Sursa: http://www.presseurop.eu
De câte ori nu i-am auzit pe guvernanţi avertizând cu un aer sobru: “Nu aţi vrea să ajungem în situaţia Greciei, nu?” Excluderea din zona euro nu este prevăzută de tratatele europene, dar poate fi introdusă subtil sau facilitată. În realitate, Grecia a intrat deja în zona crepusculară a non-europenilor, a devenit deja “lupul cel rău” care sperie copiii.
Putem admite că excluderea Greciei din uniunea monetară este inevitabilă, dar măcar să fie cunoscute motivele reale ale unei astfel de decizii: dacă excluderea este iminentă, acest lucru nu se întâmplă pentru că salvarea Greciei ar costa prea mult, ci pentru că democraţia a intrat în conflict cu strategiile de stabilizare economică. În alegerile parlamentare din 6 mai, cei mai mulţi cetăţeni au respins medicamentul austerităţii pe care Grecia îl ia de doi ani, însă fără succes, ci declanşând o criză fatală democraţiei: o situaţie ce reaminteşte de Republica de la Weimar, comportând riscul unor lovituri de stat militare. Nevoiţi să meargă din nou la urne din cauza imposibilităţii de formare a unei coaliţii guvernamentale, alegătorii ar putea respinge în proporţii şi mai mari austeritatea, acordând voturi şi mai multe stângii radicale reprezentată de partidul Syriza, al lui Alexis Tsipras. Şi în acest caz, stereotipurile se impun: Syriza este o forţă malefică, opunându-se austerităţii şi Uniunii Europene, iar Alexis Tsipras este descris ca fiind autieuropean prin excelenţă.
Alexis Tsipras pledează pentru o altfel de Europa
Însă realitatea este foarte diferită. Alexis Tsipras nu doreşte ieşirea Greciei din zona euro şi nici din Uniunea Europeană. El pledează pentru o altfel de Europă, la fel ca noul preşedinte francez François Hollande. De fapt, aproximativ 80% din greci doresc rămânerea în zona euro, dar nu în aceste condiţii, cu politicieni autohtoni şi europeni care i-au sărăcit ignorând adevăratele cauze ale răului: corupţia partidelor dominante, statul şi administraţia publică aserviţi politicului, bogaţii privilegiaţi. Alexis Tsipras este răspunsul la aceste rele, dar nimeni nu îl vrea drept interlocutor. Nici măcar François Hollande nu a dorit să se întâlnească cu liderul Syriza, care venise la Paris imediat după alegeri. În plus, aţi auzit vreodată stânga europeană, care susţine că are în sânge principiul solidarităţii, să se solidarizeze cu fostul premier Giorgios Papandreou când acesta declara că doar prin europenizarea crizei elene ar fi fost găsită soluţia? Cine a luat în serios cuvintele pe care le-a adresat în decembrie ecologiştilor germani, după demisia primului-ministru grec? Ideea pe care a expus-o rămâne şi acum cea mai bună modalitate de ieşire din criză: “Austeritatea impusă statelor naţionale, politici de creştere economică la nivel european”.
Cuvintele lui Papandreou, ascultate doar de ecologiştii germani, nu au avut niciun ecou: aproape că a devenit o ruşine să asculţi un grec. Aproape că a devenit fără consecinţe dezinvoltura absurdă cu care este respinsă ţara în care a apărut democraţia şi modul nemilos în care sunt analizate formele degenerate ale democraţiei. Este vorba de actualele forme degenerate ale democraţiei: oligarhia, plutocraţia reprezentată de imperiul pieţelor financiare, libertatea care sfidează legile şi justiţia.
A fi grec, o nefericire
Dacă am avea puţină memorie, am înţelege mai bine spiritul grecilor. L-am înţelege pe scriitorul Nikos Dimou, care, în aforismele sale, vorbeşte de nefericirea de a fi grec: “Poporul grec simte greutatea teribilă a propriei eredităţi. A înţeles nivelul suprauman de perfecţiune al filosofiei antice. Această greutate ne zdrobeşte: cu cât suntem mai mândri de strămoşii noştri (fără a-i cunoaşte), cu atât suntem mai preocupaţi de noi înşine“. Cei care vorbesc de rădăcinile creştine ale Europei uită de rădăcinile elene şi de entuziasmul cu care Grecia, după dictatura coloneilor, în 1974, a fost primită în Europa ca stat crucial.
Ceea ce nu spun politicienii europeni este că “vânătoarea” declanşată împotriva Greciei nu va fi doar rezultatul falimentului grec. Va fi şi eşecul Europei, o poveste urâtă a nepuţinţei voluntare. Nu am ştiut să îmbinăm necesităţile economice cu principiile democratice. Nu am fost în stare, în pofida inteligenţei şi resurselor, să depăşim prima prăbuşire a vechilor state naţiuni. Europa nu a avut curajul solidariţăţii pe care l-a avut primul secretar american al Trezoreriei, Alexander Hamilton, după războiul american de independenţă, când a decretat că guvernul central preia datoriile statelor americane, creând o federaţie puternică. Grecia nu a fost considerată un caz european. Nu a fost observată legătura dintre criza economică, criza democratică, criza naţiunilor şi criza politică. A fost tolerat ani întregi un sistem grec corupt, iar acum Europa este uimită că poporul grec îi respinge pe cei responsabili de acest dezastru.
Va face rău această distanţă creată între Uniunea Europeană şi democraţie, între noi şi ei. Moartea grecilor va fi moartea noastră, dar este o moarte din care lipseşte spiritul “cunoaşte-te pe tine însuţi” pe care Atena l-a învăţat. Nu este moartea greacă pe care Aiax Telamonianul o invoca în Iliada: “O ceaţă neagră ne învăluie pe toţi, oameni şi cai. Eliberează-I pe fiii aheilor din acest întuneric, tată-Zeus, redă-le lumina ochilor, sau, dacă vrei să se stingă, măcar stinge-i în lumină“.
*Iliada (XVII 645- 647)