foarte mare pentru mine. Nu mai vreau să trec prin aşa ceva.
De asta mă doare enorm de mult cînd văd oameni apropiaţi din „lumea bună”, care au o viaţă decentă, destul de bogată, dar care se raportează cu dispreţ şi de multe ori cu o anumită violeţă poate involuntară şi din necunoaştere, asupra acesori amărîţi. Ei nu au ales să se nască damnaţi şi nu au nicio şansă sa iasă de acolo, dacă nu vine o forţă externă grupului care să rezolve această situaţie. Mă rog, nu mai vreau să vorbesc, că mă doare asta.
Deci documentarea se face la firul ierbii, din cărţi şi din multă cercetare. A durat aproape cinci ani. Şi, fireşte, şi istoria personală are un rol important în această poveste.
De ce nu au familie, pare un lucru foarte straniu? Doar nu sînt călugări?
Mai toţi hoţii în lege dar şi decăzuții, mai puţin mujicii, casta medie foarte importantă, vin din afara familiilor, de pe stradă, din familii făcute praf. Asta mai întîi. În al doilea rînd, majoritatea cresc în afara familiei tradiţionale. Un lucru foarte important: bandiţii sînt un grup social urban şi nu au treabă cu ruralul. Pot apărea, fireşte, bandiţi cu origini rurale, dar ei se activează şi se educă în urban. De asta cred că, la noi, banditismul e aşa puţin dezvoltat: sîntem prea rurali, prea ţărani pentru a produce astfel de fenomene. Oraşele noastre sînt în mare parte nişte oraşe cu ţărani. Mai ales cînd vorbim de români. Nu folosesc termenul ţăran în sens peiorativ ci ca o marcă. La ungurii transilvăneni lucrurile stau altfel. Ei au tradiţie, dovadă că l-au dat pe celebrul „Whisky Man”. Mai ales asta se simte în Transilvania unde urbanizarea etnic româneacă are loc tîrziu. Acolo nu ai nici două generaţii complete de orăşeni români, nu ai masă critică. Excepţie fac Banatul şi zonele de frontieră care au altă dinamică. Dar, cu timpul, o să apară, nu-mi fac probleme. Vom avea şi noi bandiţii noştri…. nu doar la putere. Moldova a dat bandiţi celebri. Sudul a dat. Basarabia are o altă dinamică. Oricum, totul e legat de dinamica urbană, de mecanismele legislative, de felul în care funcţionează instituţiile şi economia.
Revenim la familie. Cred că lucrul cel mai importnt al refuzului de a avea o familie, de a se căsători este accentul pus pe aceast „crez al libertății”, căci numai aşa ei pot fi liberi. Asta însă ascunde ceva. Eu cred că acest fenomen ţine mai degrabă de protecţie, de minimalizarea vulnerabilităţilor şi altele din seria asta. Un tată hoţ, care are famile, nevastă şi copil devine foarte vulnerabil. Cînd ai copil cedezi foarte usor la presiuni pentru că aşa e formatat omul. Ştiu să se organizeze altfel: fără famile ai mai puţine obligaţii, e mai sigur, e mai eficient. E de fapt modelul managerului actual perfect.
Vorbeşti mult despre tatuaje, limba lor, codurile lor etc. de ce se tatuează?
Acum e o întreagă modă cu tatuajele. E straniu cum această subcultură a devenit una mainstream. Însă în anii copilăriei mele se tatuau doar bandiţii sau cei care stătuseră la puşcărie. Iar la femei numai prostituatele şi anumite categorii numite decăzute făceau asta. Dar tatuajul ţinea de cultura masculină pe la noi.
Iarăşi: eu nu mă ocup de istoria fenomenului. Pe mine, cumva, mă intersează sensul lucrurilor. E foarte interesant că, în cultura majoritarilor, a fraierilor şi a puterii, dominantă este „cultura îmbrăcării”, a vestimentaţiei. La ei e cumva opus: dezbrăcarea e esenţială. Eu numesc asta cultura „oamenilor goi”. Pielea este cumva veşmîntul şi acoperămîntul lor. Pe acestă piele îşi scriu CV-ul, istoria lor. Doar când se dezbracă, aflăm cu adevărt cine sînt ei. Totul are acolo, pe piele, o anumită semnificaie. Dacă cineva îşi pune un tatoo care nu corespunde cu adevărul hoţul repectiv poate fi pedepsit foarte aspru: de la tăierea unor organe, pînă la omorîre. Fraierii şi puterea, din contră, se îmbracă ca să-ţi arate cine sînt: îşi fac uniforme, îşi pun epoleţi, îşi pun grade, se împodobesc cu haine de firmă etc. Toate acestea ce sînt ? Limbaje care ne vorbesc, care spun ceva despre noi.
În ce priveşte argoul lor, fenea, limba hoţilor, lucrurile sînt la fel de complicate. Ea are o tradiţie veche, medievală. În zona mea, căci eu mă ocup de sudul Basarabiei şi Ucrainei, de la Chişinău în jos, spre gurile Dunării, în Bugeac ,spre Odessa, limba dominantă a fost rusa, însă argoul banditesc de bază este construit pe cuvinte din idiş, multe cu origini talmudice. De ce? Pentru că Odessa a cîştigat bătălia lumii bandiţilor în perioada Imperiului Rus. Aici, evreii controlau oraşul. Înaintea lor, reţelele clandestine erau controlate de comercianţii de pe Volga. În momentul cînd Odessa devine zonă liberă şi comerţul mare este preluat de portul de aici, lucrurile se schimbă. Ştim: toată contrabanda se va face la Odessa.
De ce evreii au dat cei mai buni bandiţi ai oraşului? Nu pentru că erau ei mai şmecheri decît ruşii şi moldovenii, ci pentru că ei erau excluşi, marginali, existau multe legi împotriva lor, multe restricţii. Şi atunci, ca să nu moară de foame, au fost nevoiţi să inventeze tehnici de subzistenţă, de aceea toată contrabanda o făceau ei şi ţiganii. Mă rog, simplific, dar asta e linia de interpretare. Cum explicam şi în Sectanţii. De ce evreii de la Odessa erau mai buni la vioară decît la pian? Simplu: nu aveau bani pentru pian, pe de o parte, iar, pe de altă parte, un popor care mereu se mişcă nu tîrîie pianul cu el. E mai simplu cu o vioară şi averea într-un cufăr. Toate aceste poveşti au cauzalități sociale, legislative şi economice destul de clare, doar că puterea le dă alte interpetări pentru a ne duce în eroare. E mai simplu să spui: fură pentru că le au în sînge decît să explici cauzele sociale complicate. Fascismul pe asta se bazează: şi cel etnic şi cel social. Bun. Revenim.
De aici şi marca idiş rusificat al argoului hoţilor din Imperiu. Acest argou, cu peste 15.000 de cuvinte, pe care dacă nu-l înveţi nu înţelegi nimic are două funcţii: de protecţie şi de identificare. Te protejezi pentru că numai ai tăi înţeleg ce vorbeşti. Poliţiştii şi fraerii nu te înţeleg. Te identifici: ştii să vorbeşti, eşti de-al nostru, nu ştii, eşti exlus. Aşa verificau ei dacă cel nou nu este cumva kgb-ist infiltrat. Căci puterea infiltra oamenii ei. Cum verificau? Simplu: verificau în timp nivelul cunoaşterii acestei fenea. Argoul acesta nu se poate învăţa aşa uşor. Fenea învăţată tîrziu te trădează. Limba spune repede cine eşti şi atunci ţi se taie limba pentru că ai minţit.
Cum se termină cartea? Ce se întîmplă cu aceşti bandiţi în perioada postcomunisă?
Se termină straniu, trist, meditativ, cu două istorii. De fapt cu trei istorii. Prima istorie este despre generaţia mea născută în anii 70. Acea generație a Speranţei, care, la căderea comunsimului, avea vro 20 de ani şi credea că va răsturna munţii, era plină de vise. O generaţie foarte optimistă, dar care şi-a făcut viaţa praf şi a văzut cum se năruie o lume şi intră în descompunere. Am asistat la o mare îmormîntare trăită ca un chef nebun. O generaţie a Speranţei care a devenit Generaţia Disperării. Am mai povestit pe tema asta, căci mă doare. Eu o numesc Generaţia Mercurului Roşu. Povestea cu mercurul roşu o veţi găsi în carte.
A doua poveste este despre întîlnirea cu un mare hoţ în lege devenit oligargh şi stîlp al societăţii. Este o poveste despre cum iau în stăpînire aceşti bandiţi noua lume. Lumea liberalizată este raiul pentru ei. Ei schimbă codurile, regulile şi se adaptează perfect. Este o lume cu care ei se identifică. Cum am mai spus: comunismul a fost învins de bandiţi, nu de disidenţi. Dar nimeni nu vrea să recunoască asta. Ei sînt şi marii beneficiari ai noului regim. Şi cu acest mare oligarh avem o discuţie foarte bună şi sinceră. Acolo aflăm cam toată esenţa tranziţiei, a economiei, a lumii intelectuale decăzute şi mai ales a presei. De exemplu, el îmi explică foarte frumos cum se face cenzura azi. Banditul oligarh e un băiat foarte isteţ. Dar de un cinism pînă la iad. Despre tehnicile de manipulare de rit nou, poate altădată.
Şi ultima poveste e despre moarte. E despre ruptură, e despre meditaţie asupra a ceea ce ni se întîmplă. Stau în vamă, la Galaţi – Giurgiuleşti. Merg la Odessa să-l îngrop pe Profesor, eroul meu principal şi banditul care mi-a fost ca un părinte. Un erou legendar al Odessei. Şi, pe Dunăre, acolo, în dreapta, se deschide un port nou. Oamenii spun că e al unui mare oligarh din zonă. Cu acest oligarh am fost foarte bun prieten. Am împărţit acelaşi pat, aceeaşi mîncare, ne împrumutam hainele. Culmea: am iubit aceeaşi fată. Eu stau în vamă, cu ultimii bănuţi care abia-mi ajung de-o chiflă, iar el construieşte un port privat. Soarta omului e o chestiune foarte complicată. Şi nu inegalitatea asta mă deranjează atît de mult. Altceva mă frămîntă. Ştiu că dacă mă voi întîlni cu el voi avea ce povesti. Avem un trecut comun.
Ştiţi care e problema majoră? Copiii noştri. Amîndoi avem copii. Al meu stă în Bucureşti, merge la o grădiniţă de stat şi la o şcoală de cartier, etc. Ai lui fac scoală privată în Elveţia, cu sute de mii de eruo pe an. Nu sînt genul invidios, mă bucur pentru copiii lui. Dar alta e problema. Eu cu tatăl lor am ceva în comun. Sînt o mulţime de lucruri care ne unesc, indiferent de poziţiile noastre actuale: am iubit aceaşi fată, am mîncat aceaşi pîine şi ştim să vorbim unul cu altul. Între copiii noştri însă este o prăpastie, un hău imens. De netrecut. Eu ştiu că copiii lui vor conduce această ţară, aceste spaţii. Iar pe ei nu-i uneşte nimic. Iar eu privesc această ruptură ca pe o mare tragedie, ca pe o înfrîngere colosală a noastră, a tuturor. Ca pe o moarte. Iar moartea nu vine decît prin violenţă, fie ea şi aparent liniştitoare. Iar asta e doar inceputul violenţei.
Şi la sfîrşit de carte plîng. Şi nu ştiu de ce. Sînt ultimele lacrimi. Atît. Koneţ Filma.