Anticomunismul – boala capitalismului senil

În România, ca peste tot în Europa ex-comunistă, de douăzeci de ani anticomunismul mediatico-spectacular sau academic a devenit un soi de deus ex machina al tuturor celor care aspiră să pătrundă în diverse grupuri autointitulate „elite intelectuale”. Însă dincolo, în Vest, a face profesiune de credinţă anticomunistă, aşa cum o practică de câteva decenii „stânga”-caviar, ţine de simulacrele specifice postmodernităţii care, pe fondul unui nihilism generalizat, se apropie tot mai mult de stadiul post-ideologic şi post-istoric în care se găsesc toţi indivizii pregătiţi mai degrabă să se strângă şi să aplaude cutare trupă de urlători pop-rock, decât să manifesteze împotriva politicilor de austeritate şi de pauperizare impuse de marii maeştri ai capitalului.

De un sfert de secol, anticomunismele caviar, de „stânga” şi de dreapta, deschid porţile unor cariere, bine remunerate, de profesori, de cercetători, de jurnalişti, favorizează dobândirea unor burse de studiu în străinătate ori accesarea de fonduri europene, prilejuiesc invitaţii la tot felul de colocvii şi congrese, unde oficianţii, instalaţi în sălile de conferinţă ale cutăror hoteluri de lux, repetă ad nauseam aceleaşi cuvinte, aceleaşi fraze, aceleaşi argumente – pe scurt, toate clişeele arhifolosite pentru încondeierea totalitarismului roşu. Pentru ca apoi să retragă bine-mersi între faldurile unei compasiuni sinistre, mascându-şi indiferenţa şi insensibilitatea faţă de necazurile concrete ale celor aflaţi la cheremul puterilor dictatoriale de orice fel, inclusiv al dictaturii democratice aflate în relaţie cu exploatarea capitalistă.

Ca dovadă: luaţi aminte la silenţiumul prin care aceste suflete mari înţeleg să răspundă  consecinţelor umane ale crizei economice din prezent! După liturghiile anticomuniste occidentale din anii 1970-1990 – Războiul Rece oblige – am asistat, în Est, la acreditarea unor bocitoare oficiale care, la intervale regulate, trâmbiţează ceva ce toată lumea ştie de când se potcovea puricele: anume că regimul comunist, o formulă nouă – din zorii secolului al XX-lea – ieşită din potenţialul politico-economic al modernităţii, şi-a găsit pârghia lui Arhimede (adică posibilitatea unui praxis) în mutaţii de o extremă violenţă, comparabile cu ale celor două războaie mondiale ale secolului al XX-lea. În aceste condiţii, în mod banal, instalarea sa la putere (care a durat mai mult sau mai puţin, în funcţie de forţa ori de slăbiciunea fostelor clase conducătoare) a fost marcată de o serie de acţiuni politice de mare cruzime – justificate şi articulate în jurul concepţiei fundamentale a determinismului istoric – şi de implicaţii imediate pentru sociologia politico-economică care a decurs din ea: anume lupta de clasă.

Cât o mai putea însă acest discurs repetitiv, ţesut din locuri comune, din poncife şi din banalităţi prezentate pe post de analiză originală, să văicărească şi să mestece ad infinitum aceleaşi lamentaţii fără riscul de a-şi ridiculiza pe viaţă autorii?

Din câte ştiu eu, violenţa face parte din nucleul destinelor mitice şi istorice ale societăţilor reale, ale tuturor societăţilor umane, de la cele mai primitive la cele mai ştiinţific complexe. Iar acest destin n-a avut prea multe în comun cu cetăţile utopice, clădite pe nisipurile mişcătoare ale metafizicii, unde rigoarea argumentării nu ţine decât de logica propoziţiilor gramaticale. (Ca dovadă, eşecul total, practic şi interpretativ, al kantianismului politic şi al „Păcii veşnice”, care trimite mai degrabă la o tentativă de protejare a proprietăţii private – prin transcendentalizarea legilor constituţionale care o garantează.)

Sigur, discursul marxist, în calitatea lui de moştenitor al Luminilor, avea şi el în obiectiv o societate ideală, la care urma să se ajungă după eradicarea exploatării de clasă, adică prin împlinirea necesităţii. La nimic de felul acesta nu s-a ajuns însă, pe de o parte din cauza subestimării din punct de vedere economic şi politic a inventivităţii capitalismului şi a capacităţii sale de a renaşte sub diferite forme ale exploatării (în special prin încurajarea unui consumism masiv graţie capcanelor creditului – a ceea ce un comentator român numea, nu fără umor, „Gulagul glamour”); iar pe de altă parte, s-a făcut caz de omisiunea (sau  de neputinţa!) lui Marx şi a succesorilor săi direcţi (germani şi ruşi) de a elabora o critică a tehno-ştiinţei ca ultim bastion al speranţei mesianice într-o societate secularizată. Or, dimpotrivă, ei chiar au propovăduit-o!

În mod sigur, religia a fost opiul popoarelor; în mod sigur, idealismul platonician şi german au gândit frumosul, bunul şi adevărul prin concepte desprinse de orice contact cu realitatea; în mod sigur, filosofia nu face decât să interpreteze lumea, în loc să încerce s-o schimbe (prioritatea teoriei practicii asupra teoriei teoriei). Însă toate acestea nu grăiesc nimic despre constrângerile imanente şi despre „valorile” transcendente care permit capitalismului industrial şi financiar să se extindă tot mai mult, ca o materializare a metafizicii în faza sa ultimă, tehno-ştiinţa, ca o nouă physis într-o lume redusă nu numai la obiecte produse (vezi Marx, Heidegger, Granel), dar chiar la obiecte consumate în masă (vezi Adorno, Benjamin, Baudrillard, Debord).

Aşadar, nu înscenând deploraţii asupra unor fapte teribile din istorie, oricât de groaznice ar fi fost, putem spera să înţelegem câte ceva din practicile mortifere ale umanităţii. Fiindcă, dacă lăcrămaţia ar genera interpretaţie, ar fi până la urmă foarte simplu de aflat de ce „Zeus îl orbeşte pe acela pe care vrea să-l piardă”. Numai că, pentru asta, trebuie – cum arăta Spinoza –  nici să plângi, nici să nu râzi: ci să pricepi. Adică să te consacri unui exerciţiu – foarte dificil pe de o parte şi foarte primejdios pe de alta – exerciţiul gândirii.

Aici, pe malurile Istrului, toţi palavragii (nimeni nu duce lipsă de ei, slavă Domnului!) anticomunismului uită că cei mai mulţi dintre domniile lor au părinţi sau bunici care măcar prima tinereţe şi-au petrecut-o la coada vacii, şi că taman violenţa primei faze a comunismului, în care au fost eliminaţi masiv cei care deţineau posturile de putere şi au fost create posturi noi, le-a permis lor să aibă o traiectorie socială ascendentă – fără precedent în istoria ţăranilor de lângă Dunăre… Aşa cum scria odată istoricul Marc Bloch, observând comportamentul francezilor după înfrângerea din 1940: „Oamenii sunt mai aproape de vremurile lor decât de părinţii lor”. Să numim acest comportament „adaptare”, „laşitate” sau atât de omenescul „arivism”. Fiecare să-i zică cum vrea. Faptul sociologic e însă inconturnabil, iar majoritatea elitelor intelectuale şi politice româneşti din prezent sunt copii de ţărani, ajunşi după câţiva ani de studiu cadre, chiar cadre superioare, ale regimului comunist.

N-o să fiu atât de maliţios încât să conchid că, întrucât fiicele lor se îmbracă de la Zara, iar băieţii de la Gucci, domniile lor au devenit burgheji în cel mai plin sens al cuvântului; în cel mai fericit caz, nu sunt decât nişte palide còpii… Fiindcă, după cum peluzele de la Oxford şi de la Cambridge au avut nevoie de cinci secole de îngrijiri cotidiene pentru a dobândi acea desime şi acea moliciune capabile să îndure apăsarea celor mai rigide tălpi şi, în acelaşi timp, să ofere condiţiile unei sieste atât de îmbietoare, tot astfel nu se fabrică burghezi (de calitate bună, sau mai proastă – cel  mai adesea) cât ai bate din palme! Multe romane de Balzac ne învaţă asta, dacă le citim cum trebuie (vezi „Père Goriot”, „Les Illusions perdues”, „Splendeurs et misères des courtisanes”).

Pe scurt, toţi aceşti parveniţi care îşi cântă acum profesia de credinţă anticomunistă, servindu-şi stăpânii în calitate de lachei cu normă întreagă, joacă un rol capital în proiectul de amnezie naţională. Ei sunt la microfon pentru a face uitate originile părinţilor lor, altfel spus, pentru a ascunde nivelul social de unde au provenit ei şi felul în care au fost obţinute aceste transformări sub egida regimului comunist. Despre anii 1930, dumnealor vorbesc ca şi cum comuniştii ar fi distrus un soi de „paradis”, clădit pe armonie socială şi bunăstare şi tulburat doar de agitaţiile unei stângi comuniste clandestine şi insuportabile.

Tot acest zgomot, tot acest vacarm, toată această văicăreală şi vociferaţie generalizată nu se produce însă decât pentru a trimite în uitare realităţi ale societăţii româneşti interbelice. Bravii apostoli ai capitalismului hiperliberal, calaţi pe retorica standard a democraţiei, conform clişeelor noului comitet central bruxellez, se fac că n-au auzit de situaţia lamentabilă a zonelor rurale româneşti din anii 1930-40 (care concentra 80% din populaţie) (1). Îi îndemn să-şi scoată dopurile din urechi şi-i trimit la numerele revistei „Sociologia românească”, la studiile semnate acolo de echipele de cercetare trimise pe teren de Dimitrie Gusti şi conduse de Henri Stahl. Le mai aduc aminte şi de vituperaţiile tânărului Cioran, de criticile severe ale lui Argetoianu şi ale lui Mihail Manoilescu privind atitudinea distructivă a elitelor, sau de textele de mai târziu ale unor istorici ca Vlad Georgescu şi Florin Constantiniu (2). În toate aceste pagini, de atunci şi de mai apoi, am descoperit o bizară similaritate între corupţia şi incompetenţa elitelor interbelice şi o mare parte a eşalonului politic şi a  intelectualilor publici postcomunişti care oficiază în prezent („Boierii minţii”).

Aşadar, nu „mult zgomot pentru nimic”, ci mult zgomot pentru a uita, pentru a uita şi, simultan, pentru a idealiza trecutul ante-comunist mizerabil (cu excepţia câtorva realizări tangibile), înnegrind în schimb, dincolo de datele realităţii brute, trecutul comunist, progresele sale tehno-economice, sanitare şi educaţionale reale, chiar dacă plătite de multe ori cu un preţ uman prea greu. Or, în mod sigur, nu reconstituind datele unui idealism de vis, pozitiv sau negativ, putem ajunge la raţiunea (sau la lipsa de raţiune!) care i-a îndemnat pe oameni să se îndrepte în cutare sau în cutare direcţie şi să-şi verifice opţiunile în practică, oricât de mari ar fi fost costurile unei asemenea verificări. Şi pentru că asta se spune de regulă doar despre comunism, aduc aminte cititorilor că întreaga modernitate, în sine, e caracterizată de distrugeri materiale şi sociale colosale.

Starea în care ne aflăm astăzi e o bună dovadă: au fost distruse societăţi, culturi şi civilizaţii, consecinţă a cinci secole de colonizare intensă, cu efecte deosebit de nocive – să nu le fie cu supărare celor pentru care lumea se reduce la câteva capitale occidentale!; au fost distruse iremediabil valori de patrimoniu (oraşe rase de pe suprafaţa pământului, bombardate, sistematizate, reconstruite pe ruine etc.); au fost devastate ireversibil condiţiile naturale de viaţă, s-au produs ravagii ecologice din pricina industrializării şi a concentrării pe productivitate şi pe profit fără limite discernabile (3).

Pentru a scăpa de metehnele de gândire atunci când examinăm comunismul, ne trebuie însă o atitudine radicală, ca aceea demonstrată de filosoful Jacob Taubes (profesor de iudaism şi de hermeneutică la Universitatea liberă din Berlin) în interpretarea scrierilor lui Carl Schmitt, ale  lui Martin Heidegger sau a nazismului.

Discursul lui Taubes e totalmente scutit de erorile factuale patente şi de imbecilităţile moraliste ale unor Farias sau Faye (în ceea ce-l priveşte pe Heidegger) sau ale unui Zarka (în privinţa lui Schmitt); în schimb e animat de un spirit interogativ cu adevărat radical: cum a fost posibil ca doi dintre cei mai buni trei gânditori ai secolului al XX-lea, poate cei mai radicali şi mai profunzi (printre aceştia, el îl numără întotdeauna şi pe Walter Benjamin, comunist şi mare admirator al lui Schmitt), să creadă, pentru câtva timp, într-o formă politică dovedită la urma urmei demagogică şi populistă? Găseau ei în deciziile politice profunde ale mişcării, dincolo de supa politicianistă şi de clişeele ei rasiste în modul cel mai vulgar, găseau ei oare ceva care să le poată alimenta speranţa în salvarea naţiunii germane şi a întregii Europe?

Taubes răspunde pe îndelete la această întrebare, în două lucrări de dimensiuni mici, consacrate lui Carl Schmitt (4). Cât despre Heidegger, cititorul curios să citească şi alte abordări decât mizeriile unor Farias&Faye va afla suficientă materie de gândire dacă va parcurge remarcabila sinteză critică a raporturilor lui Heidegger cu nazismul (perioada Rectoratului, 1933) dintr-un text fundamental semnat de Gérard Granel, apărut şi în româneşte, la Editura Idea – „Despre universitate”; aici este comentat de pildă celebrul „Discurs al Rectoratului” („Die Selbstbehauptung der Deutschen Universität”). De asemenea, mai poate consulta pe site-ul lapenseelibre.fr, textul semnat de Maximilien Lehugeur, „Martin Heidegger, objet politique non-identifié” (nr. 4, aprilie-mai 2004).

Să întrebuinţăm, aşadar, acest mod de abordare şi în ce priveşte comunismul. De ce oare spirite atât de rafinate, de subtile şi de educate (Gebildet) ca Walter Benjamin, Berthold Brecht, Lukács ori, în felul său, Sartre, de ce un poet şi un romancier ca Aragon, un pictor ca Picasso au avut, la un moment dat – unii dintre ei chiar întreaga viaţă –, încredere în comunism şi au legat speranţe de el, punându-şi inteligenţa în serviciul unei critici radicale a capitalismului şi acţionând de partea baricadei comuniste? Ghiceau oare în acele discursuri, în acele practici politice şi culturale ceva care să le întemeieze credinţa într-un viitor mai bun, într-un viitor în care să fie respectat omul atât ca individualitate cât şi ca fiinţă socială, înscrisă într-un socius debarasat, în fine, de stadiul lui „homo homini lupus”, un socius pacific, în care fraternitatea şi întrajutorarea să fi învins eterna lăcomie şi pofta de câştig? Fiindcă, nu-i aşa?, de fapt aceasta e problema… care nu poate fi soluţionată în cele câteva dezbateri universitare dedicate unei mai bune (sau mai puţin bune) lecturi a lui Marx şi Lenin: în ultimă instanţă, era vorba de a construi – în mod real – o societate nouă, bazată pe fraternitate.

Dar destul cu anacronismele… să revenim la sfârşitul Primului Război Mondial, la criza din interbelic, la Al Doilea Război Mondial, încă şi mai dezastruos. Să ne gândim numai la ce au reuşit să facă democraţiile burgheze – societăţi atât de civilizate încât şi-au extreminat soldaţii-cetăţeni în apoteoza tehnicii triumfătoare, încât şi-au nimicit generaţii întregi de tineri în furtunile de oţel atât de bine descrise de Ernst Jünger, obligându-şi în masă cetăţenii (lucrătorul în totalitatea sa – Der Arbeiter, tot după Ernst Jünger) la militarizarea ca formă (Gestalt). În epocă, nazismul şi comunismul ortodox nu numai că erau în concurenţă directă, dar aveau şi ele, fiecare în parte, concurenţii săi: atât naţional-bolşevicii germani, stânga ultra-radicală germană şi italiană, cât şi disidenţii PCF, care imaginau încă o reînnoire a sindicalismuuli revoluţionar…

Bref: pe fondul prăbuşirii regimurilor burgheze, pe fondul enormei mutaţii societale aflate în relaţie cu efectele socio-psihologice nemaiauzite şi nemaiîntâmplate generate de producţia industrială de masă (un exemplu perfect al unei fiinţe-pentru-moarte-accelerată!), toată lumea dorea, fiecare în felul său, o lume mai bună – eternă şi insondabilă enigmă a sufletului omenesc – chiar cu preţul unor sacrificii umane în masă. În deriva istoriei, pe fondul schimbării funeste a unui ciclu istoric, oamenii cred că dumnezeul fericirii terestre e o prezenţă imediată şi că, la încheierea socotelilor, va şti să-i recunoască pe ai săi! Nu e deloc o rătăcire a spiritului ceea ce zic, orice ar spune diverşi ignoranţi gata mereu să invoce anacronismul permanent, propriu postmodernismului, adică inşii care nu gândesc lumea decât în câmpul unui prezent etern, fără trecut – şi deci fără un viitor diferit (a-topic)… Pentru aceia care au trecut mai bine de patru ani prin masacre pe toate fronturile, după terminarea Primului Război Mondial – un conflict totalmente industrial –, a dori cu ardoare sfârşitul măcelului nu însemna nici pe departe un vraf de iluzii sordide.

Însă, a dori fericirea prin declanşarea unei violenţe apocaliptice duce la rezultate-surpriză pentru promotorii acestei acţiuni. Nazismul, de pildă, a sucombat din pricina concepţiei sale totalmente metafizice asupra războiului, care ilustra până la caricatură încăpăţânarea făcută din supunere şi vanitate, proprie germanilor, pe care Kant o denunţase deja în „Antropologia” sa. Comunismul, la rândul său, a sucombat fiindcă a dat naştere, în epoca hipertehnologizării, unor grupuri socio-economice care nu mai credeau în idealurile sale şi care cunoşteau – sau intuiau – viciile sale progamatice, preferând – în locul unei renegocieri şi reactualizări globale a sistemului pentru a-l ajuta să facă faţă noilor provocări tehnoştiinţifice din lume – trecerea la capitalism prin lovituri de stat pacifice (cu excepţia României) şi furtul masiv din proprietatea publică pe post de capital de pornire pentru o bună parte a noii elite.

Se prea poate ca o asemenea aducere la zi să fie dovedită imposibilă, în lumina noilor tipuri de a gândi lumea, pătrunse în Est cu mult înainte de prăbuşirea comunismului aici (vorbesc de reviste, jeanşi, pop-rock şi ţigarete americane – pe scurt, de „visul american”)! Iată însă, după părerea mea, analiza elementară ce se poate face acestei turnante din istoria noastră hipermodernă, acestui „Scurt secol XX” – pentru a relua formula lui Hobsbawm. Astăzi, întrebarea se pune în felul următor: de ce să analizăm perioada comunistă în termeni de răzbunare şi proceduri avocăţeşti? De ce să pui în mişcare un discurs anticomunist atâta vreme cât regimul în sine a dispărut, dar cât cadrele care-l serveau ieri cu supunere reprezintă astăzi vechile-noile elite (ciocoii noi) în economie şi în politică?

Care să fie, aşadar, funcţia acestui discurs, a acestor instituţii care se comportă ca nişte Don Quijoţi luptând contra morilor de vânt – de vreme ce sistemul în sine nu mai există? Mai precis spus: ce ascund aceste discursuri incendiare sub abundenţa acestui verbiaj repetitiv până la obscenitate? (Cf. în România, textele cvasi-suprarealiste ale dlui Tismăneanu şi ale lacheului său, dl Mihăieş, care cheamă la cruciadă împotriva comunismului!) Pentru a fi însă mai precis decât atât, voi formula astfel chestiunea: care sunt urgenţele prezentului pe care acest anticomunism spectacular le obliterează, în vreme ce mult mai bine ar fi fost să le privească în genealogia lor, pentru a înţelege mai adecvat mersul lucrurilor şi al posibilitălor?

Care sunt, de fapt, sfâşietoarele probleme ale contemporanilor noştri, ale oamenilor politici, ale managerilor de companii sau ale sindicaliştilor? Ce se dezbate la întrunirea G 20? Ce, în afară sportul-spectacol, ocupă undele radio şi canalele TV, jurnalele şi revistele serioase? Să fie oare ciuma comunistă? Parcă nu! Obsesia prezentului, şi ea durează de ceva vreme, este reducerea nivelului de trai al salariaţilor şi al pensionarilor, din pricina crizei economice, la nivelul întregii lumi occidentale, şi situaţia din Orientul Mijlociu. Or, din câte ştiu, criza n-au adus-o comuniştii şi nu ei sunt responsabili de butoiul cu pulbere din Orientul Mijlociu.

Ba din contră: cu participarea elitelor comunismului real, căderea prin implozie a sistemului comunist tardiv a adus o gură de oxigen capitalismului: pieţe de desfacere, delocalizări, avantaje fiscale enorme, o mână de lucru calificată şi ieftină, atât la faţa locului cât şi mobilizabilă prin emigraţie, o dezvoltare a politicii de credite sub umbrela unor legi mai puţin constrângătoare decât în Occident etc. Vreme de optsprezece ani, Europa de Est şi apoi China au permis economiei occidentale să lupte împotriva scăderii profiturilor instituind – prin alibiul integrării în UE – un control al oamenilor şi al instituţiilor la fel de restrictiv ca acela instaurat de URSS în perioada stalinistă.

Pentru unii analişti, chiar unii „necontaminaţi” de idei comuniste, normele impuse de Bruxelles, fie că sunt de natură economică, pedagogică, culturală în genere, sau ţinând de cercetarea ştiinţifică (mai ales în domeniul umanist) sunt nu numai la fel de restrictive, ci mai mult decât atât: stupide şi arogante, ignorând cu totul specificul local, aşa cum nici măcar directivele de odinioară ale Biroului Politic al PCUS (5) nu reuşiseră să fie.

Şi dacă despre comunismul european real, acela dezvoltat în mai multe faze – de multe ori contradictorii – între 1948 şi 1989, în aria de influenţă a URSS (şi între 1917 şi 1991 în URSS) nu se mai poate vorbi decât în cărţile de analiză istorică, de ce atâtea vânători de vrăjitoare pornite împotriva unui duşman imaginar (6)? Împotriva cui şi a ce se ridică, de fapt, europenii de astăzi? Păi împotriva FMI, a BCE şi a avidităţii băncilor private, a cinismului multinaţionalelor, a contradicţiilor dlui Trichet şi a clovneriilor dlui Barroso (7), a discursurilor arogante şi jignitoare ale madamei din fruntea Cancelariei germane (singura, dintre conducătorii Europei Occidentale, care şi-a făcut studiile la o foarte bună şcoală de partid din Germania de Est! De aceea ştie dumneaei să le vorbească oamenilor cu acel inefabil umor practicat şi de Honecker!).

Să spunem lucrurilor pe nume: anticomunismul din ziua de azi are două funcţii esenţiale. Prima, pe care am anunţat-o deja în prima parte a acestui articol, este trimiterea în uitare a realităţii istorice interbelice şi – analizată pe larg în cele două lucrări menţionate mai sus, în nota (6) – crearea unei atmosfere de suspiciune menite să împiedice orice reflecţie aprofundată asupra opţiunilor comuniste din timpul crizei prelungite a scurtului secol XX,  în intervalul dintre august 1914 şi capitularea Japoniei din august 1945. O analiză a acestor opţiuni ar putea să releve că au existat şi lucruri pozitive în faza comunistă a Europei, care ar putea fi încă ameliorate, modificate sau transformate, păstrându-se spiritul iniţial de pacificare a raporturilor economice. Tocmai aceasta e şi ideea excelentului eseu al lui Alexandru Polgár, din „Genealogii ale postcomunismului” (op. cit., pp. 29-48).

Institutele pentru memoria crimelor comunismului deţin această funcţie esenţială: de a dirija perspectiva asupra morţilor, asupra crimelor comunismului, trecând sub tăcere pe de o parte de pierderile cauzate de o reală luptă de clasă – care nu va putea fi niciodată redusă la discursurile sforăitoare ale seminarelor universitare şi care a fost dintotdeauna teatrul unor conflicte acerbe –, şi last but not least, obliterând crimele capitalismului, foarte numeroase şi comise de-a lungul unor secole întregi, începând cu exterminarea amerindienilor şi cu comerţul sclavilor (sub binecuvântarea Bisericii Catolice, apostolice şi romane, şi a surorilor sale adversare, bisericile reformate!) şi terminând, pentru moment, cu câmpurile de luptă din Afganistan şi din Gaza.

Dar asta nu e tot…

Anticomunismul care înfloreşte în mediile universitare, printre intelectuali de toate condiţiile, în presă şi în cea mai mare parte a clasei politice, va fi liantul unei noi clase de paraziţi ai statului, delegaţi să menţină un fel de control ideologic asupra structurilor şi a instituţiilor însărcinate cu asigurarea propagandei verdictelor oficiale, politic şi istoric corecte. Şi, cu această ocazie, să reducerea la tăcere a oricărei disidenţe, oricât de moderate.

A recunoaşte, fără cosmetizări, instalarea mai mult sau mai puţin violentă a comunismului în istorie e un fapt legitim, însă trebuie gândit în contextul hiperviolent al Primului Război Mondial, pe fondul ravagiilor crizei economice din anii 1930 şi al apocalipsei celui de-Al Doilea Război Mondial. A eluda acest tip de încadrare înseamnă să cosmetizezi istoria, adică să obscurizezi factorul politic de dragul unor consideraţii moraliste de doi bani.

Or, tocmai: anticomunismul este această operaţiune de machiaj, al cărei singur scop rămâne, la urma urmelor, exonerarea elitelor conducătoare interbelice de responsabilitatea lor covârşitoare în instalarea fascismului şi a nazismului. Fiindcă, slavă Domnului, nu maimuţărelile unor Patapievici, Mihăieş, Liiceanu sau, mai rău, vicleniile dlui Tismăneanu (care ar trebui să-şi mai pună memoria la teasc şi să afle, din experienţă familială, ce a însemnat fascismul şi nazismul în Europa Orientală), nu sforăriile lor ridicole, nici ale tinerilor lachei ai domniilor lor, avizi de promovare şi folosiţi pentru treburi murdare, ne vor face să uităm acele vremuri apocaliptice…

 Toată lumea ştie că revoluţiile, de orice fel ar fi fost ele, burgheze întâi, comuniste apoi şi, mai recent, naţionaliste trag după ele un şir de crime şi grozăvii. Însă niciodată, dar niciodată, lamentaţia, şi mai ales aia interesată, nu s-a intersectat cu travaliul gândirii autentice. Dimpotrivă, lamentaţia a servit dintotdeauna priorităţile puternicilor zilei. Din câte ştiu, a se afla în slujba puterii n-a fost niciodată o sarcină a gândirii, ci a poliţiei (Platon la Siracuza şi Heidegger la Freiburg au trăit această crudă experienţă). Fiindcă a gândi înseamnă strict a enunţa, fără vreo altă raţiune practică imediată decât cea a enunţării propriu-zise, ceva ce puterea  nu vrea niciodată să audă: adevărul.

 Bucureşti, iunie 2010

 Traducere din limba franceză de Teodora Dumitru

 Note:

 (1) Conversaţii private avute cu studenţi ai mei, cu ţărani şi cu muncitori trimişi în şomaj după 1990 mi-au confirmat, de cele mai multe ori, aceste opinii.

 (2) Cf. Bogdan Murgescu, „România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”, Polirom, Iaşi, 2010, pp. 268-269 şi p. 269, nota 253.

 (3) În vârtejul propagandei anticomuniste, toţi politrucii liberalismului denunţaseră ravagiile reale cauzate de industrializarea neinteresată de mediu, pe model sovietic, prin secarea cursurilor de apă şi a mărilor interioare, deşertificând astfel mari suprafeţe de teren şi poluând solurile cu deşeuri industriale etc. De ce însă aceşti domni nu-şi manifestă indignarea şi faţă de ceea ce ameninţă să devină cea mai mare catastrofă ecologică a timpurilor moderne (incluzând aici Cernobîlul); explozia platformei de extracţie petrolieră aparţinând British Petroleum, din Golful Mexic, în dreptul statului Louisiana şi mareea de reziduuri care ameninţă să acopere toată regiunea până în Florida, distrugând toate spaţiile sălbatice, printre care celebrele lacuri bayous şi, iminent, recifele de corali!

 (4) Jacob Taubes, „Ad Carl Schmitt. Gegenstrebige Fügung”, 1987, şi „Die Politische Theologie des Paulus”, 1993 (unde se găsesc şi extrase din conferinţa din 1952, „Carl Schmitt, un penseur apocalyptique de la contre-révolution” [„Carl Schmitt, un gânditor apocaliptic al contra-revoluţiei”]), volum care a beneficiat de o excelentă traducere în franceză la editura Seuil, Paris, 1999. (Vezi şi cele două traduceri în româneşte din Jacob Taubes, apărute la Editura Tact, „Escatologia occidentală”, traducere de Maria Magdalena Anghelescu, postfaţă de Martin Treml, 2008, şi „Teologia după revoluţia copernicană”, traducere de Andrei State şi George State, prefaţă de Claudiu Vereş, 2009, n. trad.)

(5) Vezi în legătură cu acest subiect ravagiile pedagogice şi culturale produse de organizarea învăţământului universitar după modelul acordurilor de la Bologna. Singurul rezultat tangibil al acestui sistem este intensificarea turismului universitar – care n-are nimic în comun cu călătoriile iniţiatice din perioada vârstei de aur a universităţilor catolice medievale.

 (6) Vezi cele două volume de fond, care tratează cazul României, dar sunt valabile şi pentru situaţia altor state din bazinul sovietic, „Genealogii ale postcomunismului”, Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2009 şi „Iluzia anticomunismului”, Editura Cartier, Chişinău, 2008.

 (7) Să nu mai vorbim de acest Pinocchio pus în funcţia de preşedinte al UE şi de aşa-zisa ministresă a Afacerilor Externe, de a cărei reală existenţă se îndoim cu toţii… Să nu mai amintim nici de masa funcţionarilor – pe cât de inconsistenţi pe atât de gras remuneraţi. E suficient să le iei seama celor care reprezintă UE în România şi să observi cum funcţionează delegaţia lor pentru a conchide absurditatea şi nulitatea perfectă a acestor birocraţi şi a întregii afaceri.

Text aparut şi pe blogul Cultura.