Discursurile, atitudinile și practicile artistice se extind peste tot, de la politică la management, mass media, etc. Noua economie e tot mai mult o economie artistică – producția de subiectivitate e activitatea principală iar creativitatea, afectivitatea, sensibilitatea, empatia, atenția, sociabilitatea sunt capturate si puse la lucru în centrul acesteia. Astfel nu e de mirare că la unele facultăți de management de top cursurile seamănă mai degrabă cu ce te-ai aștepta să găsești în școlile de artă. În condițiile astea întrebarea ce se pune e ce-ar trebui să găsim într-o școală de artă? Care e rolul artei recunoscute ca atare în toată această configurație?
Arta sedativ
Ranciere observa că Însăşi idea de artă – de experienţa estetică – caracteristică anumitor sfere ale experienţei, a fost născută la sfârşitul secolului 18 sub lozinca egalităţii: egalitatea tuturor subiecţilor și definirea unei forme de gândire eliberată de ierarhiile cunoaşterii şi de cele ale vieţii sociale.(1)
Se pare că încă de la început arta a avut ca funcție soluţionarea acestor nevoi şi aspiraţii fundamentale într-o realitate alternativă utilă pentru a putea face faţă inegalităţii, exploatării, dominaţiei şi precarităţii vieţii, nascandu-se astfel ca un substitut ce permite o evadare din constelaţia ideologico-politică concretă. Dacă religia oferea o compensaţie-refugiu departe in timp – într-o altă viaţă sau pe lumea cealaltă – arta a venit cu ceva mai eficient, oferind o compensaţie acum, dar nu aici ci în realităţi paralele, evadări în spații de creativitate, reprezentare.
Această realitate alternativă pare a fi ideală pentru a adresa/preocupa oamenii marginali, neliniştiţi, emancipaţi, nesatisfăcuţi, mai critici etc. Foucault remarca că puterea întotdeauna tinde să asimileze, integreze sau să criminalizeze/anihileze acești subiecţi mai departe de norma, independenţi, “periculoşi”.(2)
Arta pare a fi soluţia perfecta pentru a produce această bulă culturală/realitate alternativă/închisoare de lux unde subiecţi periculoşi sunt domesticiti și gânduri, concepte, intenții, revolte sunt absorbite, asimilate, capturate, descărcate. Un spaţiu alocat şi instituţionalizat, pentru critică şi experiment, în care te poţi juca cu schimbări radicale într-un mediu sigur şi inofensiv astfel încât status quo-ul să poată fi păstrat în afara cubului alb sau cutiei negre.
Discursul lui Ranciere cum că arta e politică doar pentru că există şi modifică regimul sensibilului, producând emancipare, e problematic prin această perspectivă. În același timp e de înțeles și că acest discurs e foarte răspândit și apreciat în lumea artei pentru că justifică şi alimentează atitudinile de tipul “activismul meu e arta mea” – poţi fi politic, subversiv, revoluţionar din confortul propriului studio artistic și toată lumea va fi mulțumită: artistul, Statul, Capitalul.
Limbajul blând al puterii
Domeniul cultural e un exemplu bun de acţiuni biopolitice – puterea investeşte în capacităţile artiştilor pentru a integra şi a asimila alternativele, pentru a controla subtil discursul critic, valorile şi modelele în societate sau pur şi simplu pentru a culege productivitatea artistică după.
Acest domeniu cultural se constituie în ceea ce Chris Hedges numeşte un limbaj blând (soft) al puterii – un “limbaj al binefacerii ce e folosit pentru a vorbi celor ce sunt înafara centrelor jafului şi morţii, celor ce încă nu au fost complet distruşi, celor ce încă trebuie seduşi pentru a-şi încredinţa puterea prădătorilor”.(3)
Dar acest limbaj cultural, “soft“, e într-o strânsă relaţie cu limbajul brutal al puterii, componenta morbidă a capitalismului, domeniul necropoliticilor, unde puterea se manifestă ca o dez-investiţie în viaţă, ca un management al morţii – exploatării brutale, războiului. Un limbaj pentru periferia capitalismului, pentru violenta zonă de expansiune unde lucrurile sunt turbulente şi puterea clasică, nu subtilă şi ascunsă în spatele unor aparenţe benevole. Componenta morbidă e pentru lumea a doua puţin şi pentru lumea a treia foarte mult.
Această componentă morbidă de la periferie nu poate exista fără consensul centrului, fără componenta culturală. Şi componenta culturală, cu tot cu munca imaterială asociată, nu poate exista fără o bază, fără puterea clasică, exploatarea violentă şi războiul de la periferie. Într-un fel toată munca imaterială, cognitivă, afectivă, specifica componentei culturale, e doar un mod de a facilita, administra şi externaliza producţia foarte concretă şi brutală, exploatarea extremă şi politicile morţii de la periferie.
Dar periferia vine tot mai aproape de centru. Tăierile de fonduri pentru arte, ştiinţe umane probabil că însemnă şi că componenta culturală nu mai e atât de necesară – Nu mai e necesar sau nu mai funcţionează să păstrezi aparenţele, iluziile. Aşa că s-ar putea să asistăm la o înlocuite a limbajului blând al puterii cu unul brutal, componenta morbidă a capitalismului avansează rapid spre centru.
Până atunci o dinamică perversă se crează între cele două componente. Morbiditatea periferiei – dezastrele ecologice, sărăcia extremă, victimele militarizarii, problemele rasiale sunt o sursă de donații și o resursă ca oricare alta de exploatat în capitalism. O întreagă economie tot mai sofisticata, alcătuită din ONG-ri, intelectuali, artisti sociali, creste in jurul acestor probleme. Cu cât problema e mai mare cu atât organizația doctor va crește mai mare, de obicei transformându-se într-un mediu de tip corporate ce devine dependent de proliferarea simptomului, la fel cum complexele farmaceutice sunt dependente de proliferarea bolilor. Ideologia ce transpare în acest aranjament e ca toate acestea sunt probleme locale, excepționale ce trebuie rezolvate punctual, nu simptome ale unei probleme structurale, sistemice.
Artiștii şi activiştii care sunt “trimişi” (prin acordarea fondurilor pe astfel de proiecte) în locuri problematice, cartiere sărace, între imigranţi sau în ţările emergente pentru a pregăti terenul pentru “democraţie” şi neoliberalism sunt la fel ca si lucrătorii din industriile creative, colaboratori evidenţi în această ecuație. Aceștia funcționează ca un pansament social pentru ca nedreptatea şi exploatarea structurală să poată continua. Sunt călăuzele neoliberalismului, la fel cum în trecut preoţii catolici erau trimişi în colonii pentru a introduce creştinismul şi subiectivitatea economică.
Dar mai există și o colaborare mai subtilă. O bună parte din aşa numita “artă politică” şi “teorie critică” ce propune revoluții in limite finantabile, plasându-se, mai mult sau mai puţin conştient, în anumite cadre acceptate şi instituţionalizate. Această zonă e mai problematică pentru că aici se setează alternativele, se dă tonul rezistenţei, se formează limitele imaginaţiei politice, a ceea ce e posibil de făcut sau imaginat la nivelul societăţii.
În acest sens nu mai e de mirare că cei care au făcut “rezistenţă prin cultură” in vechiul regim sunt mai aspru judecaţi decât colaboratorii evidenţi. E normal să fie dezamăgirea mai mare faţă de aceştia pentru că şi investiţia de încredere a fost mai mare. Prin setarea “rezistenţei prin cultură” ca model de luptă, s-a fixat într-un fel ce e posibil de făcut, cum arată rezistenţa în România, făcând astfel greu posibile alte tipuri de mișcări. De la ei se aşteptau modelele de acțiune, exemple de revolta şi ce au oferit a fost o falsă rezistenţă. Acest tip de colaborare subtilă e greu detectabila, uneori e necesar colapsul întregului sistem pentru a fi vizibilă.
Producția de colaboratori
Analizând cum funcţionează presa, Chomsky a remarcat o subtilă auto-cenzură, prin interiorizarea şi normalizarea autorităţii, a percepţiei oficiale.(4) Există un lanţ mai mult sau mai puţin invizibil de presiuni spre o astfel de normalizare, ajustare: jurnaliştii preiau automat perspectiva publicaţiilor superioare, care preiau perspectiva oficialilor, care preiau perspectiva susţinătorilor financiari. Este vorba şi despre ce ştiri se selectează şi ce se ignoră, dar mai ales despre cadrul de interpretare a acestora, despre paradigma implicită de percepere a acestora.
Artistul e într-un lanţ asemănător de relaţii de putere. E subiectul unei presiuni de sus – curatori, care sunt subiectul unei presiuni din partea finanţatorior (politicieni, bănci, corporaţii). Astfel artistul e una din legăturile între oficiali şi subiectivitatile pe care le adresează. Un element important în procesul constituirii percepţiei oficiale.
Dispozitive similare de selecție și de producere a subiectivitatii colaboratoare sunt la lucru peste tot, în activismul instituţionalizat și în lumea intelectual-culturală în general. Componenta morbidă şi cea culturală (de spectacol) pun astfel o imensă presiune, creând acest Homo Economicus contemporan ce în mod constant crează şi întăreşte realitatea neoliberala. Se crează astfel un cerc vicios, o buclă infinită ce pare inatacabilă.
Postspectacol și vrajitorie contemporană
Toate acestea sunt limitări uriașe ale zonelor artistice dar în același timp zona artei poate da instrumentele și abilitățile de a analiza și opera în câmpul economiei, politicii, vieții contemporane, unde vechile practici politice și concepte teoretice și-au pierdut total operativitatea. Poate acum, în această criză continua ar fi un moment bun pentru a ieși din perimetrele artistice și abilitățile de atenție, sensibilitate, performativitate, de a crea concepte să fie transmutate în politică, mas media, comunitate – în realitate, cum ar veni. Dacă nu reușim să intrerupem cel puțin să distorsionam spectacolul generalizat. Poate că nu e suficient dar oricum e mult mai mult decât să mai adăugăm un alt spectacol într-un teatru sau expoziție (tot spectacol) într-o galerie artistică.
Probabil nu e de ajuns pentru că noile probleme nu sunt doar ceva exterior nouă – neoliberalismul, capitalismul financiar, etc., ci sunt active în mințile si inimile noastre, în modurile noastre de a fi si de a colabora. Mecanismele de producere a valorii specifice semiocapitalismului s-au diseminat în ambianța noastră mentală și în corpurile noastre. Logica economică ne modelează atmosfera culturală și ne impregneaza automatismele de percepţie si comportament. Așa că dacă vrem să reacționam în vreun fel trebuie să acționăm în aceste straturi. Să incorporam o nouă cunoaștere dar si sa operăm asupra cunoaşterii ce nu știm că o posedam, dar care determina fiecare mișcare pe care o facem. Poate că va fi nevoie să radicalizam acea parte a artei care are potențialul de a produce noi forme de viață în direcția unei vrajitorii contemporane.
1. Jacques Ranciere, Art of the possible, http://findarticles.com/p/articles/mi_m0268/is_7_45/ai_n24354911/pg_6/?tag=content;col1
2. Michel Foucault, Power/Knowledge, US: Random House, 1981
3. Chris Hedges, Recognizing the Language of Tyranny, http://jerichorendezvous.wordpress.com/2011/02/07/recognizing-the-language-of-tyranny/
4. Noam Chomsky, Necessary Illusions, Pluto Press, London, 1999;