Una dintre metehnele multor jurnaliști români și de cele mai multe ori, din păcate, și ale unor intelectuali de-ai noștri este aceea de a privi orice soi de eveniment (politic, istoric, social) ca fiind o creație pură a unor condiții, valori și contexte specifice doar României: un produs autohtonist sută la sută. Într-un limbaj mai tehnic am putea numi acest tip de proces prin termenul de protocronism, care însă ar putea fi foarte bine denumit și sindrom de originalitate. Conform acestui principiu de gândire, evenimentele istoriei noastre recente, chiar și cele traumatice, sau poate mai ales acestea, conțin în mod necesar doza lor de autohtonism carpatin. Cracterul pionieristic al acestor evenimente politico-sociale este evidențiat de fiecare dată când se ivește ocazia. Astfel, sub incidența aceastei specii sunt, nu odată, așezate mai ales evenimentele anului 1990, probabil unul dintre cei mai agitați ani ai istoriei noastre recente. Din această perspectivă, mineriadele anului 1990 sunt ”o invenție pur românească”; crimele abominabile care au marcat fratricidul din 13-15 iunie sunt ”unice prin brutalitatea lor”; maniera de-a face politică prin folosirea unui batalion civil – minerii, împotriva protestatarilor și oponenților politici ai momentului, ”este absolut unică, chiar dacă monstruoastă prin diabolicitate”; iar mitingul din Piața Universității este desigur ”cel mai lung protest stradal din istoria lumii moderne”.
Fiind doctorand la o universitate foarte cosmopolită din America, am avut șansa de a primi o educație umanistă în care cuvinte precum: ”cel mai”, ”cea mai”, ”unica”, ”singurul”, își găsesc cu greu locul într-un discurs cu adevărat științific și universal. Studenții sunt mereu stimulați să construiască paralele între diverse evenimente, petrecute în zone foarte diferite ale globului, dar a căror cauze și consecințe unori seamănă izbitor. Nu știu dacă m-am contaminat neaparat cu acest ”cusur” al sistemului de învățămând american, dar uneori paralelele de genul acesta pot produce revelații uimitoare. O astfel de revelație am avut atunci când, la unul din ultimele cursuri pe care le-am urmat, am vizionat două foarte interesante documentare: My Home, Your War (regizor Kylie Grey) și My Country, My Country (regizor Laura Poitras). Ambele documentare prezintă cu talent, măiestrie artistică și realism peisajul postdictatorial irakian. Desigur, cei mai mulți dintre noi știm câte ceva despre recentul război din această țară arabă dar foarte puțini știm exact cum s-a schimbat viața oamenilor după acest război, care sunt temerile, neliniștile și speranțele lor. Mai ales nu știm care erau expectanțele lor după căderea dictaturii și mai ales cum s-au sfărâmat toate acestea într-un timp foarte scurt… Tocmai aceste lucruri constituie subiectul de bază al celor două documentare. Ceea ce m-a frapat pe mine vizionând aceste două producții și luând contact cu spațiul politico-social post-dictatorial irakian, a fost similaritatea trăirilor, sentimentelor, angoaselor și expectanțelor trăite de mine ca intelectual și cetățean român (ca și, foarte probabil, de mii de alți cetățeni ai României) după prăbușirea dictaturii ceaușiste, cu cea a personajelor principale din aceste filme după căderea regimului lui Saddam Hussein. Este vorba despre aceleași speranțe și expectanțe și mai ales încredere în viitor urmate de decepții și iluzii amare care au creat răni sufletești aproape imposibil de vindecat la mulți dintre cetățenii acestei țări. A fost pentru mine o mare surpriză să constat atât de multe similarități între România și Irak, o țară pe care de obicei o considerăm atât de departe ca și cultură, tradiții, mentalități și valori! Pentru a înțelege aceste similarități este probabil foarte util să facem o analiză a dictaturii și a consecințelor ei asupra spațiului social și cultural din țara respectivă. În primul rând este vorba de implementarea unor grandioase proiecte etatiste în care cetățeanul de rând devine o păpușa în mâna singurei persoane care are dreptul la a-și exprima ”liber” (conform lui Hegel, dacă ne amintim bine Fenomenologia Spiritului, dictatorul este totuși cel mai puțin liber fiindcă depinde într-un mod dialectic și indisolubil de sclavul său) opiniile în spațiul public: dictatorul însuși. Acest gen de construcții totalitare conduc întotdeauna la eliminarea totală a spiritului democratic și civic prin anihilarea oricărei urme de societate civilă și dialog social în spațiul public. Astfel, suma de clivaje din sânul societății post-totalitare și mai ales adâncimea lor devine direct proporțională cu monstruozitatea dictaturii care o precedat-o. Aș îndrăzni să descriu acest peisaj post-dictatorial printr-un incitant concept preluat din faimosul roman a lui García Márquez, Un Veac de Singurătate: Macondo.
România anului 1990 a fost marcată de o serie de evenimente politice și sociale care se situează toate sub specia unui Macondo al Post-dictatorismului. Mișcările sociale care au zguduit din temelii scena politică și socială a țării au fost precedate de o manevră politică machiavelică, pe care unii au caracterizat-o ca dibace, prin care F.S.N.-ul – organizație inițial apolitică și percepută ca uzurpator legitim al dictaturii, s-a declarat partid. Prin această stratagemă F.S.N.-ul și-a câștigat ca suporteri pe toți acei români care urau cu toată ființa dictatura comunistă și care, în patima lor, nu mai aveau capacitatea de a distinge între sentimentele lor anti-comuniste și canalizarea lor pe cel mai bun făgaș posibil – acel bine colectiv al oricărei democrații reale. ”Acțiunea dibace” a F.S.N.-ului l-a transformat imediat din organizație apolitică legitimă în organizație politică ilegitimă; aceasta deoarece și-a câștigat (prin fraudă și manipulare) odată cu statutul politic și nelegitimitatea civică. Astfel, F.S.N.-ul, în loc să creeze condițiile politice pentru organizarea unor alegeri libere și democratice și-a netezit calea spre câștigarea lor. Contestarea acestei formațiuni politice imediat după 23 ianuarie 1990 de către tot felul de grupuri politice și sociale poate fi pusă inițial sub egida democrației. Nu același lucru se poate spune și despre contra-mișcările sociale organizate de Front, în speță primele două mineriade din ianuarie și respectiv februarie 1990. Aceasta deoarece, într-o democrație autentică orice protest stradal, indiferent de cauzele și motivațiile sale, trebuie respectat și înțeles ca manifestare a alterității – o altă condiție de bază a spiritului civic și a dialogului social. Departe de aceasta, oponenții Frontului nu numai că n-au fost lăsați să-și exprime liber opiniile, ci au fost sistematic demonizați și transformați în ”dușmani ai democrației originale” și ”detractori ai noii societăți”- democrația originală postsocialistă. Piața Universității a fost descrisă în timpurile ei de maximă efervescență atât prin epitete superlative precum: „centru simbolic“, „spațiu tabu sfințit de moarte“, „incintă sacră a neamului românesc“, dar și prin atribute demonizante: „adunătură de golani“, „cuib de extremiști“, „talcioc“ sau „maidan“. Ori, același fenomen nu poate, în același timp și sub același raport, să întrunească ambele caracteristici, altfel s-ar încălca principiul logic al non-contradicției – unul dintre principiile de bază care formează osatura oricărei gândiri raționale. De aceea, cea mai cuminte atitudine ar fi, atunci când observăm astfel de etichete, aplicate concomitent asupra unuia și același fenomen, să credem că acesta nu reprezintă în esență nici una dintre variantele exaltate și excesive propuse. Aceasta cu atât mai mult cu cât, vorbind despre civismul protestatarilor Pieței Universității, s-a văzut că și acesta avea să aibă viață scurtă. Manifestația din Piața Universității a continuat și după 20 mai 1990 când F.S.N.-ul și Ion Iliescu au fost validați prin alegeri ”libere și democratice” iar F.S.N.-ul a fost ales ca și lider politic al României. Regimul ”democratic” F.S.N.-ist, văzut încă ca demolator al dictatorismului, avea să-și dovedească și el limitele gnoseologice ale înțelegerii democrației și civismului prin sfărâmarea brutală a Pieței Universității, un fenomen care intrase într-un proces de disoluție imanentă și graduală imediat după câștigarea alegerilor din 20 mai 1990 de către F.S.N. și liderul său Ion Iliescu.
Toate aceste fapte ne fac să privim anul 1990 ca pe un Macondo al post-ceaușismului. Ar fi însă greșit să credem că acest Macondo este un produs original românesc. El este mai degrabă o consecință a peisajului post-dictatorial și mai ales al bestialității dictaturii care l-a precedat; vorbim aici despre un peisaj marcat de absurditate, inepție, lipsa unui civism real bazat pe dialog social dar care este în același timp un locus comun tuturor acelor țări care au trecut prin regimuri totalitare violente și abrutizante. Mai mult decât atât, amploarea Macondoului și gradul de absurditate al ”logicii” care îl guvernează este direct proporțională cu brutalitatea despotismului predecesor și în același timp cu intensitatea paranoiei ce l-a marcat pe dictatorul care a condus cu mână de fier acea țară pentru o perioadă de cele mai multe ori îndelungată. Ori, factorul timp este și el un ingredient important în toată această poveste. Cu cât traiești un timp mai îndelungat printre paranoici sau, mai rău, ești nevoit să-ți duci existența într-o zonă condusă de un psihopat, posibilitatea de a te contamina devine direct proporțională cu timpul petrecut sub aceste auspicii.