Cum ai descrie societatea în care ai decis să candidezi? Care este poziţia ta ideologică?
Cred că azi trăim parcă mai intens ca oricând în interiorul unui spectacol atot-integrat, aproape că ne aflăm în post-reprezentare, e un nivel nou în care ideologiile s-au dizolvat iar taberele concurente pentru putere poartă alte nume inevitabil hibridizate, camuflate sub vechile partide. Mai degraba decât stânga și dreapta avem pe de-o parte un asamblaj spectacular-populist dar cu logica privatizării ca motor intim iar pe de alta parte avem iluminism-corporatizat de tip algoritm, în care management-ul 2.0 promite, împreună cu o piață ultra-liberă, controlul total al societății. Dinspre prima “opțiune” a alegătorului român adie alizeul din est iar dinspre cea de-a doua opțiune bate vântul occidental. Pentru amândouă blocurile ideologice spectacolul este vital, doar direcțiile artistice diferă și nici alea foarte tare. Formatul s-a decis global, de altfel Larry King are emisiune la Russia Today, Al-Jazeera și CCTV sunt clone ale CNN-ului, activiștii pro-ruși din Donețk seamană cu activistii Occupy Wall Street (cagula normă) și în general la nivelul reprezentării s-a produs o globalizare uniformă. În economia globală trebuie să fii ușor identificabil, profilul spectatorului/consumator este imediat schițat, România nu face excepție.
Ăsta e cîmpul de bătaie al candidatului și vom analiza permanent noile condiții în care se desfășoară dezbaterea politică. Trebuie să mutăm discuția în altă parte, dincolo de dialectica tradițională, într-o zonă gri, fără eroi negativi și mai puțin negativi. Trebuie să scoatem la vedere frustarea care se acutizează rapid căci pe de-o parte suntem super-conectați iar pe alta parte trăim paralel cu lumea politică oficială la care nimeni nu are acces. Ne agităm pe rețele virtuale iar ecologia mentală din “realitate’ e puternic afectată. Domină un dezgust și-un dezinteres total față de orice manifestare politică oficială (lupta pentru putere este străină, ne înstrăinează). Așteptăm inevitabilul rău cel mic.
Societatea civilă (deși și acestei entități trebuie să-i găsim alt nume) se zbate în principal între urgențele cotidiene și derapajele de magnitudine ale actorilor telenovelei politice. Toată dinamica asta e crucială pentru întreținerea (maintenance) dispozitivului spectacular.
Așadar ne aflăm pe un teritoriu nou, aș îndrăzni să zic întunecat în ciuda luminozității orbitoare a mainstream-ului mediatic. Nimic nu poate fi apucat, asumat, actorii politici își schimbă înfățișarea și forma ca ofițerul sub acoperire (Keanu Reeves) din Scanner Darkly. Urmărim pe scenă actori-cameleoni, de la jurnaliști la politicieni toți alunecă pe o suprafata super-lucioasă unde nimic nu poate face priză dar pe care capitalul glisează cel mai bine. Nimeni nu poate să nege ca mediul acesta agitat, morbid, senzaționalist și accelerat favorizează azi acumularea de capital (material și imaterial).
Deși această incredibilă intensificare a proceselor de deteritorializare si reteritorializare a fluxului capitalist anunță și sfârșitul iminent al capitalismului însuși, algoritmul pus la treabă nu are instinct de conservare. Ne duce alert și spectaculos spre sfârșit, spre extincție. Umanitatea se ține de calendarul apocaliptic.
Am depășit oarecum administrația de sorginte umană, self-managementul tradițional modernist, suntem în epoca controlului automat, aproape de tehno sapiens, ne automatizăm pe toate planurile, inclusiv cel politic. Dar algoritmul (I.A.) poartă ideologie în ADN, menține spectacolul și e menit să scoată uzufruct din orice informație sau imagine.
Ce părere ai despre manevra sau evenimentul Robert Turcescu?
Unul dintre sloganele candidaturii noastre este “Nu există conspirații”.
Dacă s-ar organiza premiile Societății Spectacolului pe el l-aș vedea anul ăsta cu o statuetă în brațe pentru rol secundar.
Personajul Robert Turcescu avea dreptate dar nu în sensul pe care îl juca, mai exact doppelganger-ul lui genera ceva peste mizele vehiculate de mainstrem.
Acest nou eveniment mediatic ne mentine într-o stare speculativă, stimulează o industrie de scenarii, de seriale si aici Dan Diaconescu ar putea prelua discuția. El a înțeles printre primii mecanismul și cum trebuie folosite ingredientele-augmentator necesari politicii-spectacol.
Robert Turcescu e esența multiplicității, în dublu sau triplu rol, acționează pe mai multe planuri si afectează sub-straturile, si scena, si culisele, și spectatorii.
Aș sustine că toți particpanții la spectacol suntem sub acoperire. Politicienii, adică cei implicați în lupta pentru putere, sunt propriile lor avataruri, Victor Ponta pe stadion părea o hologramă, era oarecum dezumanizat, un spectru venit din timpuri trecute anunțând monoton viitorul omni-spectacular digital. Noi la rîndul nostru plantați în fata ecranelor și a propriilor noastre clone digitale ne descărcam și ne încărcăm în rețea, ne monitorizăm conturile, comunicăm semi-public, funcționăm ca amplificator al show-ului principal. Suntem în simbioză cu “agenții” noștri binari sub acoperire. E o tensiune între vizunea lui Benjamin asupra victoriei culturii pop cu potențial politic, revolutionar, și viziunea distopică a autorilor SF din anii 80 si 90. Bineinteles că mai sunt și alte condimente tari (ideologice, culturale) prin acest mix.
Nu contează adevărul, ăsta e raspunsul imediat. Nu contează dacă realizatorul TV realmente a fost sau nu locotenent-colonel, ci contează impactul, contribuția la hegemonia divertismentului extrem de model global. Mega-show-ul planetar, de la glam-ul conventiilor partidelor americane la opulența pseudo-dictatorială a șahilor din Dubai, consemnând și colosala valiză/reclamă Louis Vuitton din Piața Roșie sau liga campionilor sponsorizată de Gazprom, totul se leagă prin curenți subterani petro-politici și prin coregrafiile extravagante trans-continentale ale capitalului.
Local trebuie doar să alegi scenariul în care vrei să te derulezi. Media infovoră alege repede intriga cu potențialul de marketing cel mai mare, aici cred că toata lumea e de acord.
Și în România profitul se contopește cu caritatea, piața liberă cu Biserica-mașină, mirajele interbelice cu Fân Fest-ul haiducesc anti-exploatare, visul neo-liberal post-modern oarecum se împlineste dar el conviețuiește cu exploatarea de sec 19 și cu problemele clasice marxiste.
De ce adopți aceasta estetică, dincolo de ironie, care oarecum se joaca grotesc cu reprezentarea, cui îi pasă, cine înțelege? De ce tu și staff-ul vă bazați imaginea pe această confuzie? În fapt pare ca generați doar confuzie iar în Bucurestiul de azi sunt evacuate familii (str. Vulturilor).
Nu știu dacă l-ați întreba pe Klaus Johannis sau pe Monica Macovei același lucru, nu cred că menirea unui Candidat la Președinție este să vorbească despre multitudinea de nedreptăți/abuzuri cotidiene.
Trebuie făcute niște distincții, dacă vrei cu adevărat să te joci cu percepția trebuie să te auto-evacuezi din categorii, să ieși din propria ta nișă unde imediat poți fi țintit, anihilat. Nu poți să inventezi noi dispozitive de reprezentare fără să fisurezi un pic marii monoliți ideologici, fără să parasești activismul tradițional. Dacă vrei să expui omni-cinismul într-un mod performativ trebuie să-ți murdărești puțin mîinile.
Candidatul are datoria să vadă mișcările tectonice ale sistemului, trebuie să fie empatic și cu problemele imediate, urgente dar misiunea lui e să caute și o soluție politică performativă de anvergură. Mai exact să încerce să deconstruiască și să reconstruiască din molozul modernității o viziune asupra societății. În același timp el e nevoit să re-inventeze mijloacele politice, vehiculele subversiv-emancipatoare.
Emancipare, progresism, egalitarism temerni care deși sunt încă folosiți legitim sunt iremediabil extenuati, nu mai au impact. De la început am încercat să vedem dacă exista căi alternative, contra-intuitive (barely moral), de a activa și dezactiva discursurile ce ne înconjoară. Să ne poziționăm critic și în interiorul imaginii, să locuim între emisferele politice, să inovăm modalități de a revoluționa molecular, la nivel de reprezentare. Am încercat să producem un scurt-circuit în percepție. Dar clar ne propunem să subminăm peformativ și marotele stângii ortodoxe. Micro-fascismele ce bîntuie printre noi, prin toate spectrele ideologice, rapiditatea cu care sunt excluși cei ce ies din albia ideologică, graba cu care fortificăm zidurile la orice mic semn de facționism, tendința de a re-trasa imediat granițele cu aplomb. Excluderea ironiei și menținerea identităților de fier sunt probleme la fel de grave în interiorul grupărilor de stînga ca și în celelalte enități “molare”.
Oricum confuzia e patentă în Romania, stânga oficială e atât de naționalistă, bisericoasă, homofobă etc. încât obligă dreapta la un soi de internaționalism cu iz de corporatism global, vocile dreptei par brusc progresiste. Stînga pe filiera PSD e atât de flagrantă ca devine pradă ușoară pentru intelectualitatea tânără și conectată, ce să mai vorbim de vajnicii intelectuali ai forumul public antrenați în anti-comunism. E plictisitor, ce-i drept. Candidatul la Președinție e și el plictisit.
În situația dată nu poți decât să sporesti confuzia, să perforezi categoriile, mediul în care trăim este deja un amalgam de tendințe contradictorii, un cocktail de dezamăgire perpetuă si speranță decerebrată, nu ne rămâne decât să-l intensificăm.
Cea mai jenantă idee care circulă acum prin spațiul public este cea de “realism”, de a vota chipurile cu cel care are cele mai mici șanse de a ne duce în pragul colapsului total, agonia asta se numeste speranță.
O altă iluzie ce pulsează este autonomia locală sau regională. Candidatul trebuie să privescă din reflex la complexul “tehnomic” internațional. Candidatul nu este important, este oarecum un nimeni într-o țară-voluntar, pion într-un conflict de forțe ce se poartă peste capul național. Un outsider în “teleoplexia” globală.
Ce probleme imediate identificați?
Creativitate cu pedala de accelerație la fund.
Muncim enorm, muncim tot timpul, de acasă, de la birou, din vacanță, competiția e în tot așa cum Antena 3 e în toate. Muncim social, artiștii trebuie acum să fie angajați direct fără ocolișuri în lupta cea dreaptă, poti fi tras la raspundere pentru orice derapaj ideologic, deși suntem identități-conglomerate se încearcă păstrarea unei purități fictive.
Antrepenorii libertarieni se ocupa cu probleme stângiste, se poate scoate profit din orice. De exemplu la Train Delivery un tânăr-urban-implicat a propus un tur ghidat la canal pentru a vedea direct dioramele vivante, oamenii fără adăpost. Clasa de mijloc tînără și urbanizată a luat contact direct (pe viu) cu lumea “de acolo”, un safari clasic, consumat în grup organizat, cu telefoanele/armele încărcate. Consumul cinic de curiozități senzaționaliste a început, în tandem cu telegondola peste favelele din Rio sau cu turismul de război din Israel. Cinism de tipul celui folosit într-o reclamă la Louis Vuitton, în care Bono cu Angelina Jolie coboară din elicopter în Cambodgia cu valizele LV în mână. Trebuie să recunoaștem, a început spectacolul carității, al filantropiei.
Monica Macovei se compară cu Nelson Mandela, Radu Mazăre e Che Guevara (chiar e, un pandant al reclamei Fruti Fresh cu marele argentinian). Sunt amestecuri de o toxicitate rară, dacă mai adăugam si campania negativă ce abia își scoate capul hidos, avem un spațiu public infestat de deșeuri politice, de noi mutanți ideologici rezistenți la pesticizii tradiționali.
Care este slăbiciunea candidatului la președinție?
Manelele. Mie și staff-ului ne plac și le promovăm.
Observ că acțiunile Candidatului la Președinție nu sunt populare, n-aveți impact, nici măcar on-line, nu reusiti să strângeți adeziuni, voluntari. Cine vă urmează și cine te-ar putea vota?
Din prima aș spune că voluntariatul s-a transformat într-o problemă majoră. Toate companiile, toate ONG-urile caută voluntari, nicio cauză socială nu mai merită subventionată, trebuie să muncim pe gratis, de aia și campaniile de publicitate se deghizează în cauze sociale.
Asta se raspândește, artistii sunt si ei amelioratori pro-bono, pansament temporar într-un sistem super agresiv, nimeni nu-și permite să plăteasca colaboratorii, toți ne vindem capacitățile pe gratis. Ești privilegiat daca muncesti pe nimic… măcar muncești, asta e ideea.
Altfel în legătura cu popularitatea, lipsa ei s-ar putea să fie și un atu. Cine-și permite sa comită suicid mediatic? Cine-și permite să nu muncească? Cine își permite sa nu “crească”, să nu se dezvolte, să fie abia vizibil? Consider că și acest destin în sine, un candidat imposibil de urmat, sau această auto-condamnare la obscuritate are sens în termeni politici si atitudinea devine subversivă pe termen lung.
Poate sunt doar un virus între viruși, încercand ca toți ceilalți “viralitatea”, acest Sfânt Graal al PR-ului.
Votul nu ne interesează căci oricum puterea este inaccesibilă, de altfel cortul nostru din Piața Unirii nu e pus pentru a strânge semnături ci pentru a discuta în spatiu public și a crea un loc de odihnă, o pauză de la productivitate, un răgaz de la competiție.
Noi vrem să lucrăm cu deziluzia, să adîncim pesimismul, să vedem ce e după sfârșit, poate singura ieșire! De aceea ne afundăm în beznă, introducem auto-anihilarea în discurs. “Trezirea” populației e imposibilă, trezirea subiectului istoric e ineficientă și datată, poate atunci trebuie doar să adîncim somnul, să ne luăm un răgaz nesfârșit de la optimism, de la speranță. Nu vrem să semneze nimeni, să ne voteze nimeni, nu trebuie să fim “cineva”, mai degrabă putem fi un punct zero.