O anumită tendinţă politică şi ideologică în România contemporană e rezumată perfect în titlul cărţii lui Cristian Ghinea: “Eu votez DNA”. E o carte de interviuri cu diverşi eroi anticorupţie: Daniel Morar, Lucian Papici, Călin Nistor (DNA), Horia Georgescu (ANI), Cristi Dănileţ (CSM) şi Laura Ştefan (expert anticorupţie). Cu Daniel Morar a mai scos recent şi Dan Tapalagă o carte-interviu.
Ce înseamnă anticorupţie la nivel public şi intelectual? În cazul lui Ghinea sau Sorin Ioniţă sau Laura Ştefan sau Tapalagă, instituţiile-cheie de cercetare a corupţiei nu pot exista decît susţinute de preşedinte şi într-o perpetuă luptă cu PSD sau, mai nou, cu USL. Susţin PDL aşa, mai în scîrbă, dar pentru o cauză complet nobilă: anticorupţia. Nu cred că e cetăţean simplu din ţara asta să spună că nu vrea atac serios la corupţia mare. Un justiţiar singuratic, un procuror nebun care se ia cu puterea de piept poate plăcea la fel de mult pe cît place un jurnalist, un scriitor sau un star rock în aceeaşi situaţie. Însă la Ghinea et comp., starea anticorupţie a trecut de foarte mult timp de etapa Hollywood. Acum e un amestec profitabil de morgă superioară europeană cu o ţeavă sigură de fonduri europene sau guvernamentale.
De ce merită totuşi citite interviurile? Pentru că arată voluntar sau involuntar vicierea anticorupţiei cu un anumit tip de propagandă, una care ne-a făcut pe mulţi eurosceptici peste noapte după scandalurile de anul ăsta. La început, Ghinea pare să fie logic: mie-mi plac aceste instituţii DNA sau ANI, au avut rezultate şi nu vreau să se piardă. Ok. Apoi continuă: au vrut să-l suspende pe Traian Băsescu şi am ieşit în stradă ca să apăr instituţiile. Aşa a apărut sloganul “eu votez DNA”, o găselniţă care arată ce frumos şi apolitic poţi să lucrezi politic. Tot cu stindardul apolitic era apărat şi un susţinător altfel foarte politic al preşedintelui, Patapievici. Cînd am atras atenţia că instituţia trebuie apărată, nu omul Patapievici, m-am trezit cu un ciorchine de artişti în cap. Cam asta se întîmplă şi cu Ghinea. Iubeşte instituţia, dar instituţia merge atît de bine, încît fără Daniel Morar sau fără PDL cade în cap. Deci, pînă la urmă, e vorba despre oameni, nu despre instituţii. Şi uneori e şi despre faptul că ne trăim vieţile ca experţi europeni care scuipă în capul primitivilor needucaţi cîte un proiect pe bani buni.
Sînt sau nu politizaţi? Procurorii cu pricina vorbesc fără să poată vorbi prea mult. Ăsta e paradoxul. Avocaţii urlă şi se dau de ceasul morţii la televizor, pe cînd procurorul e obligat de lege să tacă, subliniază Ghinea. De acord. Am păţit-o pe propria piele pe la TV. Uneori, cînd un Gigi Becali e în arest, te poţi trezi că toată presa e infestată mai mult sau mai puţin contracost cu oamenii lui, de la jurnalişti la avocaţi. Ce putem observa din discuţiile cu Ghinea e cum procurorii au o problemă clară cu anumite partide, cu o anumită parte a presei. Cînd îl întreabă pe Papici la ce posturi TV nu se uită sau ce ziare nu citeşte, acesta enumeră instant duşmani tradiţionali ai preşedintelui – procurorul le numeşte de două ori “pernicioase”. Şi, indirect, de fapt o tradiţie politică este recunoscută: Papici o spune, şi el Morar sau Ţuluş au fost retrimişi în provincie în 2001 de procurorul general Tănase Joiţa pentru că erau percepuţi ca “specialiştii lui Constantinescu”. Aveau să se întoarcă la putere apoi tot cu dreapta la PNA-ul, ulterior DNA, constituit în vremea domniei lui Năstase. (Practic, cum spune Laura Ştefan la un moment dat, fundamentul legislativ pentru lupta anticorupţie a fost generat de regimul Năstase şi n-a fost rău deloc – l-o fi făcut la comandă pentru UE, dar l-a făcut.) Uneori procurorii par să înţeleagă fatalitatea asta cu vin ai noştri, pleacă ai noştri mai bine decît intervievatorul.
Toleranţa la corupţie. Nistor Călin, procuror la Argeş, omul care a lovit puternic în Penescu sau primarul Solomon de la Craiova spune: “Societatea românească este tolerantă la corupţie”. Procurorul are raţiunile lui: e greu să organizezi flagrantul, e greu să găseşti un denunţător etc. (probleme universale, dar care dau bine românizate). Însă exact o asemenea afirmaţie este benzina pentru Tapalagă-Ghinea, ba chiar pentru corespondenţi în străinătate precum cel de la Le Monde, unde practic o grupare politică e de-a dreptul “forţa întunecată” a trecutului şi a corupţiei şi trebuie combătută cu toate armele. Pentru ei, toleranţii la corupţie sînt cei care votează într-un anumit fel.
Unele poveşti sînt evident reale şi exprimă clar situaţii grele prin care trec procurorii: toţi povestesc ce înseamnă să lucrezi un caz greu într-un oraş mic, unde fug toţi de tine ca potîrnichile. De aici vine şi un justiţiarism, un cult al eroului singuratic, de înţeles. Un tip tare, dur, ăsta e Procurorul – Daniel Morar chiar spune că nu vrea în post oameni emotivi, nesiguri –, are tot timpul un psiholog la interviuri. Ce vor ei pare un soi de Dirty Harry europenizat. E exact linia de manipulare pe care merge şi propaganda mediatică amintită. Noi îi susţinem pe lupii singuratici pentru că la rîndul nostru sîntem la fel. Nu e aşa. Ca să înţelegeţi mecanismul, amintiţi-vă cum se împăuna USL în ianuarie cu un soi de atitudine antisistem a la Raed Arafat, fără să înţeleagă mare lucru din esenţa mişcărilor de stradă din iarnă.
Oameni fără inimă şi un oarecare fanatism. Cristian Ghinea se vede într-o gaşcă de cîţiva jurnalişti, procurori, politicieni (mai ales Monica Macovei), judecători. El sau Tapalagă se propun tot timpul ca mebri cheie ai unui soi de sectă justiţiară. Aminteşte de cîteva ori cu nesaţ cum îi numesc adversarii “cyborgi fără inimă”. Mai că visează masele corupte înghesuindu-se în staul la vederea anticoruptului.
Contextul fericit – un mix superb de pretinsă luptă contrasistem condimentată cu fonduri guvernamentale şi europene care să stimuleze pofta de civilizare a poporului – e mult mai simplu şi iese dintr-o discuţie cu o expertă anticorupţie, Laura Ştefan. E un exemplu pe care-l dă de două ori în acelaşi interviu, unul în care o neaşteptată legătură se naşte între anticorupţie şi privatizare sau demonizarea statului. Intervievata vorbeşte despre cum a evoluat atitudinea faţă de corupţie:
“Însă, dacă mă uit bine, vreau să vă spun că inclusiv în jurul meu acest tip de verbalizare – aleg să nu dau şpagă şi să mă duc în privat pentru spitalizare, şcolarizare, grădiniţă, aleg să nu mai dau şpagă acolo unde pot – este mult mai întîlnit astăzi decît în 2001. Acum, dacă fac asta pentru că au mai multe opţiuni sau o fac pentru că s-a schimbat ceva în mentalul colectiv, mi-e greu să spun.”
Acesta este un moment-cheie. Anticorupţia merge perfect cu austeritatea, cu privatizarea şi cu tot soiul de alte flagelări ale angajaţilor. Laura Ştefan visează la anticorupţie ca “regulă morală în România”. Proiectul lor pentru ţara asta pare să fie curăţirea morală – să nu se mai ducă copiii cu flori la doamna învăţătoare. Ghinea spune:
“E nevoie de un oarecare fanatism împotriva valorilor acestei societăţi ca să faci din anticorupţie o regulă”.
Fanatismul e priceput şi la driblinguri de imagine isteţe. Nu apar întrebări incomode despre cum e posibil un Blejnar cu atîţi soldaţi anticorupție în post, cum e posibil să-l faci terci pe unul care e mîna dreaptă a lui Boc, fără ca Boc să fie atins nici c-o întrebare etc. Astea-s întrebări populist enervante de televizor.
Avem în mişcarea anticorupţie mostre clare ale ideologiei conducătoare de vreo trei decenii în Vest. Le plac justiţiarii, se iau de impostori ca Alistar, totul bine, şi deodată se produce comutarea către mizele adevărate. Evaluările Europei de Est, proiecte USAID, proiecte servite prin think-tank-uri au invariabil şi concluzii adiacente, care merg implacabil dinspre mentalităţi şi sufletul pur şi curat înspre politici economice iresponsabile. Nu-mi iese din cap un cavaler anticorupţie precum Sorin Ioniţă, la braţ cu un baron local de joasă speţă (Florin Popescu, pe atunci şef CJ Dîmboviţa) şi un reprezentant al unui consorţiu austriac, aducînd prin 2010 argumente pentru comasarea spitalelor. Studiul e studiu, banii sînt bani, anticorupţia merge înainte. Alt exemplu strigător la cer, raportul realizat de Efor despre învăţămîntul românesc, unde nici nu ştii dacă e propagandă de partid sau “analiză TV” (analizat de Ciprian Şiulea excelent – http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/efor-despre-educatie-experti-pe-valurile-propagandei-politice-84394.html).
Gîndire de tip USAID. Cita la un moment dat Mike Davis o telegramă trimisă către oficialii USAID, extrem de concisă: ‘in most cases, public sector firms should be privatized’. Democraţie înseamnă neapărat piaţă liberă, care înseamnă neapărat privatizare. Nu contează că sînt sute de contraexemple. Nu contează că asta poate însemna dezastru social, aşa sînt regulile, dincolo de politică, aşa spun experţii, specialiştii. Sau, cum spune Laura Ştefan, dacă dai şpagă la un spital de stat eşti imoral şi corupt; dacă, în schimb, te duci la un spital privat eşti un cetăţean frumos şi civilizat. Privatizezi, descentralizezi, liberalizezi şi atunci anticorupţia pare că şi-a atins scopul.
Se poate vedea cu ochiul liber şi în această carte a lui Ghinea, corupţia mare în zona privată aproape nu există. Parlamentari, magistraţi, ăştia-s peştii cei mari – procurorii acolo-şi caută împlinirea. Zona dubioasă de presiune din zona privată care aduce politicieni în situaţia să pledeze pentru diverse privatizări, pentru diverse tipuri de exploatări miniere, pentru “ajutorarea” prin legi a băncilor sau a companiilor de asigurări. Pentru toate astea, DNA nu are organ. Pentru marea corupţie privată nu pare să simtă vreo urgenţă. De ce? Pentru că nu are deloc deschisă supapapa ideologică. Pentru că n-o simt ca pe ceva în neregulă. Oricît ar fi de ok procurorii, faptul că sînt prizonieri în poveştile unor Ghinea & Ştefan, cu tot cu think tank-urile şi revistele lor, e pentru mine o garanţie că marea corupţie va însemna întotdeauna ceva şi niciodată altceva.
Cît timp DNA va acţiona, iar celula de suporteri va striga de pe margine “uite corupţia de stat, mai vindeţi şi aia, mai închideţi şi aia”, nu ne vom alege cu nimic. Chiar se vorbeşte la un moment dat în volum despre cum n-are Croaţia Mecanism de Cooperare şi Verificare şi că poate vor avea probleme la capitolul justiţie – dar eu întreb, la rîndul meu, va putea vreodată DNA să închidă politicieni pentru că au luat şpagă de la companii transnaţionale puternice aşa cum au făcut-o croaţii? Asta, în condiţiile în care Financial Times relata îngrijorările investitorilor mari în legătură cu “vînătoarea de vrăjitoare”, ba chiar un bancher e citat spunînd că autorităţile croate ar face bine să creeze un mediu de business prielnic fără să apese prea tare pedala anticorupţiei. Deci, dragă DNA, lucruri mai sînt de făcut, lucruri pe care Ghinea n-o să le recomande niciodată. Să sperăm că vom avea cîndva o anticorupţie care să deranjeze şi unii europeni puternici cu afaceri aici.
Partidul Anticorupţiei e constituit din mici trepăduşi care culeg cu un aer expert firimituri dintr-un discurs hegemonic ce deja a trîntit Europa de pămînt şi se pregătește s-o facă iar. O grupare care uneori votează DNA, alteori PDL, sau poate şi USL într-un an-doi. Că doar intransigenţa nu are limite. Un lucru trebuie să rămînă constant: postura de emancipatori nemiloşi ai “bazinului de mînă de lucru” prin proiecte, bani şi sprijin de la eroii anonimi europeni (vă las surpriza să descoperiţi în carte că avem şi dintr-ăştia). DNA merită mai degrabă un film bun decît aşa balade proaste.
Cristian Ghinea, Eu votez DNA! De ce merită să apărăm instituţiile, Humanitas, 2012