Un studiu al Fundaţiei Soros arată o tendinţă de secularizare aproape incredibilă în România. Procentul celor care cred că religia ar trebui să fie materie obligatorie la şcoală a scăzut în ultimii cinci ani de la 71% la 50%, iar procentul celor care nu sînt de acord cu obligativitatea aproape s-a dublat, de la 22 la 40%.
În plus, este aproape sigur că procesul va continua în aceeaşi direcţie, dat fiind că procentul celor care nu sînt de acord deloc cu predarea religiei la şcoală, de 8% în populaţia generală, este dublu, 16%, pe categoria celor sub 30 de ani.
Ce se poate spune despre aceste date? În primul şi în primul rînd, că este o tendinţă extrem de brutală, aproape neverosimilă dacă nu am şti că aceste studii au toate garanţiile de rigoare ştiinţifică necesare. Tendinţa nu poate fi explicată doar de procesul general de tranziţie de la comunism la democraţie de piaţă, deoarece se petrece în ultimul sfert al celor 2 decenii de tranziţie, în condiţii de relativă stabilitate ecoomică, socială şi politică.
Zic şi “economică”, cu toate efectele grele ale crizei, pentru că tendinţa este foarte puternică şi pentru intervalul 2006-2007 (deci înainte de pornirea crizei), cînd procentul celor în favoarea religiei ca meterie obligatorie scade de la 71 la 64%. De altfel, dacă amploarea tendinţei poate surprinde, tendinţa în sine era cît se poate de previzibilă. De ce?
Căderea comunismului a adus oficializarea relaţiei dintre stat şi biserică, dintre sistemul politic şi biserică. Biserica Ortodoxă a devenit emblemă naţională şi copil răsfăţat al statului, fiind copleşită cu privilegii şi alocări publice. Dar asta nu e neapărat o poziţie mai bună, în termeni de atractivitate, faţă de poziţia ante-1989 de refugiu paradoxal al societăţii: refugiu faţă de “regim” şi de viaţa de zi cu zi, dar unul tolerat de stat şi avînd o alianţă neoficială cu el.
Nu e o poziţie mai bună pentru că, între timp, miza culturală a scăzut. A crescut enorm, în schimb, miza realizării materiale. Categoriile dinamice care au urcat treptele clasei mijlocii în ultimele două decenii văd în BOR, în mod corect, un cenzor de conştiinţă retrograd şi un aspirator lacom de resurse publice.
A crescut poate şi mai mult în ultimii ani miza supravieţuirii materiale, iar aici cei care ar avea nevoie de ajutor văd acelaşi lucru, că BOR nu prea are timp de asta: asistenţa socială a BOR e mai mică decît cea a Bisericii Catolice, care reprezintă o minoritate infimă faţă de majoritatea ortodoxă. Cei care citesc comentariile la articolele despre BOR, cam indiferent de subiect, văd aceeaşi avalanşă impresionantă de furie faţă de egoismul bisericii naţionale, faţă de izolarea ei în propriile interese.
Orice lider responsabil ar ţine cont de această reacţie evidentă, care, iată, este documentată şi de studii ştinţiifice, în primul rînd liderii BOR, evident, dar şi liderii politici şi cei ai societăţii civile. Dacă în societatea civilă se mai discută şi protestează uneori, liderii politici se înghesuie frenetic la picioarele BOR, fără discriminare, iar liderii BOR, poate şi din cauza asta, ignoră complet tsunami-ul care vine spre ei şi optează clar pentru soluţia “sînt doar diversiuni ale agenturilor străine”.
Între timp, însă, secularizarea înfloreşte pe multiple fronturi. Facebook-ul e plin de grupuri de gînditori liberi români, dintre care mulţi îşi “savurează cu delicii”, cum spunea cineva, superioritatea gîndirii lor raţionale faţă de obscurantismul credincioşilor. Deşi mă bucură foarte mult faptul că atitudinea autistă şi egoistă a BOR provoacă în general în societate reacţiile pe care le merită, acest gen de ateism mi se pare aproape la fel de rebarbativ ca şi amestecul de habotnicie şi lăcomie al bisericii.
Să te consideri superior credincioşilor, ca fiinţă umană, doar pentru că nu crezi în Dumnezeu (pentru că acesta e criteriul principal de departajare, nu “gîndirea raţională”) mi se pare deplorabil. La fel şi entuziasmul cu care ateii de acest tip (subliniez: de acest tip extrem şi habotnic, şi el) redescoperă acum ceva ce fusese deja recuperat de regimul comunist: iluminismul, inclusiv ca bază pentru ateism, şi gîndirea ştiinţific-raţională.
După părerea mea, acest gen de ateism, centrat pe plictisitoarea dezbatere de principiu dacă există sau nu Dumnezeu şi, mai rău, pe superioritatea umană şi intelectuală a ateilor faţă de credincioşi, nu ajută cu nimic la tematizarea acestei probleme enorm de importante pentru noi, evoluţia BOR. Pentru că miza acestei probleme enorm de importante e discutarea BOR ca instituţie a societăţii, în relaţiile ei cu statul, cu normele şi cu cetăţenii generici, nu ca producător de dogmă şi gestionar eventual de conştiinţe religioase.
Acest ateism radical şi intolerant face o defavoare discuţiei despre BOR, secularizare etc. şi pentru că îi exclude automat pe credincioşi: cum ar putea aceştia să fie parteneri, de acţiune sau chiar doar de discuţie, cu cineva care îi priveşte de sus? Nu merge.
Schimbările sociale brutale precum secularizarea de care vorbeam la început pot fi benefice doar dacă sînt bine gestionate, adică dacă produc o serie de ajustări vitale pentru a ajunge la un nou echilibru funcţional. Explozia opţiunii împtriva obligaţivităţii religiei în şcoli este o reacţie normală la modul în care BOR înţelege să se insereze în societate, dar această schimbare majoră deja încetăţenită nu a produs nici o reacţie în BOR: ajustarea s-a oprit. Iar apoi ajustarea se mai opreşte o dată în ateismul habotnic care reflectă perfect autismul bisericii.
Avem mare nevoie de o dezbatere serioasă despre BOR şi rolul ei, secularizare etc., dar aceasta nu trebuie să fie o dezbatere dogmatică, filozofică şi aşa mai departe, ci trebuie să aibă o unică perspectivă: cea socială. Problema nu e dacă Dumnezeu există sau nu, ci ce vrem noi, ca societate, să facem împreună.
Text aparut si pe VoxPublica.