Avortul : ce nu spun cifrele şi moraliştii

TEMA: Neo-„Decrețeii”

Liberalizarea avortului sau a întreruperii de sarcină la cerere în legislaţiile naţionale este legată direct de idealurile democratice de libertate a individului de a decide asupra corpului şi rolului său social şi de egalitatea între femei şi bărbaţi, precum şi de reducerea cauzelor mortalităţii materne prin încadrarea medicală a operaţiei avortului. Pe această bază, şi prevalându-se de universalitatea morală a drepturilor fundamentale definite după cel de-al 2-lea război mondial, s-a dezvoltat, instituţionalizat şi legitimat la nivel mondial concepţia jurisdicţională a sănătaţii reproducerii în anii 1990.

 În realitatea trăită la nivel infraplanetar, lucrurile stau însă ceva mai complicat. Aşa cum au arătat unele texte şi comentarii apărute pe platforma CriticAtac pe această temă, aspectele morale sunt omniprezente şi trăite în feluri diferite de către actorii instituţionali sau individuali ai avortului. Chiar dacă aceşti actori şi justificările lor sunt dispuşi în configuraţii locale, naţionale, culturale tributare unei norme aproape universale de dominaţie masculină, combinaţia dintre moralitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi cea a cutumelor locale, religioase şi/sau politice diferă de la un decupaj la altul. Pentru o înţelegere a justificărilor şi orizonturilor de posibilitate atât a regimurilor medico-legale şi morale cât şi a contestărilor acestora, cercetarea la nivelul drepturilor fundamentale sau a principiilor morale este insuficientă.

Textul de faţă işi propune să schematizeze problematica definită de încercarea acestei înţelegeri. El situează chestiunea avortului într-o perspectivă mai degrabă antropologică şi politică aratând că România, deşi statistic se prezintă în mod catastrofal ca număr de avorturi (78/1000 de femei fată de 14,5/1000 în Franţa, de exemplu), din punct de vedere al problematicii, al mizelor, al evoluţiei recente se înscrie într-o linie comună a societăţilor europene contemporane, chiar dacă deţine anumite specificităţi.

Corpul femeii, un câmp de luptă

Prezenţa corpului feminin pe agenda politică nu este nouă, controlul sistematic şi ştiintific al naşterilor şi al populaţiei în general fiind o preocupare care s-a născut  odată cu instituţiile moderne, să zicem la sfârşitul secolului al 18-lea. S-a spus tot pe CA, pe bună dreptate, că orice societate îşi controlează populaţia şi teritoriul prin metode şi instituţii proprii. Şi ar fi trebuit adăugat că toate societăţile controlează funcţia reproductivă a femeii[1]. Desigur, însă, că modernitatea europeană îşi dotează aceste instituţii cu o cunoaştere specială – ştiinţa, a cărei autoritate, difuzare şi capacitate de a se legitima este diferită de cunoaşterile altor societăţi, ceea ce nu înseamnă nicidecum adecvarea ei privilegiată la criterii de adevăr, ci inseamnă o forţă specială a binomului cunoaştere-putere. Din această perspectivă a transformărilor societale moderne care trec prin corpul femeilor trebuie privită medicalizarea ovarelor, trompelor uterine, uterului care începe la sfârşitul secolului al 19-lea. Aceste părţi specializate în reproducere, a căror funcţionare începe să fie studiată amănunţit, ajung să fie decupate prin tehnologie din corpul respectiv care apare astfel tot mai obiectivat, medicalizat, maşinizat, detaşat de persoane şi subiectivităţi[2]. E vorba de contracepţie şi avort, dar şi de tehnologia reproducerii. Fertilizarea în vitro, implantul ovulului fecundat în uter prin puncţie, eliminarea ovulelor multiple prin avort selectiv, mamele surogat reprezintă astfel de decupaje, care separă femeile de propriul corp. Aceste tehnologii grefate pe corpul femeii sunt în acelaşi timp forme de rezolvare a problemei sterilităţii, de cele mai multe ori de origine masculină, la fel cum şi contracepţia este rezolvată tot pe corpul feminin aproape în exclusivitate. Dacă în toate societăţile care cunosc schimbul de femei între bărbaţi (cam 80% dintre societăţile cunoscute), aparatul reproductiv feminin e dat la pachet cu persoana femeie, a noastră a reuşit, prin aceste tehnologii, să le separe într-o anumită masură, dar bineînţeles nu pe deplin şi nici într-un mod accesibil tuturor[3].

Corpul reproducător al femeii este un teren extraordinar de experimentare şi comercializare medicală. Şi spun aceasta referindu-mă bineînţeles nu numai la contracepţie, avort şi tehnologia reproducerii, dar şi la maniera în care este văzut şi tratat corpul femeii însărcinate de către medicina modernă. Am putea continua ideea vorbind de mamografii, de vaccinul contra cancerului de col uterin produs de HPV etc. – tehnologii şi produse biomedicale a căror ţintă este corpul a zeci, chiar sute de milioane de femei din întreaga lume. N-am căutat cifrele de afaceri ale companiilor farmaceutice care produc sterilete, pilule contraceptive, vaccinul anti-HPV, dar cred că ele n-ar surprinde pe nimeni. În toate aceste secvenţe bio-tehno-medicale, corpul feminin e supus unui bombardament hormonal, chirurgical, psihologic şi social deloc simplu. Astfel, ginecologia, endocrinologia, obstetrica, psihologia şi sexologia sunt parte integrantă din controlul social asupra acestor corpuri. Însă ca realitate omniprezentă şi inconturnabilă, ele sunt şi mize de luptă feministă : decât să fie pe mâini instituţionale interesate de control (stat, piaţă) mai bine să fie în mâinile femeilor însele, şi a celor care sunt women friendly. Acolo unde corpurile sunt astfel separate de persoane şi relaţii sociale, vizibilizate ca maşini, deschise, descompuse, fragmentate, transformate în obiecte sau bunuri de schimb, posesoarele lor găsesc diverse mijloace de a recompune unitatea iniţială, de a se opune acestei destructurări, de a-si reapropria aceste corpuri şi a-şi redefini subiectivitatea, chiar dacă uneori această redefinire le pune în situaţie de ilegalitate sau periclitare a propriei vieţi sau a altora. Aceste rezistenţe pot fi spontane sau inconştiente dar şi organizate, colective, instituţionalizate (centrele de Self-Help de auto-consultare ginecologică din anii ‘70 în ţările Europei occidentale, actualele asociaţii de moaşe autorizate pentru observarea sarcinii şi naşterea la domiciliu etc.).

Uterele ca spaţiu de exerciţiu al puterii

Să ne întoarcem însă la avort. Probabil că puţini sunt aceia care ştiu că primaţaraîn care s-a legalizat avortul a fost Rusia, în 1917. Majoritatea ţărilor din Est cunosc aceeaşi permeabilitate către liberalizarea avortului medicalizat mai ales după cel de-al doilea razboi mondial iar, ulterior restrâng acest drept sub influenţe naţionalist-autoritariste (Romania) sau religioase (Polonia). În schimb în Vestul Europei, cu excepţia Marii Britanii şi a ţărilor scandinave unde se instituie pe scară largă planningul familial începând cu anii ‘20-‘30, avortul devine obiect de legiferare mai ales sub impactul mişcarilor feministe din anii ‘60-‘70. În Franţa, Germania sau Italia acestei perioade, alături de slogane precum «Nu suntem păpuşi », « Salariu egal pentru muncă egală », feministele revendică in spaţiul public şi « Un copil când vreau şi cu cine vreau ».

Însă, dincolo sau dincoace de aceste mişcări care au jucat un rol indiscutabil, există mai mulţi factori care favorizează această evoluţie, factori precum eugenismul anilor ‘30, frica de suprapopulare a globului a anilor ‘50 şi descoperirea contracepţiei hormonale.

Dacă este vorba de eugenism, ce-am mai putea spune despre sterilizările medicale pe motive psihiatrice, penale sau rasiale menite să epureze naţiunile europene de elementele nedorite, considerate dăunatoare « organismului », « corpului » sănătos ? Numărul acestora se ridică la cateva sute de mii în toată Europa occidentală (Germania, Elveţia, Suedia, Norvegia, Italia etc.) de la începutul secolului XX pâna în anii ’80, în timp ce nu se cunoaşte numărul exact al sterilizărilor femeilor rome operate în cadrul instituţiilor medicale prin forţarea consimţământului sau sub acoperirea cu false justificări în ţările Europei de Est, după căderea blocului comunist[4]. Celălalt : Evreul, Ţiganul, Sclavul, Negrul, Arabul, Aborigenul, Săracul, Imigrantul este astfel forţat, prin controlul uterelor femeilor, să facă atâţia copii cât trebuie unei economii naţionale « dezvoltate, albe şi civilizate », oferindu-i mână de lucru ieftină în anumite sectoare fără să pună în pericol puritatea naţională. Ieşirea din şablon este alertă politică mascată medical şi îmbracată în discurs moral.

Aceeaşi preocupare de a controla politic naţiunea trecând prin uterele femeilor o găsim şi la polul opus, în politicile de fertilizare şi natalitate naţionale şi rasiale. O cunoaştem întrucîtva pe cea a României dintre anii 1966-1989[5], dar ea nu este decât una dintre formele acestei poltici. O alta este, de exemplu, lansarea programelor Lebensborn de către Himmler in 1936 – centre de naşteri şi puericultură a progeniturii ariene rezultată iniţial din reproducerea cuplurilor germane lipsite de mijloace materiale, ulterior însă extinse în teritoriile ocupate sau aliate precum Norvegia, Polonia, Belgia, unde ofiţeri SS inseminau femei autohtone. considerate ariene, centre care reprezentau şi orfelinate pentru copiii recrutaţi cu forţa sau răpiţi mai ales în teritorii ocupate precum Ucraina şi Polonia[6].

Această dihotomizare între uterele « noastre » şi ale « lor » este de o actualite crudă când ne gandim la violul sistematic în conflictele dintre sârbi si musulmanii bosniaci, dar şi de o mare banalitate dacă ne gândim la normele contraceptive  din tările Europei occidentale, unde contracepţia în rândul imigranţilor, dar şi a tinerilor (bazată pe metode tradiţionale precum coitus interuptus sau calendaristică), este considerată ca deviantă de la normă.

Nimic surprinzător deci că, în vremuri de criză, guvernele revin asupra uterelor legiferând mai sonor sau mai discret cu privire la contracepţie, statusul embrionului sau avort având în spatele argumentelor  morale, medicale sau finaciare nevoia imperioasă de reafirmare a autorităţii asupra progeniturii naţionale, de reaşezare a puterii. Este exemplul Ungariei, care stipulează în constituţia de curând adoptată dreptul la viaţă al embrionului, ceea ce lasă deshis drumul unei viitoare restricţii a legislaţiei privind avortul (actualmente liber pâna la 12 saptamâni). Este, bineînţeles, şi cazul recentei propuneri legislative din România. Însă tot aici ar trebui menţionat că la sfârşitul anilor 2000, în Belgia, Franţa sau Italia se impun restricţii bugetare centrelor de planning familial, se scumpesc contraceptivele şi costurile avortului (în Franţa, în 2010, costul avortului chirurgical s-a dublat de la 300 EU la 628 EU). În această cheie trebuie citită prezenţa chestiunii garantarii avortului şi a contracepţiei în 3 din cele 10  programe politice ale candidaţilor la preşedinţia Franţei din foarte acuala campanie electorală (e vorba de candidaturile Noului Partid Anticapitalist, Frontului de Stânga şi de cea a partidului Europe-écologie-les verts).

Aşa cum am anunţat, un alt factor important care a dus la evoluţia politicilor nationale şi internaţionale a uterelor este şi inovaţia biochimică, mână în mână cu piaţa tot mai prosperă a medicamentelor. Mă refer în mod special, bineînţeles, la comercializarea pilulei contraceptive estro-progestative, descoperită în 1956 de către medicul endocrinolog Gregory Pincus şi testată pe populaţia portoricană din Statele Unite. Sub impulsul direct al lui Margaret Sanger, activistă în domeniul controlului naşterilor, cu vederi progresiste neo- malthusiene, adeptă a eugenismului, inovaţia lui Pincus găşeşte rapid finanţare, bază legală şi piaţă : Food and Drug Administration autorizează în 1960 comercializarea în SUA, iar ţările din Europa vor face acelaşi lucru în anii următori, ceea ce reafirmă cele explicate mai sus despre uterele imigrantelor sărace şi despre împletirea strânsă dintre ştiinţă şi politic în domeniul controlului social al populaţiei (implicit al corpurilor feminine).

 Cadre  actuale : emanciparea sub tutelă

Dacă impactul eliberator al mişcărilor feministe din anii ‘70, contraceptia hormonală comercializată pe scară largă şi presiunea organizaţiilor internaţionale din anii ‘90 au dus cam peste tot în Europa occidentală la adoptarea unor legislaţii cu caracter liberal în privinţa avortului (în termen de 12-14 săptămâni, fără restricţii), o observaţie atentă arată că acest lucru nu e lipsit de tensiuni. În Franţa, avortul este legalizat în 1975, în Belgia de-abia în 1990, în Irlanda, Polonia, Malta şi Cipru el ramâne ilegal (cu excepţia Irlandei, ultimele trei permit avortul terapeutic în caz de viol sau în caz de periclitare a vieţii mamei) – bănuim că influenţa religiei ca unificator naţional are un rol important în aceste restricţii, dar controlul etno-national este şi el intens implicat (naţionalismul irlandez sau cel neerlandofon).

În cercetări care folosesc metode calitative (interviuri cu femei care au avortat, cu medici şi cu cadre medicale din serviciile de planning familial) se ajunge la o concluzie interesantă : chiar şi acolo unde cadrul legal este permisiv şi chiar favorizând aproprierea avortului medicamentos prin administrarea de mifegyn/RU 486 (pilula avortivă care poate fi autoadministrată eficace în afara cadrului medical instituţionalizat, într-o perioadă de pînă la 5-6 săptămâni), procedurile medico-legale şi terapeutice sunt suficient de constrângătoare, complicate, culpabilizante sau financiar costisitoare, având ca principiu binele copilului şi vorbind mult prea puţin sau superficial de binele mamei, pentru ca actul avortului să nu fie simplu sau banal pentru femei[7]. De ce avortează femeile în Franţa, de exemplu ? Fiindcă sunt victimele unei erori de contracepţie, fiindcă se simt deviante de la parentalitatea acceptată social, adică cu un tată corespunzător, fiindcă nu se simt la înalţimea aşteptarilor de a fi « mame bune » sau de a concilia viaţa de familie cu cea profesională, motivaţii ce reflectă prezenţa acestei normativităţi puternice cu privire la noţiunea de familie biparentală heterosexuală, monogamă, adică exact ce apără cu stăşnicie guvernanţii[8].

Poate ca aici, cazul României este într-adevăr special când punem aceeaşi întrebare : de ce avortează femeile. Cele care ar putea fi recrutate pentru o astfel de cercetare au la activ multiple avorturi, ceea ce este cu siguranţa o specificitate românească. De ce doar 10% din femeile care au cunoştinţă despre contraceptive le folosesc ? De ce apare în statistici avortul ca şi cum ar înlocui mijloacele de contracepţie ? Ce se află dincolo de faptul că femeile nu par să negocieze cu partenerii nici contracepţia, nici avorturile? De ce 46% din femei « pretind » (sic!) că nu se tem de o sarcină nedorită? Rezultatele sondajului efectuat de Institutul de Politici Publice pe această temă şi publicat pe 18.04.12 arată că răspunsurile la aceste întrebări rezidă în lipsa de informare cu privire la prevenţie, lipsa educaţiei contraceptive şi recomandă ca statul să intervină în acest sens[9].

În ceea ce mă priveşte, consider că răspunsurile la aceste întrebări ar trebui în mod necesar să fie mai subtile şi mai nuanţate chiar dacă sunt perfect de acord că este de dorit ca statul să susţină ferm şi consecvent (nu doar să « se implice » -sic !) prevenţia sarcinilor nedorite prin campanii, cabinete de planning familial şi subvenţionarea comercializării contraceptivelor şi nu restricţionând legal accesul la avortul medicalizat.

În acest sens, emit ipoteza că subiectivitatea feminină a avortului este extrem de complexă, cu contradicţii şi ambiguităţi care trebuie luate în seamă sociologic, dar şi politic : pe de-o parte  motivaţiile subiective ale avortului reflectă fidel, aşa cum am spus, cadrul normativ general din societate, pe de altă parte întrevedem acele rezistenţe ale autodefinirii care se opun instituţiilor în anumite condiţii sau se recompun în marginile fluide, gri ale acestor instituţii – oare femeile din România care se martirizează în cincisprezece, douazeci de avorturi într-o viaţă, prilej de o bogată viaţă spirituală întru iertarea păcatelor în bisericile ortodoxe, nu pot fi văzute şi prin această prismă, şi nu doar ca victime, bigote sau lipsite de educaţie medicală ? Măcar din punctul de vedere al atenţiei acordate ansamblului de actori implicaţi în această chestiune, este inacceptabilă explicaţia că aceasta se datora faptului ca femeile din Româania se informează « de la televizor, prin cunoştinţe sau de pe bloguri », cum declară medicii implicaţi în cercetarea IPP, arogându-şi autoritatea cunoaşterii şi atribuind responsabilitatea femeilor însele şi nu normativităţii sociale, a politicului.

Desigur, ne întrebăm şi care este locul sau ponderea acestor eventuale rezistenţe : că e vorba de numeroase chiuretaje cu tot cu spovedaniile aferente sau de RU486 luată în linişte acasă cu un pahar cu apă, e doar o buturugă mică care nu răstoarnă carul mare – tactici de afirmare şi regăsire a unei identităţi, a unei demnităţi sau forme de stimă de sine care nu clatină însă temeliile sistemului normativ.

Un lucru pare cert în modernitatea noastră târzie, şi anume faptul că avortul nu este niciodată lăsat oficial pe mâinile şi în seama femeilor însele, căci statul, medicina sau producătorii de biotehnologie le eticheteză implicit sau explicit ca incapabile, imature şi iresponsabile într-o problemă atât de serioasă. De unde întrebarea legitimă: trăim cu adevărat o revoluţie a procreării şi o emancipare a femeilor în acest domeniu, aşa cum lasă să se înţeleagă o bună parte a discursului politic, mediatic sau religios?

[1] TABET Paola, “Fertilité naturelle, reproduction forcée”, în La construction sociale de l’inégalité des sexes. Des outils et des corps, L’Harmattan, Paris. 1998.