Dincolo de aprecierile față de impactul ideilor pe care le-am formulat în programul meu de candidatură la rectorat, dincolo de mulțumirile pentru susținerea acestora exprimată sau nu în voturi, și dincolo de apelul meu de a mobiliza pentru a nu lăsa universitatea noastră sub impactul unei conduceri autoritare… nu mă pot abține să interpretez din nou și din nou de ce relativ mulți colegi nu s-au putut identifica cu programul meu din cauza a ceea ce au numit caracterul prea ideatic, ideal sau abstract sau critic al acestuia. Mă întrebam de multe ori pe parcurs, de ce oare nu au observat ei analizele factuale făcute, de ce nu au auzit concluziile deduse din ele care susțineau principiile anunțate ale programului, de ce nu au rezonat la invitația de a exersa managementul participativ tocmai pentru a căuta împreună soluțiile concrete din moment ce, totuși, mulți mi-au transmis că ar fi fost de acord cu viziunile „abstracte”.
Îmi permit să reflectez asupra acestor dileme acum, pe scurt, înainte de 8 martie, dar nu pentru a readuce atenția pe ce s-a întâmplat în primul tur. Ci pentru a reitera că indiferent către cine dintre cei doi candidați va merge majoritatea voturilor comunității academice, prin instrumentele pe care le am și în/prin cercurile în care împărtășim ideile programului multiversitate sau programului managementul schimbării, voi continua să fiu activă în favoarea dezbaterilor ideatice susținute prin analize și încadrate în viziuni mai largi despre rolul social al universității. Sper că la acest demers se vor alătura tot mai mulți.
Unde să facem asta, dacă nu la universitate? De ce să nu dezbatem despre viziuni? De ce să nu ne imaginăm altfel, ca universitari, decât părem a fi produși de sistemul în care trăim? Dacă nu facem asta, și dacă nu ne educăm studenții în spiritul gândirii libere și critice, atunci de ce ne mai mirăm că la un moment dat apar (precum au apărut deja) acei experți externi, tehnocrați, sau specialiști care elaborează politicile publice peste capul nostru și ni le impun ca măsuri obligatorii? Sau de ce ne mai mirăm că primim mesaje anonime dintr-o parte sau alta care vor să ne hrănească în mod agresiv cu interpretarea lor, presupunând că noi nu suntem capabili să gândim și să decidem? Dacă nu ne (auto) educăm în adevăratul spirit al autonomiei academice (și nu producem viziuni aflate în dialog) cum vom practica dreptul nostru la autonomie universitară? Reducând cea din urmă la autonomia financiară? Căci “managementul controlului” și „managementul resurselor umane” asta face din noi – niște oameni docili, în cel mai bun caz, sârguincioși, oameni gata să intre în competiție între ei pentru a dovedi cine se adaptează cel mai bine sistemului, cine aduce mai mulți studenți, cine aduce mai mulți bani, cine este cel mai autonom din punct de vedere financiar, sau chiar, cine este cel mai rezistent la viziuni, cine este cel mai pragmatic, cine se pricepe cel mai bine la negocierile concrete din culise.
Știu, și chiar eu am fost cea dintre cei cinci candidați care am accentuat: universitatea este o instituție socială și comunitatea universitarilor este o colectivitate socială. Am vorbit mai mult până acum despre ce înseamnă asta în materie de relații de putere și de inegalități produse între facultăți, specializări, cadre didactice plasate în diverse grade didactice sau de genuri diferite, sau despre deciziile raționale ale unuia sau altuia de a opta pentru anumite modele de dezvoltare universitară.
Dar am discutat mai puțin despre rețelele informale prin care trăiește această comunitate socială foarte eterogenă, și despre sentimentele sau emoțiile care motivează și ele acțiunile noastre. Comunitatea academică nu se reduce la funcția sa de producător și transmițător de cunoștințe, spuneam. Universitarii, accentuez acum, nu se reduc la raționalitate și deciziile lor nu se pot explica doar prin rational choice theory, chiar dacă (și aici, recunosc, spunând asta, am atins mai multe corzi sensibile), ei doresc să pară o specie aparte a omenirii, o calitate superioară de omenie, nu cea care se desfășoară în societetea din afara zidurilor universității. Dragostea sau ura, curajul sau teama, iertarea sau răzbunarea, frica de singurătate, nevoia de a ne simți protejați sau imboldul de a proteja, dependența emoțională sau satisfacțiile oferite de independență, confortul resimțit de sentimentul de apartenență la un grup sau altul, și multe-multe alte emoții ne dictează și nouă, universitarilor, ce anume să alegem în momentele cruciale. Ele, desigur, se intersectează și cu ideile noastre despre cine suntem noi și interesele urmărite.
Interesele financiare sunt susținute de anumite configurații de putere alimentate de un anumit imaginar personal și se satisfac prin anumite tipuri de relații inter-personale. Dar să nu rămân abstractă. Ca exemplu concret, gândiți-vă la modul în care conducerea veche a UBB-ului, sau dacă vreți, politica sa de dezvoltare au fost însuflățite și de ambițiile personale ale rectorului și au fost impuse și prin tehnici autoritare (printre ele intimidarea, răzbunarea, amenințările etc.); și mai departe, gândiți-vă la modul în care această conducere politică s-a suprapus cu interesele financiare ale facultăților care au devenit mari și tari pentru că au crescut pe baza mitului universității care produce forță de muncă pentru piață, contribuind la rândul lor la reproducerea acestuia. Ce anume au în comun toate acestea?
Intervenția mea ar fi prea lungă dacă aș detaila toate aspectele dorinței de a fi și de a rămâne la puterea care funcționează prin dictare și prin eliminarea celor care gândesc și acționează altfel decât le impun normele acestei puteri. În linii foarte mari, dorința acestei puteri se află la baza modelului de dezvoltare care a dominat UBB-ul ultimelor ani atât politic cât și economic. Acum avem ocazia să ne exprimăm, și prin voturile noastre, dezacordul față de acest model.
Emoții, politică, finanțe – ele, în mod foarte particular, se îmbină și se susțin și prin relațiile de gen despre care, din nou, s-a vorbit prea puțin la UBB. Doresc să accentuez înainte de toate: prin aceste alegeri UBB-ul nu și-a reiterat poziția de avangardă printre universitățile românești doar pentru că aici, cu ocazia lor, s-a făcut vizibilă mișcarea pentru democrație atât de relevantă pentru toată țara din cauza deficitului de democrație care o caracterizează în general. Universitatea noastră nu este un exemplu doar pentru că are și candidați femei pentru poziția de rector, ci și pentru că dintr-o dată a dezvăluit și ceea ce știam și despre diferențele între femei.
Ne-a arătat cum, conducere autoritară paternalistă este produsă de și produce la rândul ei un anumit tip de relații de gen, și anume cel caracterizat de sexism. Acest sexism face ca persoana care întruchipează tipul de femeie dispusă să accepte să fie protejată și să fie ținută sub control de bărbații puternici, să aibă câștig de cauză în rândurile celor care au de câștigat, și din alte puncte de vedere, de pe urma conducerii autoritariste. Nu mă înțelegeți greșit. Nu fac atacuri la persoane. Observ structuri și tipuri de relaționări genizate care susțin anumite opțiuni politice și aranjamente economice. Observ că prejudecățile noastre de gen funcționează și în mediul nostru academic, unde, vedem, din nou și din nou, că nu suntem niște producători abstracți de cunoștințe, ci suntem subiecți încorporați (embodied) și ancorați (embedded) în relații inter-personale, printre altele, genizate. Observ aceste lucruri pentru că am lucrat în domeniul studiilor de gen și feminismului. Și observ, încă odată, de ce mediul academic face totul ca să nu lase ca aceste abordări să pătrundă în interiorul ei. Pentru că ele sunt neplăcute, ne deranjează sentimentul de comfort. Precum tipul de femeie critică și independentă. Pentru că ele demască aceeași putere despre care scriam în paragraful anterior.
Și în fine, dar nu în ultimul rând. Cum este acest tip de putere susținut de „guvernul de tehnocrați”? Ce promite guvernul de tehnocrați? De ce poate să fie el forță mobilizatoare pentru femei și bărbați, cadre didactice tinere și mai în vârstă, români și maghiari de la Universitatea Babeș-Bolyai?
Să ne gândim, ce se întâmplă în contextul politic general al României. Partidele politice de o culoare sau alta se mențin la putere în pofida faptului că, sau poate chiar pentru că ne transmiot mesajul că ele nu mai au convingeri ideologice. Conducătorii politici încearcă, și de multe ori reușesc, să convingă cetățenii de toate etniile ca ei să lase totul pe seama înțelegerilor făcute între partide, care promit să conducă prin tehnocrați, experți, specialiști neinteresați de dezbaterile asupra viziunilor privind direcția în care merge societatea. Și ce fac până la urmă acești tehnocrați? Transpun în măsuri de austeritate viziunea FMI-ului privind soluționarea crizei. Și ce fac ei pentru ei înșiși? Se mențin la putere, pentru că întotdeauna reușesc să încheie acele dealuri pe care trebuie să le încheie între ei ca să rămână la putere, și pentru că măsurile de austeritate nu ating acele categorii sociale și interese economice care îi susțin.
Tehnocrații de la UBB ne amăgesc cu lucruri similare, ne promit cam aceleași treburi și acționează la fel pentru a se menține la putere: nu vor să audă despre dezbateri despre viziuni, nu îi interesează dialogul despre rolul social al universității, nu sunt interesați de cei dezavantajați de actuala structură politică și economică a universității, ei intră în dealuri prin care se susțin reciproc, ei decid și fac înțelegeri în numele și spatele nostru, ne protejează de efortul de a mai gândi/cântări/decide pe baza convingerilor noastre, ne țin individualizați, să nu cumva comunicăm prea mult între noi și să împărtășim criticile ce le pot fi aduse.
Programul meu propune o viziune social-critică asupra universității. Cum spuneam, acest model este pe masa dezbaterilor, chiar dacă în sine nu a câștigat prea multe voturi. Și vine și vă propune în continuare să gândiți soluțiile concrete cu care se confruntă universitatea noastră de azi în perspectiva unor concepții despre modul de a fi și rolul universității. Dacă ceea ce vedem azi la UBB nu ne place, sau dacă sunt azi la UBB și lucruri care nu ne plac (de la comercializarea învățământului și cercetării până la autoritarisme de toate felurile) înseamnă că nu suntem de acord cu viziunile pe care aceste aspecte se fundamentează. Pentru că există astfel de viziuni și în mințile tehnoracților interesați într-o astfel de universitate, și în centrul acestora stă mitul pieței libere și al individului rupt de comunitate, dar și teama de societate și de solidaritate.
Și poate mai este o frică în noi, aici, la UBB, în Cluj, în Transilvania în legătură cu dezbaterile ideatice. Și asta este cumva reversul multiculturalismului universității noastre, multiculturalismul de care ne mândrim atât de mult, sau pe care ni-l asumăm ca branding instituțional. Anume că, pe meleagurile noastre, sub impactul modului în care interpretăm istoria comună, atunci când purtăm dialoguri despre viziuni și despre rolul extra-academic al universității, ne gândim la rolul etno-național atribuit universității în mod tradițional sau chiar la tensionatele dezbateri dintre naționalismele de toate felurile.
Poate că îi înțeleg pe tehnocrați din acest punct de vedere. Mai bine se ocupă de finanțe decât de astfel de dezbateri. Vor să ne convingă că ei au depășit epoca ideologiilor, au lăsat în urmă naționalismele locale. Cel din urmă aspect ar fi îmbucurător. Dar, cum spuneam, și tehnocrații au ideologiile lor, iar ideologia lor de bază este să ascundă acest lucru, și să elimine dezbaterile ideatice din instituțiile lor. Dacă asta nu ne place, precum nu ne plac nici naționalismele, atunci să acționăm ca universitari care își doresc un UBB unde se poartă dezbateri deschise. Dialoguri despre rolul social al universității, despre știință ca bun public, despre universitate ca model și factor al democratizării, despre universitari ca cetățeni ai comunităților locale și cetățenii lumii care fac legături între limbi și lumi, între local și global, între academic și social.