Avatarurile "modernității iluministe" în Republica Turcă

Atmosfera Politică dintr-un campus Universitar în urmă cu 9 ani

În 2004-2005 eram student la masterat la Universitatea Sabanci din Istanbul, o universitate recent inființată de familia cu același nume ce avea o avere de câteva miliarde de dolari și al cărei logo un SA – încercuit, era prezent pe firma Carrefour, în saloanele auto sub brandul Toyota, dar și pe firmele depozitelor de materiale de construcții sau ale magazinelor de produse electronice, etc.  Universitatea SA era frecventată fie de studenți buni cu burse de studiu, fie de studenți cu părinți înstăriți. Unii studenți, am aflat mai târziu, proveneau din familii religioase sau deveniseră ei înșiși religioși. Am aflat aceste lucruri stând de vorbă cu o fată ce își infășura capul în șal atunci când venea la cursuri. În tot campusul, mi-a explicat ea, erau doar câteva fete ce purtau șal. Eu însă nici nu le observasem. Observasem însă că pe străzile Istanbului era ceva destul de obișnuit ca unele fete tinere să-și îmbrobodească capul.

Studenta aceea de 19 ani îmi mai spusese că ei și colegelor le era frică de reacția celorlalti studenti și de faptul că puteau fi date afară de la cursuri de către profesori. Dar șalul devenise un articol vestimentar uzual pe străzile Istanbulului, fiind nu doar un articol vestimentar ci mai degrabă un simbol al unei identități personale diferite de cea seculară. În total contrast cu ceea ce afirma secularismul turc, șalul simboliza pentru purtătoarele lui emanciparea și libertatea de credință. Pentru studentele de la Sabanci și pentru multe alte studente de la alte universități afișarea lui demostra curajul de a ieși în spațiul public cu o identitate cel puțin ne-conformă cu tradiția secularăa universităților turce. Colegii lor, seculariști, îl știau însă ca pe un simbol al înapoierii, al întunecimii și îl asociau de multe ori cu obscurantismul și fanatismul religios ce credeau că stăpânește Orientul Mijlociu. Era ceva ce Turcia lăsase în trecutul Otoman aproape un secol în urmă. Șalul le reamintea de sub-dezvoltarea rurală din ținuturile estice, acele lucruri, ce credeau ei, desparte Turcia de visul ei modern, visat deja de Mustafa Kemal Ataturk.

Încăpățânarea fetelor stârnise controverse printre ceilalți studenți proveniți din familii seculare, dar furia lor nu mersese până acolo încât sa le fi smuls șalul de pe cap, și nici nu fuseseră date afară din universitate de către administrație așa cum auzisem că se întâmpla la Universitatea Istanbul, una din  universitățile publice. Gestul lor de a purta voalul Islamic, deși nu în varianta sa cea mai acoperitoare – fața rămânând doar îmbrobodită, venea în contradicție tocmai cu definirea spațiului public ca un spațiu modern și secular așa cum îl definise Ataturk. Mustafa Kemal începuse reformele de modernizare la începutul secolului 20 și printr-o campanie de “re-îmbrăcare” a cetățentilor noii republici după stanadarde Europene.  Militase, tocmai, pentru descoperirea capului în public, atât pentru bărbați – prin înlăturarea fesz-ului cât și pentru femei prin înlăturarea voalului. Își sfătuise astfel supușii să adopte un stil vestimentar occidental, opus stilului tradițional și le explicase că descoperirea capului era de fapt eliberarea minții. Turcii, pentru a fi moderni trebuiau eliberați de sub imperiul cutumelor arhaice și “obscurantismului” religios.

Dar la mijlocul deceniului trecut tolerarea celor ce voiau să apară și să se exprime altfel în sfera publică avea limitele ei. În primele luni de la sosirea mea la Sabanci, un coleg turc, doctorand și asistent universitar, a fost expulzat din facultate iar pe seama  lui a fost deschisă o anchetă de către procuratură pentru denigrarea și blasfemierea părintelui fondator Kemal Ataturk, din cauza unui email pe care l-a trimis unui yahoo grup prin care-și exprima argotic bucuria că în Irak fusese ales un președinte Kurd. Marea parte a populației universitare– colegi de ai săi, studenți și profesori, unii dintre ei cu mulți ani petrecuți în universități din Occident – își acuzau ei înșiși colegul pentru afrontul adus lui Ataturk și memoriei acestuia și erau de acord cu ancheta și excluderea lui din universitate. Mustafa Kemal era, încă, un simbol de nezdruncinat al statului turc chiar dacă spațiul public începea să accepte devieri din ce în ce mai mari de la modelul propus de părintele fondator. Emailul lui a fost interpretat ca un atac direct la simbolul statului turc. Kemalistii încercau parcă să respingă orice ar fi putut întina imaginea lui Ataturk. Din această pricină și întrebările cu privire la genocidul armenilor erau tabu în cercurile universitarilor și stundetilor turci pentru că-l încriminau direct pe Ataturk, doar cei ce erau de stânga anti-Kemalistă puteau discuta această temă fără să o simtă ca pe un afront personal.

Întâmplările și observațiile de mai sus sunt epifenomene ale tensiunilor ce străbat societatea turcă în ultimii ani. Pe parcursul acelui an petrecut acolo, am avut impresia că societatea turcă este împărțită în trei mari curente ideologice și/sau identitare: unul este kemalist – la acea dată poate cel mai puternic în mediul urban al Istanbului, apoi un larg spectru de stânga – în mare, seculariști și ei, și islamiștii mai mult sau mai puțin religioși. Cam acestea au fost categoriile identitare și politice cu care am intrat în contact. Articolul de față este o scurtă incursiune, schematică și de ce nu, aproape caricaturală a ceea ce s-a întâmplat din punct de vedere politic, social și economic în istoria Turciei de la fondarea ei ca stat modern și până în prezent. Ideea a fost să scriu un text ce ar putea da un background istoric, politic și economic recentelor proteste din marile orașe turce. În continuare voi încerca să răspund la întrebarea cum s-au format și manifestat cele trei falii ideologice și identitare ce alcătuiesc spectrul politic și social din Turcia contemporană? Înțelegând dinamica acestora pe parcursul ultimului secol și cirscumstanțele care au contribuit la modelarea lor vom putea avea, poate, o întelegere mai adecvată a recentelor proteste.

Dincolo de modalitățile prin care se coagulează proteste, chiar mișcări sociale în ultimii ani, mediate în special de internet, fiecare protest este de fapt un conflict cu înțelesuri și tensiuni mai vechi și locale. Uitându-ne doar la ce se întâmplă în prezent cu greu putem înțelege de unde vin aceste tensiuni și cele face să explodeze într-un anumit moment sau altul.

Kemalismul și Sistemul Politic Turc

Distrugerea imperiului Otoman i-a pricinuit lui Mustafa Kemal Pasha, un general de armată ce a reușit să păstreze o insulă de suveranitate în războiul cu armatele Aliate, posibilitatea să refondeze structura politică din peninsula Anatoliei printr-un proiect modernist de inspirație iluministă și să dea astfel naștere națiunii turce după modelul statelor-națiune europene. Curentul politic Kemalist fusese anunțat înainte de căderea imperiului de catre o grupare politică reformatoare numită Tinerii Turci. Aceștia erau parte a elitei Otomane ce fusese expusă educației și traiului Occidental la sfârșitul secolului al 19-lea. Datorită legăturilor importante pe care Imperiul Otoman le avea tradițional cu statele Italiene și apoi cu Republica Franceza ei fuseseră influențați de republicanismul francez și de cel italian.  Tinerii turci propuseră deja încă din primii ani ai secolului 20, când iminența dezastrului pentru Imperiul Otoman era destul de clară, o miscare de reformare prin europenizarea Imperiului.

Dar primul razboi mondial și înfrângerea Sultanului au pus capăt Imperiului și au prilejuit preluarea ștafetei politice de către un general de armată, învingătorul celor câteva bătălii importante împotriva armatelor Aliate – Mustafa Kemal. După încheierea păcii el este declarat tatăl Turcilor – Ataturk, fondând astfel noua națiune pe care acesta dorea să o alinieze “modernelor” națiuni Europene printr-o serie de reforme radicale de europenizare. Opus modernitătii era felul de a fi “oriental” din imperiul Otoman așa cum îl consideraseră Europenii iluminiști.[i]

După cel de-al doilea război mondial Republica Turcă a fost guvernată de partide laice ce au urmat destul de strict politica seculară dar și naționalistă dictată de Ataturk. Aceștia au susținut rolul Armatei ce se axa pe naționalismul Kemalist, pe controlul militar al politicii statului și mai ales pe garantarea secularismului.

Mișcările de contestare a regimului cvasi-militar veneau din interpretările de stânga date Kemalismului dar și alte orientări de stânga în mod tradițional și ele seculariste. Acestea erau purtate de adepți ai socialismului vestic, ai comunismului estic sau chiar ai stalinismului. Printre cei situați la stânga de Kemalismul de stat se numărau nu numai adepți ai curentelor de stânga ci și diverse grupuri etnice sau religioase cu o puternică tradiție urbană și seculară (Aleviții, Evreii, Grecii). De exemplu mișcările de contestare a regimului politic se întindeau de la viziuni internaționaliste până la naționalisme alternative celui turc (exemplul naționalismului comunist Kurd promovat de Partidul Muncitorilor din Kurdistan – PKK). Si elitele altor minorități, fie etnice – Georgienii sau religioase – Aleviții își proclamau subversivitatea față de regim printr-o ideologie de stânga, de multe ori inspirată de către blocul politic și militar vecin dar dușman al elitei politice și militare Turce – URSS-ul. Pentru toți aceștia problema era implicarea armatei în sistemul politic, naționalismul exclusivist și oligarhia formată de către ofițeri înalți ai armatei ce iși dezvoltau mari întreprinderi private fiind protejați de către stat printr-o politică protecționistă.

Din punct de vedere economico-social aceste grupuri erau recrutate din profesiile liberale ce aveau o mai mare autonomie față de structurile statului: medici, profesori, comercianți și meseriași urbani. Dar ca și Kemaliștii, și ei, cei ce constituiau opoziția de stânga aveau aceeași perspectivă seculară și o frică față de fondul religios al marii părți a populației turce. Toți împărtășeau mai mult sau mai puțin spiritul iluminist adoptat de o parte din elita Otomană târzie și apoi instituționalizat și făcut “religie” de stat de către Ataturk.

De fapt, mișcările de stânga fie încurajau o interpretare de stânga dată Kemalimsului în careaccentual era pus pe o mai mare intervenție a statului în economie și demilitarizarea scenei politice și economice a țării, fie afirmau o desprindere de naționalismul turc și adoptau o ideologie de inspirație sovietică – internaționalistă sau chiar anarhistă. Această competiție a împins puterea politică către o treptată acceptare a Islamului moderat pentru a contrabalansa și a căpăta forță în confruntarea cu clasa profesiilor liberale. De altfel, religiosul, în special Islamul Sunit ca religie oficială a Turciei fusese între timp birocratizat și integrat de către stat identității naționale. Imamii deveniseră angajați ai statului și predicile lor se desfășurau după o curricula aprobată la nivel central de către birocrația turcă.

Economie și Politică în perioada Războiului  Rece 

În timpul razboiului rece, Turcia a fost un “punct strategic” foarte important pentru cele două blocuri politice și militare aflate în competiție. Din punct de vedere militar și politic statul Turc reprezenta principala ancoră a NATO în Europa de Est și în Orientul Mijlociu, având graniță comună cu Uniunea Sovietică și cu Iranul. Combinația specifică de militarism și naționalism secular turc se potrivea cu interesele și sistemul de aliante din regiune asigurând o delimitare a Turciei de blocul Sovietic și mai târziu față de regimurile Islamice din Orientul Mijlociu, mai ales după revoluția islamică din Iran.

Pentru a menține Turcia în sfera sa de influență, blocul militar vestic a încurajat și a sprijinit controlul puterii politice de către armată – un fel de “democrație seculară garantată”, alternativele politice în Turcia fiind mai puțin avantajoase pentru blocul occidental.Pentru a asigura status-quo-ul, în acea perioadă armata turcă a intervenit de mai multe ori pentru a înăbuși revolte sau pentru a efectua lovituri de stat. De cele mai multe ori violența armatei a fost direcționată către grupuri ca făceau o opoziție de stânga la Kemalism, cele pe care le-am descris mai sus.

Din punct de vedere economic elita birocratică secular turcă și antreprenoriatul său de companie dezvoltase o copie a capitalismului vestic. Astfel, principala viziune de dezvoltare economică susținută de clasa politicăturcă și armată încă din anii 1970 se numea “Import Substitution through Industrialization” (ISI), o politică economică adoptată de mai multe țări periferice ale capitalismului industrial vestic.[ii]

Conform acestei politici, în anii ’80, Turcia începuse să producă bunuri de consum ce erau copii mai mult sau mai puțin reușite ale bunurilor de consum “vestice” (de la produse alimentare și vestimentare până la automobile). Unele dintre aceste marfuri erau produse prin joint-venture-uri între antreprenori locali și mari companii din SUA, Europa de Vest si Japonia ce își vindeau licența pentru denominarea locală a produselor lor. Protecționismul era fundamental pentru această strategie de a copia modernitatea vestului nu numai prin birocrație, ideologie și democrație reprezentativă dar și prin consum. Putem spune că existau mai multe laturi ale protecționismului în Turcia – pe de o parte era protecția față de ideologiile și mișcările politice alternative la ordinea stabilită de Ataturk și de alianțele politice și militare ale statului Turc și din punctul ăsta de vedere Turcia era înconjurată de state fie comuniste, fie islamice, până la căderea URSS, și pe de altă parte, față deinteresele comerciale străine.

Politica ISI a generat o clasă de industria și și comercianți locali ce era de multe ori în strânse legături cu aparatul birocratic și militar și aveau funcția de a domestici produsele industriei capitaliste vestice pe piața turcă. Încă din anii ’70 armata începuse să delege o parte din funcțiile ei către o nouă clasă de antreprenori ce iși dezvolta afacerile beneficiind de protecția statului. În principal statul garanta cvasi-monopoluri pentru industriații locali alocând astfel bucăți din piața internă acestora și făcând inaccesibile la prețuri modice “originalele” din vest.[iii] Astfel, antreprenoriatul industrial focusat în principal pe bunuri de consumproduse în masăa fost susținut de elita militară și birocratică în așa măsură încât acuzele din partea stângă erau focusate pe faptul căstatul Turc este un stat neo-fascist în care marile afaceri sunt deținute de armată și de birocrații importanți. Dar criticile acestea mai exemplificau ceva, și anume faptul că puterea și critica ei erau exercitate de către clasele urbane și relativ înstărite ale societății turce – fie că proveneau din mediul birocratic și/sau militar (mai degrabă Kemaliștii) sau din mediile profesiilor liberale: profesori, medici și mici comercianți.

Distrugerea URSS, visul Uniunii Europene și Creșterea Turciei

Spre sfarsitul razboiului rece Turcia era incă puternic ancorată în proiectul statului Kemalist. Principalii stâlpi ai acestui regim, secularismul și naționalismul erau încă garantate și definite dintr-o perspectivă iluministă.Odată cu căderea URSS-ului peisajul politic și economic începe să se schimbe. Câțiva factori, atât interni cât și externi, încep să contribuie la schimbare.

În primul rând Turcia este invadată, începănd cu sfârșitul anilor ’80 (Perestroika lui Gorbaciov care legalizează micul comert) și apoi anii ’90, de micii comercianți din spatiul Sovietic în căutare de bunuri pentru a le vinde în propriile țări. Comerțul cu valiza și cu marshutka (cursa de autobuz în rusă) aduce bani în micile orașe și sate de-a lungul frontierei cuțările din URSS. Istanbulul cunoaște cea mai mare explozie demografică și economică de după căderea Imperiului Otoman. Din afluxul acesta de bani aduși de cetățenii fostul spațiu socialist atât din Balcani cât și din fosta URSS, Turcia devine la sfârșitul anilor ’80 și pe tot parcursul anilor ’90, un pol regional al micului comerț cu valiza (cunoscut ca suitcase-trade) ce absoarbe cantități uriașe de bunuri produse inițial pentru piața locală.

Întâmplarea a făcut ca politicile ISI de dezvolatre a unei producții locale de bunuri de consum să răspundă unei piețe regionale mult mai ample formate în spațiul post-Sovietic. Turcia devine astfel nu numai un centru comercial dar și un producător important pentru imensa piață ce s-a deschis la sfârșitul anilor ’80 în fostul spațiu Sovietic. Avantajele industriei de bunuri de consum turce (dar și a celei chinezești și coreene) erau evidente: erau copii ieftine ale produselor de consum atât de mult dorite în această parte a lumii. Industria de consum turcă reușise să acopere astfel dorințele nesatisfăcute ale cetățenilor fostelor state socialiste, asigurându-le produse mai ieftine.

Astfel, mici orășele de provincie uitate până atunci la periferia modernismului birocratic Kemalist, până atunci marginaleși disprețuite de căttre elita urbana pentru conservatorismul lor religios și ținute sub observație de către statpentru potențialul de recrutare a “teroriștilor” de extremă stânga sau islamică, încep săprindă viață. Afluxul de bani și resurse, către o parte a populației exclusă până atunci prin sărăcie și imposibilitatea de a concura cu elita urbană și descendenții ei în sistemul “modern” și “birocratic” al Turciei Kemaliste, furnizează pentru prima oară de la căderea Imperiului Otoman claselor dezavantajate căi de mobilitate socială. La această infuzie de bani și cerere s-a adaugat și posibilitatea de a-și extinde afacerile în statele fostelor țări comuniste plus mai vechea emigrație în țările din Uniunea Europeană, în special în Germania, emigrație ce începuse deja din anii ’70.

În ultimele două decenii începe ascensiunea mai rapidă a unei buni părți a populației care nu avusese acces lacaile de ascensiune socialădin perioada războiului rece, tocmai pentru că aceste canale erau definite și acaparate de birocrația de stat și armată și în mai mică parte de clasa urbană a profesiilor liberale. Aceste grupuri erau cei ce definiseră și construiseră modernitatea Turcă.

Odata cu caderea Uniunii Sovietice populația rurală și a micilor orașe de provincie din întinsele podișuri Anatoliene intră în scena spațiului public. Noile posibilități economice accelerează și creșterea populației astfel căîn urmă cu cațiva ani peste 75% din populația Turciei avea sub 25 de ani. Această populație a constituit un rezevor pentru migrația internă către marile orașe dar și pentru emigrația externă. Produsul intern turc a crescut de șapte ori în ultimele două decenii, iar Istanbulul s-a populat cu cartiere rezidențiale luxoase (numite “gated communities”) și cu centre financiare și comerciale ultra-moderne.

Dincolo de această gentrificare,o masă și mai mare de oameni se mutase în vechile cartiere ale Istanbulului – în mare parte insalubre -sau în noile mahalale construite din resturi de materiale (“shanty towns”) de la marginea metropolei. Veniserăsă-și urmeze visul vieții urbane și afluente. Ei erau și țărani Anatolieni turci, Kurzi și Romi din provinciile de est și de sud-estale țării.

Întoarcerea Către Islam și visul Neo-Otoman

La mijlocul anilor ’90 un nou stil vestimentar căpăta vizibilitate în Istanbul – era moda baticurilor și șalurilor islamice. Recuperarea și transformarea voalului islamic până mai de curand unul din simbolurile împotriva cărora s-a constituit modernitatea turcă, anunța deja o schimbare a legăturii dintre identitate și narațiunea modernității a unei bune părți a populației, mai ales cănoii adepți ai voalului Islamic erau tineri și urbani.[iv]

Împins de noua burghezie cu origini rurale ce se simțea deja confortabilă cu afișarea unei identități Islamice pe străzile orașelor dar și de relaxarea ideologică datorată prabușirii Uniunii Sovietice, la mijlocul anilor’90, partidul moderat islamist al lui Erdogan câștiga primăria Istanbulului. În anii ce au urmat AKP reușește să câștige și alegerile parlamentare naționale și să formeze guvernul.

În acest timp Turcia încerca să se apropie de Uniunea Europeana iar țările din vest încercau la rândul lor să accelereze transformarea statului Turc într-un sistem mai democratic și mai tolerant o dată ce “pericolul” Uniunii Sovietice fusese înlăturat. Condițiile de aderare la Uniunea Europeana se axau tocmai pe slăbirea controlului armatei și pe creșterea rolului democrației reprezentative. Erdogan și AKP-ul se remarca tocmai prin reforme democratice și toleranța mai mare față de minorități în special atenuarea conflictului cu PKK.[v]

Încurajat de cerințele interne de democratizare, o dată cu creșterea masivă a claselor de mijloc, Erdogan preia cu pași mici dar hotărâți puterea de facto din mâinile armatei – deja slăbită și de presiunile Uniunii Europene de redefinire a mecanismelor politice turce. Pe parcursul ultimilor ani câteva sute de generali de armată sunt acuzați de comploturi, sunt judecați și condamnați. În ultimile decenii atât stânga,o parte a ei pacifistă și anti-militaristă, cât și susținătorii Islamului moderat doriseră limitarea puterii armatei atât în politică cât și în economie. Kemalismul turc, prin asta înțelegând excluderea din spațiul public și politic a celor ce nu se conformau cu definiția seculară a cetățeanului turc, era constrâns acum de către puterea politică și de fenomenele economice și sociale la nivelul vieții de zi cu zi să accepte o clasă de mijoc mai largă, mai diversă ce își asuma o identitate diferită în spațiul urban. Nu demult ea preluase adiminstrația Istanbulului prin Erdoganși mai târziu puterea politică la nivel central prin mișcarea politică fondată de Erdogan – AKP. Copiii acestei noi clase împânzeau magazinele de haine și începeau să frecventeze universitățile private de bună calitate ale Istanbului, deschise de altfel de cele câteva familii foarte bogate.

În anii ’90, Erdogan ca primar al Istanbului contribuise vizibil la modernizarea orașului ce se află în avangarda schimbărilor prin care trecea societatea Turcă. Ca primar este chiar condamnat la un an de închisoare la sfârșitul anilor ’90 pentru citirea unei poezii la o adunare publică, gestul lui fusese văzut de autorități ca propagandă islamică și instigare la ură inter-religioasă.

Navigând pe un val de popularitate, creșterea economică și creștere a vizibilității pe plan internațional după ce anii ’90 fuseseră marcați de crize politice și economice, ca prim-ministru, Erdogan, în ultimii ani începe proiecte grandioase de modernizare a țării: creșterea accesului la educație la toate nivelurile și prelungirea perioadei de educație obligatorie la 12 ani, deschiderea de universități publice în fiecare provincie, investiții masive în infrastructura de transport și a orașelor. Turcia practic a construit mai multă infrastructură în ultimii 10 ani decât în toată perioada post-Otomana.

Erdogan nu s-a oprit la a reforma, a moderniza și a construi, a căutat în același timp o nouă legitimitate pe măsura noii puteri și un nou rol al Turciei contemporane, încurajat de succesele pe care le are atât în interiorul țării cât și în exterior propune o nouă identitate Turciei. Noua identitate încerca să combine creșterea puterii economice, militare și politice a Turciei sprijinând-o pe o viziune neo-Otomană, schimbând din nou straiele țării pentru a se potrivi mai bine cu puterea Turciei, bazându-se pe antreprenorialism și etica Islamică. Trimiterile din ce în ce mai dese la moștenirea Otomană si recursul la trecut pentru a justifica politici din prezent îl plasează pe Erdogan în ochii adversarilor ca pe un contestator sau chiar denigrator al politicilor seculare ale lui Ataturk. Încercarea recentă de a demola parcul Gezi de lângă piața Taksim, un simbol important al Kemalismului, pentru a construi o baracă militară Otomană, ce va adăpsti un Mall și o Moscheiea reușit să mobilizeze oameni ce se aflau pe poziții ideologice conflictuale în ultimele decenii.

Kemaliștii au ieșit în stradă fiindu-le frică de o re-Otomanizare și re-Islamizare a spațiului public, iar diverselor grupuri de stânga – toate susținătoare ele însele ale secularismului și anti-religioase, le-a fost confirmată extracția comercial-capitalistă a noii elite de la putere. La un nivel mai adânc, a confirmat înlocuirea treptată a mecanismelor de ascensiune socială ale elitei birocratice și a micii burghezii liberale, cu cele bazate pe comercialism si oligarhizare.

Să nu ne amagim: elitele economice și politice ale Turciei fondaseră demult o alianță puternică între birocrație și economie. Turcia fusese oricum condusă de o oligarhie, dar organizarea birocratică și subdezvoltarea economică ținuseră în frâu puterea acesteia. Odată cu explozia economică din ultimul deceniu și jumătate și accelerarea globalizării, marele business turc își mărește exponential puterea si resursele datorită pe de o parte creșterii pieței turce și pe de altă parte datorită accesului în fostele țări socialiste ai cărui business local era în stadiu incipient. Armata cedează controlul statului dar alianța dintre oamenii de afaceri și politicieni întărește sistemul oligarhic care în ultimii își construiește planuri de a remodela țara în propria oglindă – putere economică, islam și identitate neo-Otomană.

Alianța dintre puterea politică și interesele financiare începe să devoreze spațiul pe care mica burghezie si clasele urbane le stăpâneau oarecum comortabil. Forța politică și financiară a oligarhiei naște planurile de remodelare urbană a Istanbului prin proiecte gigantice în infrastructură dar și în locuințe, investiții enorme îninfrastructurăsunt planificate în continuare în toată țara (două proiecte gigantice sunt construcțiacelui de al treilea pod peste Bosfor numit Sultan Yavuz Selim, un canal alternative a Bosfor între Marea Marmara și Marea Neagră). Dar aceste investiții și planuriamenință insulele urbane “ne-dezvoltate”ce stauîn calea lor cum este cartierul Tarlabasi, un vechi cartier grecesc ce a fost dărâmat anul trecut pentru a construi un complex de locuințe, birouri și un mall nu departe de Taksim. De altfel, o bună parte din manifestanții din Taksim sunt micii comercianți trimiși în derizoriu de mallurile fastuoase și oamenii mai degrabă modești ai cartierelor sărace din centrul Istanbulului pregătite de demolare ce li se dau apartamente în blocurile turn ale săracilor aflate la zeci de kilometri depărtare în cartierele dormitor de la marginea metropolei.

Alăturarea mallului și moscheiei sub umbrela cazarmei militare Otomane in piața Taksim din Istanbul exprimă perfect fondul identitar și economic dar mai ales aspirațiile politice ale noi elite turce reprezentată de Erdogan și AKP. Dar mai ales simbolizează redefinirea ideologică a noii oligarhii Turce. În ultimele două decenii aceasta se definește prin antreprenoriat mai mult decât prin birocrație și profesiuni liberale, ocupații ce au definit în mare parte clasele de mijloc seculare ale Turciei Kemaliste. Desecrarea Kemalismului în Taksim prin noile proiecte cu față neo-Otomanăvine după o suită de schimbări pe care societatea urbană turcă le resimte tocmai ca urmare a dezvoltării economice. Reacția Kemalistilor și a grupurilor de stânga susținuți mai târziu de oameni mai puțin implicați politic dau măsura rănilor pe care guvernul condus de Erdogan le aplică vechii ordini și ierarhii sociale.

Tensiunile dintre vechea clasă de mijolc urbană și AKP arată și măsura în care asupra acestora se exercită aceleași tehnici de excludere și de pedepsire pe care statul turc, condus de iluminștii kemaliști le folosea împotriva altor adversari cu ani în urmă, înainte ca AKP să ajungă la putere. Violențele polițieiși aroganța pe care prim-ministrul Erdogan o afișează în raport cu protestatarii sugerează o re-facere a autoritarianismului statului Turc sub o nouă umbrelă identitară și ideologică. Încercările de excludere din spațiul public a celor ne-conformi vin în tradiția politică exercitată de către adversarii islamului până nu demult. Contestatarii sunt catalogați ca paria sociali, extremiști sau chiar teroriști așa cum Kemaliștii îi catalogau pe Kurzi și pe cei de stânga nu cu mulți ani în urmă.

Republica Kemalistă fusese construită în esență pe ideea unei cetăți asediate, colonizată intern de visul lui Ataturk ce se potrivise mănușă pe interesele occidentale în timpul Razboiului Rece. Noua putere cu apetit Islamic încearcă să anihileze vechea ordine simbolică și politică prin recurgerea la trecutul Otoman la indemână pentru ambițiile sale de măreție. Trecutul Otoman este pare-se mai potrivit cu noua forță economică și politică a Turciei contemporane, rămâne însă de văzut cum se va negocia în societatea Turcă redefinirea republicii fondate de Mustafa Kemal.