Ciprian Șiulea a scris o analiză despre protestele recente.
Protestele din România apar, şi în mass-media românească şi în cea occidentală, în cheia aseptică democraţie şi stat de drept vs. dictatură şi corupţie; într-o perioadă de grave probleme economice şi sociale, perspectiva economică şi socială nu-şi mai găseşte loc în spaţiul public
După un rezultat al alegerilor atât de categoric precum cel din 11 decembrie, era de aşteptat o guvernire cât de cât stabilă. E adevărat că negocierea persoanei prim-ministrului a fost puţin dificilă, dar rezultatul părea să fie un compromis solid, după care să urmeze o perioadă de acalmie politică. Ce s-a întâmplat, atunci? Cum s-a ajuns la un conflict social şi politic acut, instabilitate politică maximă şi manifestaţii fără precedent după Revoluţie?
PSD a făcut o gafă politică absolut colosală. A făcut în primul rând o ticăloşie politică, deoarece motivaţia principală a forţării adoptării ordonanţelor referitoare la graţiere şi amendarea Codului Penal, chiar şi după ce reacţia adversă fusese deja creată şi era clar care e amploarea ei, a fost probabil uşurarea situaţiei lui Liviu Dragnea în cel de-al doilea dosar penal al său, prin eliminarea uneia din cele două infracţiuni la care era încadrat. La asta se adaugă uşurarea pedepselor unei clientele politice proprii şi transpartinice, dar motivaţia încrâcenării uimitoare cu care au fost susţinute ordonanţele pare într-adevăr mai degrabă ceva personal.
Dar mai gravă decât ticăloşia este gafa de a nu înţelege deloc situaţia politică, pentru că efectele acestei gafe vor fi mult mai grave decât ar fi fost ordonanţa deja abrogată. PSD a declanşat un conflict care va dura mult şi după soluţionarea lui temporară, indiferent care va fi ea, periclitându-şi guvernarea şi electoratul şi oferind un imens impuls opoziţiei, atât celei politice, cât şi „opoziţiei” formate din DNA plus servicii. Din motive pe care nu cred că le înţelegem complet (dar în care sigur intră şi nivelul lamentabil al leadersheap-ului), partidul nu a înţeles forţa acestei opoziţii şi pretextul ideal pe care îl oferă unei indignări populare ipocrite, dar masive.
E evident că ordonanţele PSD nu trebuiau date, cel puţin nu în forma şi modalitatea asta, însă a le echivala, aşa cum a făcut piaţa, cu o distrugere a democraţiei de care ţara trebuie salvată cu orice preţ e absurd. Scapă Liviu Dragnea de un dosar penal, şi împreună cu el alţi corupţi social-democraţi şi transpartinici? Păi Dragnea chiar merita să scape de un dosar, dat fiind că primul dosar a fost un dosar politic. Aşa cum a explicat şi Alina Mungiu-Pippidi, chiar dacă era vinovat după lege, în condiţiile în care toate partidele fac exact acelaşi lucru la alegeri şi el a fost singurul anchetat şi condamnat, atunci e justiţie politică. Sigur, nu aşa se face; asta nu înseamnă că ordonanţa e normală, dar imensei majorităţi a fanilor anticorupţiei li se activează gena legalităţii foarte selectiv, când e vorba de cine şi ce trebuie. Altfel, cui îi pasă de egalitatea de tratament în faţa justiţiei în general?
Aceste proteste devastatoare, căruia niciun guvern nu le-ar fi putut rezista, au fost în mare parte alimentate de ideea că Dragnea ar fi fost făcut scăpat de ordonanţa 13 (ceea ce e îndoielnic, dar să zicem). Însă orice om de minim bun simţ va recunoaşte că însuşi preşedintele ţării e corupt şi ar trebui să fie condamnat la ora asta, dacă justiţia nu ar fi atât de aleatoare, şi totuşi reacţia în acest caz e ca şi inexistentă – în loc de anchetă sau proteste publice devastatoare, omul a fost ales preşedinte şi, culmea, zboară ca vântul pe valul anticorupţiei. E imposibil să nu vezi dublul standard – miza reală a protestelor nu erau ordonanţele, cum nici miza anticorupţiei în general nu e decât în mod accesoriu combaterea corupţiei.
Ordonanţa 13 produce un efect cu adevărat grav, nu atât eliminarea abuzului în serviciu în sine, care era condiţionată de lipsa unui prejudiciu clar (care este aproape inclus în noţiunea de abuz), cât a abuzului în serviciu prin emitere de acte normative. Însă e evident că gravitatea acestui efect nu explică forţa uriaşă a reacţiei, atât a celei politice şi instituţionale, dar mai ales a celei populare. De fapt, e un conflict politic care continuă în afara alegerilor şi în asta constă marea gafă a PSD: de dragul unui beneficiu de fapt incert pentru liderul partidului (e greu de imaginat că un judecător l-ar fi lăsat să scape pe a doua încadrare pentru că guvernul i-a şters-o pe prima sau că DNA nu i-ar fi găsit alte încadrări, cum a declarat Kovesi că va face pentru toate dosarele pe rol, într-un act de sfidare totală a oricăror principii de drept), PSD aruncă în aer stabilitatea politică şi îşi bate joc de cei care îşi puseseră speranţe în programul asumat în campanie.
Odată cu abrogarea Ordonanţei 13, PSD iese din tot acest episod absurd într-o poziţie extrem de proastă; are şanse bune să piardă guvernarea, chiar dacă nu neapărat imediat, în orice caz a pierdut şi poziţia relativ confortabilă conferită de alegeri, şi beneficiul estimat al ordonanţei. Cei care îşi puseseră speranţe în minimul program social al PSD – sau măcar în lipsa unui program de sens contrar al dreptei – vor fi probabil dezamăgiţi destul de curând. Un alt efect profund negativ al ordonanţelor este inhibarea discuţiei care începuse să se contureze în jurul relaţiei dubioase dintre serviciile secrete şi justiţie. În loc ca abuzurile DNA, în relaţie cu serviciile către care fuseseră externalizate unele funcţii ale justiţiei (în contradicţie, desigur, cu principiile elementare ale statului de drept) şi în general, să mai fie temperate puţin, PSD le oferă un nou avânt.
Deşi tot acest episod absurd rămâne încă neclar şi poate va rămâne aşa pentru totdeauna, ce pare cert e că PSD nu a înţeles cât de mult puterea s-a mutat în afara alegerilor şi, de fapt, în afara sistemului politic propriu-zis. DNA a devenit un centru extraordinar de putere. El poate lucra cu serviciile şi poate face alianţe cu alte instituţii ale statului, cum ar fi CSM, sau cu poli de putere politici, cum ar fi preşedinţia, dar este în acest moment un pol independent de putere. Toate aceste alianţe şi colaborări pot suferi modificări, preşedinţii, şefii de partid, generalii se pot schimba, dar anticorupţia este şi probabil va rămâne ani buni un vector politic foarte puternic al dreptei.
De ce al dreptei? Echivalând legalitatea cu democraţia şi binele public, anticorupţia se dispensează de statul social, adică de ideea că statul trebuie să mai aibă şi o acţiune pozitivă în afară de cea negativă a combaterii ilegalităţii, şi susţine o ordine socială favorabilă claselor superioare, una cu multă legalitate, impozite mici şi foarte puţine servicii sociale (care, conform discursului oficial, pot fi puse la punct doar prin eliminarea corupţiei şi privatizare; alocările bugetare serioase şi administrarea serioasă de către stat au devenit ceva demodat şi de prost gust). Astfel, conflictul real, din ultimele săptămâni şi din toată această perioadă, e unul simplu, legat mai mult de resurse decât de idealuri, o reglare de conturi după ce scorul alegerilor nu a ieşit cum trebuie.
Bineînţeles, oricine are dreptul să protesteze şi orice putere politică responsabilă trebuie să ţină cont de voinţa exprimată în stradă – însă aceste proteste, pe lângă care partidele de opoziţie s-au pierdut complet, îşi trag o bună parte din forţă din reţeaua anticorupţiei, şi simbolic, şi efectiv, de exemplu prin anchetarea redactării ordonanţelor de către DNA sau retragerea de către CSM a doi secretari de stat de la Ministerul Justiţiei la cererea procurorului general, două imixtiuni grave ale procurorilor în politică. Protestele sunt de fapt o rejucare a alegerilor, nici măcar la presiunea opoziţiei politice, ci a unor centri de putere care într-un stat de drept nu au ce căuta în politică (într-un stat de drept real, nu în cel de pe pancartele din Piaţa Victoriei).
Să vedem care sunt mecanismele acestui conflict politic şi social şi perspectivele lui. Există, desigur, şi o luptă reală pentru crearea unui stat de drept pe modelul democraţiilor liberale occidentale, însă entuziasmul asociat de obicei cu această idee nu se justifică prea mult. Trecem peste faptul că însuşi acest model produce, cu grade şi variante de la ţară la ţară, inegalităţi sociale mari, ceea ce înseamnă nu doar o viaţă sub standardele acceptabile pentru mari părţi ale populaţiei, ci şi instabilitate – deocamdată în America, la putere a venit un miliardar care vrea să ducă modelul până la consecinţele lui inegalitare absurde şi să distrugă şi părţile lui bune, fără nicio variantă în loc. Trump e doar la început, dar viitorul pare de la foarte rău în sus, iar această schimbare de direcţie nu se datorează unei explozii subite de misoginism şi rasism: Trump a fost adus la putere de eşecul primei democraţii liberale a lumii de a mai produce o minimă echitate socială. Pe moment, scenariul cel mai optimism pentru America este revenirea rapidă la sistemul politic falimentar pre-Trump.
Trecem peste asta, pentru România nu există alt model. Însă anticorupţia nu este neapărat modalitatea de a ajunge la el. Statul de drept şi democraţia occidentală sunt un aranjament care se sprijină pe coeziunea, omogenizarea şi integrarea socială din perioada modernizării statelor respective, o etapă pe care noi am parcurs-o doar parţial. Şi dacă am reuşi stârpirea întregii corupţii, asta nu ar însemna că modelul occidental ar începe să funcţioneze, pentru că baza socială care să-i asigure funcţionarea ar lipsi. Şi cum în România inegalităţile şi fragmentarea socială sporesc încontinuu, în timp ce elitele politice, economice şi intelectuale deplâng povara statului asistenţial (deşi suntem pe ultimul loc în UE, uneori doar penultimul, la indicatorii care măsoară educaţia, sănătatea şi asistenţa socială şi la alocaţiile bugetare respective), această bază socială va continua să lipsească.
Dar cine va susţine anticorupţia suficient ca ea să stârpească definitiv corupţia, acest nou ideal maxim şi, dacă ne luăm după spiritul protestelor actuale, chiar unic al societăţii noastre? Între anticorupţie şi dreapta politică există o colaborare firească, dată fiind direcţia neoliberală a anticorupţiei, dar şi un principiu al vaselor comunicante. Anticorupţia a preluat unele din funcţiile dreptei politice, dar dacă aceasta îşi va regăsi forţa o poate înlocui cu altceva. Şi politicienii dreptei care intră în malaxorul anticorupţiei se pot sătura de asta. De fapt, o anticorupţie viguroasă cu un sistem politic profund corupt prezintă o contradicţie evidentă: singurul sprijin posibil poate veni din partea unui politician individual autoritar şi „idealist” precum Băsescu, dar destinul post-prezidenţial al acestuia nu e foarte inspirator.
Unde mergem de aici, de la acest pseudo-triumf al democraţiei, legalităţii şi civilizaţiei din Piaţa Victoriei? Deocamdată, anticorupţia este echivalentul local al şovinismelor etnice şi religioase care susţin surogatele de democraţie occidentală din Ungaria şi Polonia în care alegerile devin un accesoriu încă şi mai decorativ decât în Occident, e principala forţă care asigură dominaţia clasei de mijloc, a „civilizaţiei” şi „occidentalismului” în faţa prostimii retrograde. Acum pare a fi la apogeu şi pare să aibă un viitor frumos cel puţin câţiva ani, dar echilibrul de acum se poate modifica oricând şi ea poate fi înlocuită sau cu un şovinism naţionalist sau rasist (de care până acum România a fost ferită din fericire, chiar dacă nimeni nu pare să ştie de ce), sau de altă formulă originală locală, tehnocratism, austeritate etc. (originală ca formă şi intensitate, deoarece anticorupţia s-a normalizat în asemenea măsură în România încât nimeni nu mai pare să-şi dea seama cât de particulară e formula ei locală, pare ceva de la sine înţeles, ca aerul), formulă însoţită de o degradare şi mai accentuată a democraţiei. Ca şi în America, scenariul imediat cel mai optimist pentru România este revenirea la democraţia electorală de dinaintea ascensiunii anticorupţiei şi tehnocratismului, aşa ticăloasă cum era ea, cu speranţa că ea ar putea să decidă la un moment dat iniţierea unei reale dezvoltări sociale. Dar nu vă ţineţi respiraţia, şansele nu par fabuloase.
O ultimă menţiune despre mass-media: nu există post-adevăr, există mass-media proastă şi dominată de bani şi spaţiu public influenţat de propaganda politică, nimic nou. Nu am văzut nicăieri în mass-media mainstream o interpretare clară şi obiectivă a ordonanţelor, deşi nu era complicat de făcut – toată lumea discuta ca şi cum era deja clar despre ce discutăm, deşi nu era deloc; mult după începerea protestelor, am găsit pe reţelele de socializare câteva interpretări lămuritoare ale unor jurişti. Apoi, jurnalişti de prima mână au difuzat informaţii elementare false, pe cele mai bune canale media. Televiziunile de ştiri sunt pur şi simplu imposibil de urmărit, fără excepţie, ceea ce e cu atât mai grav după ce criza a distrus ziarele; deşi s-a dus o campanie de condamnare a televiziunilor tabloidale controlate cel mai flagrant de politicieni, România TV şi Antena 3, diferenţa faţă de cele mai „quality” televiziuni e mai mult de vehemenţă şi maniere decât de esenţă – tendenţiozitatea e cam aceeaşi.