Mai înainte de a fi apucat să vizitezi Art Safari. Pavilionul de Artă Bucureşti, şi chiar dacă nu o vei fi făcut, absolut incredibil, interlocant, vexant este titlul însuşi: Art Safari. Cum adică safari? Cea mai scurtă şi eficientă definiţie a acestui termen o aflăm tot din vechiul şi bunul Larousse: expediţie de vînătoare (în general de scurtă durată, de cîteva zile) de mari animale sălbatice în Africa neagră.
Pardon? Se putea ceva mai direct colonizator? Prostie, incultură sau şi una, şi alta pe fond de neglijenţă, de nepăsare cinică? Şi, oricum, plagiat: cine nu cunoaşte seria de documentare despre, ha, tocmai piaţa de artă contemporană, despre arta-afacere, despre arta-emisie de monedă, despre arta-„bulă speculativă” a jurnalistului Ben Lewis (www.benlewis.tv/category/shop/buy-dvds/art/)?
Dar de ce să nu bănuim că tocmai despre asta e, de fapt, vorba, în mod declarat, pe faţă, şi că cei proşti, inculţi, orbi sîntem tocmai noi, publicul?
Cuvintele sînt clare. Conform titulaturii liber alese, Art Safari va fi fiind, deci, o mare dar scurtă expediţie de vînătoare de mari animale sălbatice în Africa neagră. Dar cine sînt în cazul de faţă vînătorii: o mare bancă apuseană, o casă de licitaţie autohtonă? Cine sînt marile animale salbătice: arta românească modernă de patrimoniu? Şi cine ar fi Africa: România? Hm!
Suspiciunile continuă, adică se confirmă, completîndu-se cu vagul, cu floul terminologic-instituţional din subtitlul manifestării, atunci cînd vedem încadrarea acestei manifestări, numită pavilion, adică ceva ambiguu, nici-nici, tîrg de artă, de fapt (sau, cum am aflat deja, expediţie neocolonială de vînătoare în sălbăticie, pentru ultimele rămăşiţe de fildeş, după ce resursele pămîntului au fost adjudecate…), avînd în vedere că pe multe lucrări erau lipte etichete cu preţuri (ceea ce la marile tîrguri de artă nu se întîmplă, preţurile nu sînt exhibate brut şi brutal ca la supermarket, cine vrea să cumpere intră în vorbă, negociază, e vorba de artă, totuşi, ce naiba, puţină etichetă, puţină consideraţie, puţină rezervă!…). Ce-i aia „pavilion”?
Or, lucrurile devin, pe fond, periculos de semnificative atunci cînd, ajungînd totuşi la Art Safari, vezi prezente, în două corturi separate, galerii de artă (într-un mare amestec, ca la talcioc, de artă modernă, contemporană şi consignaţii cu mobile şi alte orori), şi, atenţie, hors commerce, muzee de artă românească din provincie, deţinătoare ale unui patrimoniu excepţional, inestimabil. Şi cînd afli că, de exemplu, muzeul de artă din Galaţi, venit să-şi expună potenţiala pradă la Art Safari, şi-a pierdut, prin retrocedare, sediul, fiind relocată mizer la parterul unui bloc, devenind mai mult o galerie decît un muzeu.
Ce se întîmplă prin urmare aici? Ce era de fapt de văzut la Art Safari? Numele a ce e acest Art Safari (asta ca să parafrazăm titlul unui pamflet politic al lui Alain Badiou: „numele a ce e Sarkowy?”) Încă o „a treia cale” între privat şi public, în detrimentul sectorului public. Muzeele dispar, statul, ca peste tot, se retrage, patrimoniul, încetînd să mai fie resursă identitar-pedagogică publică, adică permanent disponibilă, e adulmecat de capitalul privat. Cred că la asta am asistat la Art Safari, cred că despre asta a fost vorba la Art Safari. Căci, evident, arta de patrimoniu adusă din muzeele româneşti din provincie nu e deocamdată de vînzare, dar, în condiţiile în care nimeni nu mai vede, în care oamenii nu o frecventează, iar statul laisse-faire, nu se ştie niciodată! De ce ar fi nişte operatori privaţi interesaţi de expunerea patrimoniului public dacă nu, cel puţin, pentru a-şi face face, prin contaminare, un nume, o aură, exercitînd delicate, subtile presiuni asupra patrimoniului? Separaţiile dintre public şi privat, în loc să rămînă clare, tranşante, se fluidizează pervers, dar într-un singur sens.
Pe de altă parte, vorba lui Dan Perjovschi, pe care îmi permit să-l citez tocmai pentru justeţea şi buna orientare, încă o dată, a observaţiei lui, de ce trebuie să vină nişte operatori privaţi să arate cîteva zile la capitală comorile nefrecventate din muzeele din provincie, care dispar (dispART!), sînt deja dispărute prin neinteresul societăţii pe care dezinteresul autorităţilor nu face decît să-l consfinţească, cînd vizavi, în Palatul Regal, se află marele Muzeu Naţional de Artă, care, dacă ar fi creativ şi responsabil „manageriat”, ar putea invita, pe rînd, miciile dar consistentele muzee din provincie să-şi valorifice, cum se spune, patrimoniul?
Da, ideea e de marketing, tot mai mult publicul trebuie să fie provocat concentrat-ocazional (ca să se constituie, pur şi simplu, ca public), prin tot felul de „nopţi”, să i se dea mură în gură ceea ce există deja, dar nimeni nu se duce să culeagă, „ziua”, normal, arta de pildă. Statul dispare, adică se retrage din serviciile publice, le – în toate sensurile acestui cuvînt – disponibilizează şi trece în serviciul „partenerial” al capitalului privat, or, aşa cum am remarcat şi cu ocazia „Nopţii muzeelor”, numai la noi arta şi muzeele (de tot felul) suferă sau sînt descoperite doar „noaptea”, peste tot, într-un efort pilitic al statului de a ţine, măcar, pasul cu atacurile capitalului, muzeul a fost reinventat ca un complement şi chiar ca un substitut al şcolii, ceea ce îl face să fie intens frecventat, şi nu doar sub semnul consumului.
Muzeele dispar, se apropie de galerii, se dematerializează, patrimoniul nu mai e accesibil, nu mai e, deja, de facto, public, aşa încît e normal ca vînătorii occidentali să vină să adulmece prada abandonată. De ce nu?
Ce am văzut la Arta Safari a fost această formă de tranziţie între patrimoniul public sabordat de către stat şi spectacularul privat, evenimente de marketing precum acesta care, trebuie spus, a inventat o formă, un gen, o specie, o „instituţie” inedită, hibridă: festivalul de muzee, singurul care mai poate asigura nişte contacte sporadice, nici măcar temporare, ci ocazional-concentrate, cu arta, cu patrimoniul, cu resursele, cu tezaurul, cu acoperirea în aur (ca să vorbim adaptat, financiar) a identităţii.
Art Safari mi-a provocat, astfel, un nou tip de experienţă estetică: „muzeul precar”, precum cel inventat de către Thomas Hirschhorn dar total opus, ca intervenţie de artă, aceluia, ocazia de a vedea, concentrat, artă, adică ceva ce, pe zi ce trece, devine tot mai puţin accesibil, tot mai puţin public.
Dacă cortul din dreapta, alocat galeriilor, era destul de amestecat, cu unele lucruri interesante, dar banal, oarecare, cortul din stînga, acel „muzeu al muzeelor”, un excepţional concentrat de modernism românesc, m-a emoţionat complex, şi artistic, şi identitar, şi istoric: o extraordinară, explozivă soliditate şi bogăţie adunată într-un cort, pentru cîteva zile, adică, în hăul hulpav dintre societate şi stat, destinul creaţiei, al artei într-o zonă abandonată, spoliată precum a noastră.
La Art Safari mi-am văzut cu ochii destinul colectiv, obiectiv, bogăţia disipată, insistenţa artei, care nu încetează să producă valori asemenea naturii, iar pentru asta, pentru această tristeţe revelatoare, pentru prilejuirea acestei străfulgerări melancolice trebuie, desigur, să fiu recunoscător. Viteza capitalului nud provoacă viziuni unice.
Încolo, cele mai bune, active, reprezentative galerii româneşti de artă contemporană au boicotat „pavilionul”, de fapt tîrgul de artă, vînătoare de artă Art Safari, şi trebuie ridicate semne de întrebare cu privire la condiţiile de expunere a lucrărilor de patrimoniu: aşa cum remarca un important galerist român (căruia, însă, nu-i voi da numele), nu era cumva cam prea cald pentru Grigorescu, de pildă?
Vînătoarea continuă, viteza tele-tehno-capitalului provocînd vedute ameţitoare. Impasibilă, încordare în act, linx sau jaguar al sufletului şi al minţii, arta e prada de lux, prada-prădător absolut.