Costi Rogozanu scrie pe voxpublica despre anti-corupția din Brazilia și efectele sale:
Condamnarea recentă a fostului președinte brazilian Luíz Inácio Lula da Silva la 9 ani și jumătate pentru corupție adâncește și mai mult criza politică braziliană. Mai interesant e că face din discuția despre anticorupție o temă globală. Deja se fac și pe aici comparații între lupta antcorupție românească și alte episoade celebre, cea italiană și, mai nou, cea braziliană (cu cea chineză nu se încumetă nimeni, sunt prea diferite realitățile; deși Xi Jinping a preluat puterea în partid pe un val serios anticorupție, efectele economice și sociale trebuie citite în altă cheie; oricum, acces la analiză serioasă a situației chineze n-am găsit până acum, mai caut).
Să vorbim deci despre Brazilia, și despre unele asemănări interesante, în ciuda diferențelor profunde de structură a economiei, societății, importanței geopolitice etc.
Lula e simbolul ridicării unor milioane de brazilieni din sărăcie. A venit de pe poziții de sindicalist și stângist cu platformă clară de eradicare a sărăciei. După 8 ani de președinție, plus anii de președinție ai Dilmei Rousseff, Lula s-a topit implacabil într-un sistem de elite corupte. S-a aliniat de fapt unei linii politice instabile și pline de ambiguități public-privat, nu există partid important care să nu apară pe listele de plată de la Petrobras sau de la cine știe ce oligarh brazilian cu bune relații cu banul public, vezi cazul de corupție cu mastodontul în construcții, Odebrecht.
Toți observatorii, stânga, dreapta, centru sunt de acord că elitele politice braziliene sunt corupte. Unde nu cad de acord aceste voci e dacă avem o luptă inocentă anticorupție sau avem mai curând un asalt destul de clar împotriva Partidului Muncitoresc (PT) și o mult mai blândă apropiere anticorupție de magnați ai rentelor și evaziunii.
Situația asta agită clasa de mijloc și paralizează sărăcimea, atomizată, izolată geografic sau scârbită de ”toți sunt același lucru”.
Presa vestică mainstream cântă necritic de ani buni anticorupția, în ton cu presa oligarhică braziliană tip El Globo. De aceea am căutat niște surse mai puțin previzibile, unele de stânga, altele chiar din presa liberală, dar cu o doză acceptabilă de îndoială. Abordările critice nu înseamnă premărirea corupției, nu zice nimeni că e mai bună corupția ”de stânga”, , dar măcar oferă oxigen în ciuda unor articole de gâgă în care aflăm că în Brazilia a apărut un grup de îngeri care ajută oamenii de bine să învingă politicienii cei răi.
A fost destul de shareuit și în bula mea de facebook un interviu pe care Glenn Greenwald, îl știți din afacerea Snowden, l-a dat pentru Democracynow, unde omul explică pe scurt că: nu are rost să ne facem iluzii, epoca de stânga mai hotărâtă a PT-ului a apus de ceva timp; totuși ei refuză de exemplu o austerizare a politicilor sociale, spre deosebire de o dreaptă gata să le execute, spre satisfacția piețelor; sunt toți corupți până în măduvă, dar cumva eroul anticorupt brazilian vede mai puțină corupție la dreapta; lovitura dată lui Lula e lovitura dată singurului candidat care putea cîștiga președinția dinspre centru-stânga; și dușmanii lor de moarte au procese cu acuzații grave; esențială pare a fi, ce să vezi, legislația muncii.
Să discutăm două citate exemplare pentru o fotografiere precisă a situației din Brazilia. Primul îi aparține istoricului Perry Anderson, dintr-un articol tipic lui prin putere de sinteză:
Even when Lula was at the peak of his prestige as a ruler, there was always an asymmetry between the moderate and accommodating policies of the PT, and the hostility of an enragé middle class and media against it. Over the past eighteen months, the expressions of that unilateral abhorrence have become ever more violent.
The judge on the Supreme Court responsible for issuing the mild reproof to Moro was rewarded with banners outside his apartment denouncing him as a ‘Traitor’ and ‘Stooge of the PT’, while demonstrators struck up their signature song, ‘Capitalism is Here to Stay’.
Dacă e să găsim asemănări cu România, aș nota-o pe asta: în ciuda inegalităților mult mai mari din Brazilia, există o antagonizare incredibilă și în România, una care duce regulat la clash-uri teribile între votanții de bine și ”proștii” care votează PSD. Situația însă e mult mai simplă. E evident că un partid cu minime intenții de redistirbuire cum e PSD e preferabil, dacă ești la minim cu veniturile, unora care anunță nu doar că nu-ți dau nimic, dar te și amenință că te ard pe cruce dacă mai ceri ajutor social.
E important să mai subliniem încă o dată că, și în cazul ultimilor manifestații, uneori nu mai știi cât e anticorupție și cât e antipesedism dezlănțuit dus la limita iraționalului. De altfel, e comic și ușor de văzut cât de ușor trec fanii anticorupției fără limite și scrupule democratice peste faptul că un bloc masiv de corupție a fost susținut chiar de ei; ba chiar încă mai caut un caz de corupție pesedistă care să egaleze un Microsoft sau un transpartinic Ghiță care, de fapt, era foarte pe bune cu o camarilă prezidențialo-sereisto-DNA, nu doar bun prieten cu Ponta.
Patidul lui Lula și al Dilmei chiar a impus salturi istorice împotriva inegalității. PSD din 2012 încoace nu a putut combate inegalitatea. Dimpotrivă, aceasta a crescut firesc. Tot ce putem aprecia e că, poate, dacă ar fi fost dreapta la putere, inegalitățile ar fi crescut și mai nesimțit. Deși are câteva măsuri de redistribuire, PSD a fost probusiness total, multinaționale sau mari companii românești nu cred că-și amintesc vremuri recente mai bune în ce privește fiscalitatea. Iar asta se vede în timp ce liderii se miră ”ia uite bă ce de săraci avem, dar de unde-s ăștia?, că o ducem bine macro”.
Stânga braziliană a sucombat și ea în fața politicilor oligarhice, dar presiunile au fost enorme (un simplu exemplu: ce faci când scad concomitent prețurile la petrol, fier, soia, trei elemente de bază pentru exportul brazilian). La noi poezia neoliberală e însușită de toată lumea, iar presiunile au fost de fapt autogoluri: PSD vrea să crească salarii pentru bugetari, dar nu vrea să-și taxeze proprii afaceriști sau afaceriști care ar putea să-i sugrume prin forță de lobby și piață.
Nici Lula nu recunoaște măcar proprietatea acelui apartament pentru care s-ar fi făcut renovările ilegale. Nici Dragnea nu recunoaște proprietatea unei companii precum Teldrum. Proprietatea care nu e proprietate pare să fie the new shit. Ne agităm în cazul politicienilor. Dar ne-am uitat ca boii la poartă nouă în cazul dezvăluirilor tip Panapama Papers de unde aflam că și de-ai noștri ascund bani la greu. Nimeni, absolut nimeni cu suflet anticorupt nu s-a sesizat. Și în Brazilia, corupția prea mare e investigată mai greu, corupția politicienilor care au șanse în alegerile viitoare este proritară, se pare.
Să mai luăm un text, unul mai rudimentar despre anticorupția braziliană, dar sugestiv, din New York Times. Sugestiv pentru că, deși presa centru-dreapta e anticorupție din oficiu, codul fiind că anticorupție egal oportunitate-de-afaceri, au început până și ei să aibă nuanțe și să se întrebe ”dacă nu cumva”. În NYT e pusă celebra întrebare ”văleu, dar dacă anticorupția va naște Berlusconi, ca-n Italia?”. Anticorupția poate însemna un preludiu pentru lovitură de stat așa cum a fost cea militară, nu degeaba articolul se încheie îngrijorat cu figura unui politician precum Bolsanaro care amintea cu fericire despre cum dictatura militară a ”învins comunismul” în urmă cu decenii.
Political corruption, the political economist Miriam Golden and the economist Ray Fisman have written, is a kind of equilibrium. It spreads by incorporating every actor and institution, who become invested in maintaining it. Upending that equilibrium can destabilize everything it once touched, a process whose resolution is impossible to predict.
Corupția de mare întindere stă pe un soi de ”echilibru” așadar. Destabilizezi, dar știi ce pui în loc? Au și cei de la NYT dreptate, cum ar fi fost să arestezi măcar un corupt de pe Wall Street după criză, nu mai bine bail out?, haha. Deși, și fără arestări, te poți trezi un un curat și incoruptibil Trump, cum spune un politolog brazilian la sfârșitul articolului.
Vedeta incontestabilă a anticorupției este Sérgio Moro, judecător federal. Ușurința cu care încalcă norme amintește de cei mai îndârjiți anticorupți de pe aici. Nu e important cum îi iei, important e să-i iei pe liderii politici, arest indefinit, delațiune ca normă, scăpare de interceptări către presa prietenă. Și, mai ales, e important să încurajezi speranțele dreptei care n-a câștigat alegerile, dar preia încet puterea după loviturile lui Moro și ale alor săi. Un rezumat sugestiv al lui Greenwald:
And at the same time that you have that going on, once Dilma was removed from office, you move from a center-left government, with PT, to a center-right government, with her successor, Michel Temer, who formed a coalition with the right-wing PSDB party, and now they’re talking about removing Temer and installing the next person in line, Rodrigo Maia, who is the head of the lower house, essentially the speaker of the house, who is a member of the right-wing Democrats party, which means you’ll go from a center-left party to a center-right party to a right-wing party without a single vote being cast.
Spune și Perry Anderson, factorii de multiplicare ai noii dreptei sunt mult mai puternici acum. Anticorupția destabilizează susținătorii PT, dar încurajează o clasă de mijloc educată, albă; a, și mai au și noile tehnologii de partea lor. Mulți spun, ca și pe aici, că nu are nici o treabă cu ideologia. E de ajuns, ca și aici, numai să verifici dubla măsură cu care sunt judecați corupții după apartenența politică și-ți dai seama că ideologicul și clasa joacă un rol determinant.
Concluzia lui Anderson e valabilă și la noi:
an absolutely necessary campaign against corruption becomes so infected with disregard for due process, and unscrupulous collusion with the media, that rather than instilling any new ethic of legality, it ends by confirming long-standing social disrespect for the law
Un bun rezumat cu nebunia din Brazilia de anul trecut găsiți și aici, în le Monde Dipplomatique. Le Monde sau El Pais au titrat previzibil că acele revolte sunt făcute de însuși ”poporul” și că nu avem lovitură de stat instituțională, cum acuza Dilma, ci o mișcare condusă de Moro, judecătorul erou, susținută de întreg poporul brazilian. În aceste condiții, Der Spiegel a venit surprinzător cu abordări precum: ”lovitură de stat. Pentru prima oară de la sfârșitul dictaturii militare, cea mai mare țară a Americii Latine se confruntă cu o profundă criză instituțională care riscă să ruineze progresele realizate în ultimii 30 de ani. O parte din opoziție și din justiție, împreună cu cea mai mare afacere media, TV Globo, au început o vânătoare vrăjitoare care îl vizează pe Lula”.
Entuziasmul anticorupție anulează și părerile experților despre legalitatea procesului de justiție, fiecare mișcare de susținere a partidului de centru stânga e ridiculizată instant, mai scrie LMD. Și de aici se trece ușor la adevăr, la disprețul pentru clasele de lucrători precari favorizați în ultimele decenii de PT. Se dă exemplul unei protestatare care a scris indignată pe un carton: ”Dilma, mizerabila! Familia mea nu mai poate să angajeze menajere pentru că nu poate să le plătească cotizațiile sociale” – în 2013, Rousseff a cerut plata drepturilor pentru șase milioane de ”angajați domestici”.
Kim Kataguiri, o activistă de vârf de la Mișcarea brazilia Liberă, arată și el gradul de violență la care au ajuns revendicările: ”nu trebuie doar să rănim PT-ul, trebuie să-i tragem un glonț în cap”.
Judecătorul Moro vorbește mai mult în termeni publicitari, și de targetare a unui public educat și ”de bine” și se revendică de la episodul italian ”Mani pulite”. În timp ce susținătorii PT, au o apărare precum: or fi furat, dar măcar au făcut ceva pentru săraci. Interesantă e o ipoteză a aceluiași Greenwald citat și mai sus: opoziția e și ea pe listele cu fonduri în băncile din Elveția, dar acești oameni cred că e bine să mergi cu trendul anticorupție și anti-Lula, că poate scapi tu și ai tăi. Am văzut strategia asta și pe aici. Uneori merge, alteori nu.
Ce se uită repede și acolo și aici este importanța unor legi legate de muncă și de pensii. Cine vrea să taie pensii și să mențină niște drepturi pentru lucrători este , de fapt, anti-economie, deci susceptibil de a fi mai corupt decât corupții dispuși să taie oricât, doar-doar să scape. Și, da, personaje profund corupte precum Temer, cel care a înclocuit-o pe Dilma după suspendare, sunt susținute până la absurd de diverse grupuri de interese cu o forță mediatică imensă.
În fine, închei cu niște observații desprinse din cartea lui Alex Cuadros, Brazillionaires, publicată înainte de criza politică, dar cuprinzând portrete ale miliardarilor brazilieni și tensiuni provocate de criza economică globală. Un consilier al Dilmei îi spune la un moment dat că în Brazilia se bat două mari forțe, Partidul Muncitoresc și TV Globo. Cuadros, angajat la publicații prestigioase de business americane, aude inclusiv în redacție că Dilma e ”coșmarul burselor”. În fine, TV Globo nu e singurul opozant, există și altfel de competiție: foarte puternic e pastorul Edir Macedo, un tip care a făcut avere din religie mai ales printr-o televiziune adorată în cele mai sărace zone; averea omului era estimată la 1,2 miliarde.
Cuadros mărturisește că i s-a tot spus în Brazilia că segregarea e mai ales după clasă, nu după rasă (motive istorice, mai mult metisaj etc.), deși culoarea pielii e evident că nu te ajută din moment ce în lumea elitelor financiare nu găsești brazilieni de culoare. Cele două se întrepătrund oribil în glume omniprezente pe internet. Cuadros dă un exemplu de ”glumă bună” braziliană pe twitter: ”The only black person whose complaining I can stand is my maid because she washes my underwear”.
Un personaj interesant este Jorge Paulo Lemann, un miliardar brazilian cu o influență discretă și teribilă, un business-class hero, cum l-au numit Bloomberg:
Throughout his seventy-three years, he had mostly avoided press. Few had heard of him, in Brazil or abroad, even though he and his partners at 3G Capital had acquired two of America’s top consumer brands, Budweiser and Burger King. And they were working on yet another. With Warren Buffett backing them, they would soon announce the takeover of H. J. Heinz, the Pittsburgh ketchup company. Valued at twenty-eight billion dollars, it was the largest acquisition in the history of the food industry—but not the largest in Lemann’s history. In 2008 he got control of Anheuser-Busch by orchestrating a fifty-two-billion-dollar merger with Belgium’s InBev. The company that emerged was responsible for brewing one in every five beers drunk on earth.
Cele mai sugestive sunt discuțiile cu diverși inși din clasa de mijloc braziliană. Demonizează toți ”Bolsa familia”, progrmaul social al PT-ului. Ziaristul nostru, specializat în business, îi explică la un moment dat unei doamne că și rentele pe care le încasează de la companii puternic subvenționate de stat sunt ”ajutoare” și încă infinit mai mari decât cele primite de săraci.
Avem două lumi foarte diferite. Dar avem metode anticorupție destul de rudimentare și ușor recognoscibile, mai ales prin faptul că, în complicitate cu media (covârșitor în Brazilia, parțial în România), au mereu același efect, atacă sângeros orice urmă de opoziție la capital și tratează ceva mai gentil ”corupții noștri”, cei care fac ce trebuie ca să meargă afacerile înainte. Și avem o clasă de mijloc complet radicalizată împotriva săracilor și care se simte trădată mai mult de politicieni decât de miliardarii care i-au transformat pe aceștia în simpli și triști intermediari. Neîncrederea în instituții este imensă, locul e făcut pentru surprize de la dreapta extrem de neplăcute. Acum decenii aceste tendințe opreau ”comunismul”, acum opresc ”lulismul”, care era oricum topit în bani și prieteni oligarhi.
Diferența principală Brazilia-România e că anticorupția se manifestă acolo mult mai dur și mai ”pe față” probusiness și antisăraci, după o criză a prețului resurselor care nu aduce cu nimic comparabil în ce ne privește. Corupția există, modul de tratament e discriminatoriu în funcție de orientare și poziție politică. Influența externă e pe măsura importanței Braziliei; la noi se spun basme cu Soros, dar se uită frecvent luptele clare pe care le avem de dus pentru oprirea supapelor de bani publici pentru mari afaceri. Dar despre ”sorosismul” ăsta plicticos nu aș spune decât atât: am o problemă cu aceia care au pus semnul egal între drepturi fundamentale și dreptul de a privatiza sau de a face business în orice condiții și, din păcate, mulți ”civici” români s-au împotmolit în această dilemă drepturi = neoliberalism sălbatic (și chiar cred că unii au luat-o atât de razna încât apără drepturile gayilor la pachet cu obligația de privatizare a spitalelor); am o evidentă problemă cu politicienii care folosesc ”sorosismul” tocmai ca să-și ascundă tendința de băga pumnul în gură presei sau de a-și proteja dividendele lor ca fiind un ”bun național” amenințat de ”străini”. Nu, Dragnea, Teldrum nu e al meu.
Trageți ce concluzii vreți.