TEMA: Artă socială?
Până în 1989, conviețuirea îndelungată, când tolerantă și înțelegătoare, când agresivă și constrângătoare, a decalogului realismului socialist cu autonomia și rezistența esteticului a dus la articularea a două canoane paralele: unul explicit și instituționalizat, în care supunerea față de rigorile artei angaja(n)te garanta o mediocritate bine răsplătită instituțional și carieristic; unul tacit și eroic, în care redescoperirea romanțată a interiorității și lirismului burgheze ofereau, în schimb, un destin de glorie culturală aproape certă.
După 1989, lucrurile s-au mai schimbat – și nu prea. Pe de o parte, realismul – și realitatea – au fost eliberate de preformatarea „socialistă” obligatorie; pe de altă parte însă, această eliberare și dez-ideologizare nu i-au recâștigat neapărat realității sociale vreo relevanță artistică, și cu atât mai puțin vreo credibilitate. Pe scurt, eliberarea de realismul socialist s-a precipitat într-o eliberare de social tout court, după cum emanciparea de imperativul mobilizării și angajării politice a fost tradus cel mai adesea în imperativul artistic al transcenderii obligatorii a oricărui aspect „doar” social, a oricărui sens doar „material”.
Există literatură și artă socială în România după 1989? Dar și invers, există vreo relevanță socială, generală, a literaturii și artei contemporane din România? În ce forme mai are astăzi loc întâlnirea dintre artă și societate – altfel decât în obișnuitul lor autism paralel, în care procesului de sublimare interioară a socialului în autenticitatea eului creator îi răspunde din exterior indiferența îngăduitoare cu care societatea consemnează arta „autonomiei” (i.e. irelevanței și marginalității) sale. Există, din perspectiva raportării lor la chestiunea socialului, diferențe considerabile între diferitele forme artistice de la noi? Există o limită – și dacă da, care? – de la care arta nu se poate deschide mai mult către social fără a sfârși să mai fie artă – și nu e vorba doar de limita superioară, de arta care se prostituează în propagandă, ci de limita inferioară, de cultura populară socială (hip hop, manele) care nu va fi admisă vreodată în palatul artelor adevărate?
Dan SOCIU – Fiindcă tot ce facem noi se cheamă superşmecherie
„E remarcabil cît de virtuos și dispus spre generozitate e fiecare dintre noi cînd vede o piesă de teatru. Toți aplăudăm ce e drept și condamnăm ce e nedrept cînd nu ne costă nimic mai mult decît sentimentele noastre”.
William Hazlitt
Pentru că sînt mai apropiat de poezie, o să vorbesc din perspectiva asta, din experienţa mea, pe care o generalizez de dragul eficienţei frazei dar oricine e liber să spună orice altceva. Poetul care vrea să facă artă politică şi uită ce e arta riscă o primejdie – să i se umfle capul şi să-şi ajusteze personalitatea după figura revoluţionarului, a tribunului, a eroului, a ziaristului de investigaţii, a activistului. Aceştia sînt în cu totul altă categorie psihică. Un poet e vulnerabil, îşi trage puterea din slăbiciune. Şi cînd e un egomaniac byronian, e totuşi un melancolic. Figurile de care spuneam mai sus nu sînt aşa ceva, nu le-ar mai ieşi schema. Revoluţionarii melancolici sau activiştii trişti şi ezitanţi nu conving ca revoluţionari sau activişti, nu pun pe nimeni în mişcare. Schema lor e mai apropiată de cea a liderului politic, trebuie să încurajeze, să proiecteze, să transmită dinamism, să aibă atitudine de învingători. În realitate, mulţi eroi, revoluţionari, activişti şi lideri politici au fost bipolari şi asta i-a ajutat, depresia i-a făcut realişti, mania i-a făcut energici dar n-au lăsat să se vadă.
Activistul ţinteşte schimbarea în societate. Poetul poate să vrea acelaşi lucru ca individ dar ca poet are altă ţintă – seducţia, crearea, în cititor, a unor emoţii specifice. Asta e pîinea lui, a spus-o şi Platon şi evoluţionismul confirmă. Tribunul, liderul, revoluţionarul lucrează şi ei cu emoţii, cu retorică, informaţie, expresivitate dar sînt mijloace pentru schimbarea realităţii (şi, tot evoluţionist, pentru interesul lor personal). Poetul lucrează cu realitatea, retorica, expresivitatea ca mijloace pentru crearea emoţiei estetice. Un activist poate vorbi de mizeria socială pentru a ne convinge de necesitatea unei schimbări. Un poet poate include mărci ale mizeriei în lucrările sale pentru efect; poezia de dragoste are intensitate cînd sugerează/indică spre limitări şi adversităţi. Mizeria socială e una dintre dimensiunile care creează tensiunea. O parte semnificativă din poeziile mele vin de acolo şi dacă am fost etichetat ca mizerabilist, accentul s-a pus pe un mijloc pe care-l folosesc, confundîndu-l cu scopul. Nu am scris despre mizerie, am scris despre tinereţe şi dragoste în condiţii de precaritate, care erau de altfel condiţiile vieţii mele de atunci. Nu am făcut aproape deloc poezie de tribună, nu am făcut retorică activistă deşi descrierea mizeriei şi vocea aveau ceva amar sau nervos care semăna cu protestul. Am fost însă de cînd mă ştiu un fel de creştin gnostic, îndrăgostit de viaţa mea cu disperare, neîncrezător în salvarea ei pămîntească, convins că orice ne e dat aici numai pe jumătate. Cum aş putea atunci să fiu un protestatar sută la sută? La ce bun? Pentru mine adevărul e la Cobain şi Şestov, nu la Marx (în jumătatea lui proiectivă). Dacă mă cred socialist, e din conservatorism, e, printre altele, pentru că socialismul i-a făcut pe ai mei din ţărani profesori, ceva ce se întîmplă din ce în ce mai rar. Politica n-ar trebui să fie treaba mea, e o cocoașă în plus în viața oricui. Înțeleg de ce acceptă lumea dintotdeauna elita conducătoare, parlament, aristocrația, partidul unic, cei 1% sau numai cel 1, despotic sau luminat – să scape de politică. Alternativa ar fi auto-organizarea, anarhia aia în care toți sînt parlamentari. În sufletul meu sînt anarhist dar unul individualist și cu de-ăștia ca mine nu poți să faci o societate. Auto-organizarea mă plictisește și mă sperie. Da, e minunat în teorie să ne conducem noi între noi dar de fapt nu vreau să mă gîndesc zilnic la toate astea, la noi între noi, nu vreau să-mi bat capul. Nu vreau să fiu tot timpul în relație, vreau să-mi selectez interacțiunile sociale. Nu vreau să merg la ședințe, nu vreau coșmarul ăla de la neoprotestanți sau iehoviști, care se trezesc dimineața să meargă la una din surorile sau la unul din frații lor, cum își zic, să-i gătească prăjituri sau mai știu eu ce. Nu știu și nu pot și nu vreau să particip la toate deciziile. Unele mă depășesc și cred că mai mult aș încurca.
Dar schema cu mizeria n-a fost una politică, avea cred două surse, una era cultura oraşului post-industrial de unde vin şi unde, ca în orice zonă săracă, se scoate multă expresivitate şi umor cinic din necaz; a doua era căutarea unor teritorii noi, iar mizeria a fost prea puţin exploatată în poezie. O altă raţiune, tot estetică, pentru care mi-am plasat personajul într-un décor de film românesc (cu toate că la începutul anilor 2000, cînd a apărut generaţia nouă în poezie şi proză, încă nu explodase ultimul val de regizori) e nevoia de realism. Cred că realismul nu e numai un drum posibil în literatură, e însăşi împlinirea artistică. Nu poţi crea efecte adînci dacă ignori necesitatea. Conflictul dintre necesitate şi posibilitate face drama. Cînd lipseşte necesitatea sau e slabă, cînd domină posibilitatea, mă simt păcălit şi mă plictisesc, ca la un joc de cărţi fără reguli; cînd karatiştii pot să zboare, măiestria lor în luptă nu mai e impresionantă, eşti înconjurat de 10 duşmani, te ridici în aer şi-o ştergi, gata drama. Am citit recent un text al unui critic despre Breban, textul era în două părţi, în prima enumera, corect, toate abaterile scriitorului de la realism (personaje false, dialoguri false, poveşti false, stilul îmbîcsit), în a doua îl lăuda că a depăşit realismul, realism care, în mintea criticului, e aşa de uşor de făcut, pe cînd geniul începe de la depăşirea acestei ambiţii mărunte. Pot să spun cu mîna pe inimă şi orice artist poate s-o spună, e infinit mai greu să prinzi un mic moment de viaţă (cu contextul larg, al temporalităţii şi dispariţiei, cu percepţii şi emoţii, nu doar o stampă) decît să te joci fantasmatic; a doua metodă produce artă pentru distracţie şi am făcut şi de-asta dar ambiţiile mele se duc spre prima cale. E adevărat şi că trăim într-o lume uberhedonistă dar arta e oricum şi hedonism, e trăirea dramatismului în condiţii de confort, prin procură. Doar că e un tip special de plăcere, susţinută de frustrare; frumuseţea e ceva ce ţi se dă şi ţi se refuză în acelaşi timp şi dacă nu tolerezi refuzul, nu ai parte nici de frumuseţe. Nu poţi să mănînci frumuseţea, o strici. Fantasma e o manevră perversă de genul ăsta, fantasma nu înseamnă decît realitate săracă, o realitate din care ai dat la o parte necesitatea. Fantasma sexuală presupune ignorarea dificultăţilor reale, în fantasmă intri în sediul băncii şi angajatele încep să se dezbrace pentru tine. Cînd ai mintea poluată de fantasme (pentru că te-ai lipit de ele, pentru că îţi plac prea mult), suferi că realitatea le dezumflă. O minte sănătoasă e una care îşi imaginează realitatea punct cu punct (ceea ce se face nu numai analitic dar şi prin intuiţie) şi defrişează teritoriul fantasmatic, îl umanizează. Invers, o minte sănătoasă e şi una care îşi imaginează posibilităţile realităţii şi nu se teme nevrotic de ele. Trebuie să vezi că nu există numai dificultăţi pe lume sau că dificultăţile nu sînt de neînvins şi să ai curaj să acţionezi.
În punctul ăsta s-ar putea face legătura între politică şi artă. Scopul artei, pentru artist, e la fel de egoist ca scopul atîtor alte activităţi; cînd îşi împrumută vocea celor fără voce, cum se spune, o face din raţiuni estetice, face şmecherie – un personaj cu puţine opţiuni sociale pare mai copt pentru tragism. Orice personaj poate fi tragic (şi comic, cele două sînt acelaşi lucru cînd priveşti din punctul extra-umanist al artistului – dar şi al publicului, cînd nu se dă mai moralist decît e) pentru că oricine e aşa în marea poveste a vieţii lui şi se poate lucra cu orice clasă socială (poezii ale milionarului american Fredrick Seidel sînt mai bune decît atît de multe texte de ghetou). Artiştii sînt egoişti şi pentru că aşa îi face profesia, şi aici mă pot întinde la nesfîrşit dar e greu să explic ce fac eu toată ziua, ce face mintea mea, cum se desfăşoară munca mea internă, cît de opacă şi capricioasă e şi pentru mine. Nici pînă în momentul ăsta n-am avut şi nici în momentul ăsta nu am nici o idee unde se duce textul ăsta, mi-l fac degetele, eu numai pun virgule şi şterg la sfîrşit dacă nu-mi place. Asta aşa, ca o enigmă interesantă, nu c-ar avea vreo importanţă. O parte din ce spun sînt obsesii ale mele de ani de zile aşa că e firesc să pocnească acum aici (şi asta e o altă problemă în egoismul scriitorilor, că sînt obsedaţi spre posedaţi). Lăsînd la o parte arta ca meşteşug bizar, ea are şi o altfel de logică, e ca o capacitate naturală exagerată. În aceeaşi logică evoluţionistă/platonică de la care am pornit, arta îţi oferă simulări ale lumii, îţi arată pînă unde poţi să mergi şi de unde poţi să îndrăzneşti să mergi mai departe. Am cunoscut sociologi şi antropologi care nu citesc literatură pentru că e imprecisă şi subiectivă. Mi se pare că fac o confuzie, nu faptele şi informaţiile dintr-o ficţiune sînt importante (deşi, cum ziceam, sînt importante pentru efect), nu marile dezvăluiri – conştientizarea vieţii e. Arta e o copie palidă a lumii dar e mai vie în conştiinţă decît e lumea însăşi. Cine spune că n-are nevoie de Cristi Puiu pentru că are ochi să vadă singur ce-i arată Puiu pe ecran se iluzionează şi se privează de o plăcere, plăcerea percepţiei vii şi emoţionante. În general simţim puţin, în cea mai mare parte a timpului conştientizăm puţin din ce trăim, sîntem suspendaţi în rutine şi tot abstractul lor, relaţionăm, din economie funcţională, cu faţade şi dimensiuni simple, sîntem reducţionişti, sîntem prinşi în fantasmele momentului şi în convenţii. Arta ne aminteşte din cînd în cînd că sîntem, toţi, fiinţe vii, cu nervi vii, cu sentimente. Retorica nu poate face asta, afirmarea drepturilor omului nu poate face asta, sociologia, oricît de precisă ar fi, vorbeşte de abstracţiuni, de agenţi sociali şi chiar monoloagele şi mărturiile directe ale acestor agenţi au o structură narativă descărnată. Am
văzut recent un spectacol de Alice Monica Marinescu şi David Schwartz, Nu ne-am născut în locul potrivit, despre refugiaţi de război care încercau să ia cetăţenia română. Aş fi putut să citesc un articol sau să văd un documentar şi m-ar fi ajutat să înţeleg povestea lor; dar nu sînt sigur că mi-ar fi rămas atît de vie în minte. Mijloacele teatrului au făcut-o mai lipicioasă, nici măcar un documentar n-ar fi reuşit aşa ceva. AMM şi DS ar fi putut să facă un documentar din interviurile cu personajele lor, înregistrările există (la fel şi la alte piese ale lui Schwartz) dar efectul n-ar mai fi fost acelaşi. Sună paradoxal că actorii pot să fie mai vii decît nişte oameni reali filmaţi crud dar e paradoxal doar dacă uităm că oamenii ăia îşi joacă şi ei personajele în faţa camerei şi o fac mai convenţional, mai puţin artistic, aşa cum o declaraţie de dragoste reală e mai puţin impresionantă decît una literară. Aşa funcţionează mintea, are nevoie să-şi prepare estetic realitatea din faţa ochilor ca să o creadă (altfel religia n-ar avea nevoie de ritualuri şi muzică, picturi şi incantanţii; altfel n-am avea nevoie de dans şi ţoale ornamentate şi ornamente). Scenaristul de la The Wire spunea că a scris în presă extensiv, timp de 15 ani, despre tot ce a înscenat în serial dar abia după succesul filmului subiectul a devenit real în conştiinţa publică americană. Arta nu e mai importantă decît ştiinţa sau presa şi nici invers (deşi asta se crede din ce în ce mai mult) şi e foarte bine dacă îşi împrumută mijloacele dar nu e aşa bine cînd artiştii, ca artişti, se visează oameni de ştiinţă sau de presă sau activişti, ca şi cum ar vrea să fie percepuţi ca fiind mai serioşi, mai morali, mai vrednici de respect, ca şi cum arta n-ar fi de ajuns.
În afara artei, totuşi, un artist poate să facă presă (ca scriitor e de multe ori singura opţiune să faci un ban) sau o formă sau alta de activism dar să aibă grijă să nu i se umfle capul şi să-şi înlocuiască personalitatea cu un şablon, să renunţe la viaţa lui adevărată pentru una care li se potriveşte mai bine altora.
Foto: Beijing Belgrade – New Perspectives in Chinese contemporary art. Museum of Yugoslav History