Situațiile disperate cer măsuri disperate. Traumatizați, după cum afirmă autorii, de victoria electorală a lui Călin Georgescu în primul tur al alegerilor, psihanaliștii de la Pe lângă subiect încearcă să ne facă cunoscută o analiză a „spiritului vremurilor” și vin cu câteva completări de ordin prescriptiv. Bântuiți de prezența fantomatică a domnului Georgescu, aceștia ajung în cele din urmă să se lupte cu câteva fantome —printre care o presupusă bază proletară a dânsului, influenceri (a se citi agenți de influență) înzestrați cu puteri para-psihologice, dar și o stângă contemporană care nu s-ar fi ridicat la înălțimea sarcinilor sale istorice. Să demistificăm, deci, prezențele spectrale care nu ne dau pace.
Notă: Toate sublinierile pe pasajele din cele două articole (plus o postare) supuse analizei, precum și pe pasajele din textele marxiste și textele citate de Marx și Engels în scopuri demonstrative, aparțin autorului textului.
Atât în articolul Nucleare AI și magi fasciști, precum și în manifestul titrat, deloc previzibil, Ce e de făcut?, PLS atribuie un rol central platformelor de socializare (precum TikTok) în modelarea unui nou tip de „subiect”, care ar fi incompatibil cu democrația liberală în forma sa actuală. PLS ar fi identificat, astfel, o nouă contradicție: TikTok-ul devine „bomba nucleară” pe care capitalismul în faza sa curentă ar arunca-o peste propria suprastructură. De altfel, nu știm în ce măsură ne mai putem referi la capitalism cu aceeași însemnătate cu care am făcut-o până acum, din moment ce punctul b) al Manifestului ne aduce la cunoștință:
„că odată cu închiderea urnelor de vot am pășit într-o altă epocă istorică, o epocă în care mecanismele algoritmice ale platformelor de socializare care pretind a fi în serviciul individului se dovedesc a fi dăunătoare unui proces democratic sănătos.”
Subiecții de până acum cunoșteau de la Marx că, atunci când vrem să știm în ce epocă istorică ne aflăm, ne uităm la modul de producție dominant. Ultima oară când am verificat, modul de producție care domină este tot cel capitalist, iar burghezia încă domină clasa muncitoare. Altfel stau însă lucrurile pentru Hegel, care găsește Spiritul (Geist) și auto-realizarea sa ca motor al succesiunii epocilor istorice. Fiecare epocă istorică ar corespunde, prin această lentilă, unui stadiu al dezvoltării raționale și libere a conștiinței omenești; structurile epocii sunt, deci, determinate de stadiul conștiinței.
Ce înseamnă deci, pentru PLS, tranziția la o nouă epocă istorică? Cu siguranță că textul face referire la o remodelare profundă a conștiinței și a subiectivității de către Nucleara AI. Călin Georgescu încorporează, astfel, spiritul vremurilor într-un mod desăvârșit. Prin asocierea unor transformări culturale și comunicaționale cu epocile istorice, PLS își declară, prin urmare, afinitatea pentru o înțelegere idealistă a istoriei —pe care, vom vedea, n-o vor pierde pe traseu.
Epocile istorice sunt măcinate de contradicții inerente lor. Dacă în lumea reală aceste contradicții se manifestă între stadiul de dezvoltare a forțelor productive și relațiile sociale în jurul acestora și îmbracă forma conflictului de clasă, pentru idealiști, în schimb, și contradicțiile își iau ca teren de manifestare structura ideatică care domină. Găselnița PLS vizează o astfel de contradicție: aparenta neconcordanță dintre libertatea (abstractă) de care subiectul democrației burgheze (liberale) este prezumat a se bucura, și manipularea liberului arbitru al dânsului prin metode subtile, cu interese mari la mijloc:
„Însă dacă subiectul este liber din start, aceasta fiind premisa de bază a teoriei politice contemporane, cum poate fi alegerea lui distorsionată, manipulată sau influențată în feluri imperce[p]tibile, prin priviri, lumini sau cuvinte cheie care pot deschide un întreg bagaj istoric și emoțional? […] vrăjitoriicare controlează rețelele de socializare și organizează campanii electorale prin TikTok și alte platforme demonstrează cât se poate de vădit și de clar că această idee a individului liber și transparent față de sine însuși este o fantezie care este depășită din punct de vedere istoric, și care este exploatată tocmai de către extremismul de dreapta”
PLS se adresează aici precis teoreticienilor politici contemporani cu pricina, ori judecătorilor Curții Constituționale, preocupați de presupusul liber arbitru al alegătorului — ale cărui alegeri nu încetează să-i șocheze pe tinerii hegelieni de rit nou. Dar să vedem cine sunt vrăjitorii cu pricina și cum viciază ei, pe căi satanice, după cum arată autorii, libertatea de alegere de care se bucură subiectul capitalist.
Marx și Engels pun problema în felul următor, în cadrul criticii lui Feuerbach:
“Ideile clasei dominante sunt, în fiecare epocă, ideile dominante, adică clasa care este forța materială dominantă a societății este, în același timp, și forța intelectuală dominantă. Clasa care are la dispoziție mijloacele de producție materială deține, în același timp, controlul asupra mijloacelor de producție intelectuală, astfel încât, în general, ideile celor care nu dispun de mijloacele de producție intelectuală sunt subordonate acesteia.” (Ideologia Germană, partea I)
Practic, dominația unei clase asupra alteia în planul relațiilor de producție se traduce și printr-o dominație ideologică — noțiune de care psihanaliștii PLS n-au cum să fie străini. Percepția despre lume, despre relațiile din cadrul acesteia, despre ce este natural, bun și dezirabil a muncitorului este modelată în funcție de dezideratul capitalistului. Clasa capitalistă are la dispoziție mai multe structuri și aparate, de la instituțiile statului la cele de învățământ, la canalele mediatice și la instituția familială (bazată pe proprietate privată), în acest sens. Muncitorimii, pe de altă parte, în lipsa organizării și a conștiinței de clasă, îi apar aceste relații ca naturalizate și singurele „posibile”. Dar, atât ca rezultat al propriilor lupte intestine, cât și ca rezultat al propriei proletarizări, burghezia ajunge să echipeze clasa muncitoare cu „propriile elemente de cultură” (Manifestul Partidului Comunist). Burghezia produce în mod activ singura clasă revoluționară care, în mod invariabil, îi va sfârși dominația într-un anumit moment istoric.
Vom sări peste distincțiile freudiene (ulterior, lacaniene) dintre conștient și inconștient pe baza cărora autorii operează, adresând în treacăt o singură întrebare: în aceste condiții, de ce ar fi atât de diferită manipularea „liberului arbitru” prin priviri, lumini sau cuvinte cheie în cadrul unor materiale audio-vizuale încât să marcheze trecerea într-o nouă epocă istorică? Este oare această formă de modelare a voinței diferită de nenumăratele forme la care muncitorii acestui veac și al celorlalte au fost expuși încă din primii ani de viață (în cadrul socializării primare, în cursul procesului de formare a ego-ului la care fac psihanaliștii referință), cu continuitate pe tot parcursul vieții? Are ea mai multă influență asupra formării unui „inconștient” al muncitorului ca supus clasei care-l domină decât toate celelalte? Este oare vocea hipnotică a domnului Georgescu mai eficientă decât cea a preotului, sau este microbloggerul mai eficient decât gazetarul, la vremea sa?
O să ne permitem să asumăm că, totuși, nu aici găsim problema fundamentală. Și, totodată, o să ne permitem să considerăm că vrăjitorii cu pricina i-au vrăjit discursiv și pe teoreticienii PLS. Astfel, ei n-au reușit să dezlege misterul proletariatului care, conform acestora, „votează aproape exclusiv cu <<suveraniștii>>”. Să vedem cine este însă acest proletariat la fel de misterios și pe unde-l găsește PLS în mediul său natural.
În Nucleare AI și magi fasciști, d-l Nădășan se arată șocat de mesajele anti-imperialiste pe care o parte dintre „tinerii comuniști” le-ar fi adus la manifestațiile împotriva lui Călin Georgescu. El consideră aceste sloganuri un semnificant, în sensul lacanian al termenului; adică un element care urmărește să semnaleze o anumită identitate și care ajută subiectul să se orienteze, în plan simbolic, și să se alăture altora cu o identitate asemănătoare. Dintr-un motiv sau altul, d-l Nădășan mai consideră că semnificanții cu care tinerii protestatari defilează sunt pentru proletariatul înapoiat și „suveranist” ceea ce usturoiul este pentru vampiri; proletariatul „îi consideră ca venind dintr-o parte de societate complet străină lui, dacă nu chiar antagonistă, întrucât pentru aceștia tinerii protestanți sunt <<wokiști LGBTIști Antifa>> care au fost spălați pe creier de elita soroșistă”. Ideea este reluată în partea următoare a aceleiași lucrări, care precizează că „teoria de gen” ar fi reușit „să antagonizeze, am putea spune, proletariatul în întregimea sa”, aceasta fiind, conform diagnosticului, boala fundamentală care a dus la eșecul stângii în zonele anglofone.
Ne întrebăm: unde a găsit, totuși, d-l Nădășan, proletariatul și tinerii woke-iști cu pricina, și dacă aceste două categorii sunt, sau apar să fie, într-adevăr două părți opuse ale aceluiași întreg cum PLS încearcă să sugereze (și cum credeam noi că ar fi, în schimb, proletariatul și burghezia). Nu de alta, dar oricine a prestat vreun fel de activitate de teren în sfera stângii marxiste din România ultimilor ani (printre care d-l Nădășan, trebuie s-o spunem, nu se numără), s-a întâlnit deopotrivă cu muncitori organizați ieșiți la grevă și cu muncitori mai tineri, adesea din ramurile în care munca înalt specializată este exploatată, care au diverse identități de gen ori alte identități sociale mai neconvenționale. Foarte adesea, plângerile poștașilor ieșiți în stradă împotriva restructurării Poștei Române, ori ale CFR-iștilor care afirmau că ar s***zura liderii de sindicat trădători înaintea șefilor companiei, ori ale profesorilor care s-au văzut trădați de lideri și neauziți de toți politicienii burghezi, nu vizau semnificanții cu care tinerii și-ar asocia identitățile, ci întru totul alte chestiuni. În mod similar, tinerii purtători de semnificanți care frecventează cercurile marxiste, manifestează la proteste sau vin pe teren la intervenții nu sunt o externalitate a proletariatului; ei își vând forța de muncă, adesea unor entități capitaliste transnaționale, iar dacă ar înceta să facă asta, probabil ar muri de foame. Asta este, în sine, definiția proletarului: cel care nu are ce altă marfă să vândă în afara forței de muncă.
Motivul pentru care d-l Nădășan nu îi include în categoria „proletariat” are legătură, probabil, cu semnificanții pe care dânsul îi atribuie proletarului, mai precis basca de pe cap și mahoarca din colțul gurii, și mai puțin cu condiția reală de clasă a acestora. Să-i amintim autorului și că, în cadrul activităților de intervenție, tineri neconformi cu genul deja au participat în dialoguri active cu alți proletari care corespund mai bine formei în care d-l Nădășan consideră că ideea abstractă de „proletar” din capul dânsului se manifestă într-un om real, și totuși, reacția lor n-a fost una antagonistă din moment ce tinerii cu pricina au inițiat conversații pe subiecte ce vizează nevoile și grijile imediate ale acestora. Poate, totuși, nu semnificanții sunt de vină?
Ca orice filozof speculativ care se respectă, d-l Nădășan delimitează categoria de „proletar”, respectiv „tânăr comunist” și multe altele plecând de la o abstracție produsă de mintea umană. Ca să caute obiectul real care corespunde abstracției cu pricina, el se uită după o serie de trăsături cărora le zice, lacanian, semnificanți, și pe care obiectul real ar face bine să le aibă. Pe baza acestor semnificanți, el găsește mai multe categorii și, dacă în abstract un antagonism între acestea s-ar putea să existe, este momentul să se uite după dinamici reale care s-ar putea să confirme teoria. Va găsi astfel tot felul de neînțelegeri terminologice sau de limbaj, ori diferențe culturale, care să îi valideze prezumția.
Totuși, proletariatul psihanalitic delimitat de PLS se topește ușor într-o „masă” mai amorfă ai susținătorilor „fascismului” întrupat în persoana lui Călin Georgescu. Față de această masă amorfă, psihanaliștii noștri se manifestă, la prima vedere, cu maximum de raționalitate, empatie și conflict democratic. Manifestul ne atrage atenția că:
Nu este vremea elitismelor și a blamării morale a votantului CG! S-a vehiculat în spațiul public că alegătorii lui nu sunt educați, că au un IQ scăzut, că nu cred în COVID, că sunt misogini, rasiști, antisemiți, homofobi, că sunt legionari, sau chiar naziști și că ar trebui căutați și anihilați[…]. Dacă putem învăța un lucru din spectacolul alegerilor americane este acela că asemenea judecăți nu rezolvă, ci agravează înstrăinarea omului înspre discursul extremei drepte și duc la distrugerea țesăturii sociale. Votantul CG și AUR simte pe propria piele inegalitățile socio-economice despre care noi teoretizăm. Lucrurile pe care noi le gândim, el le întrupează. Să spunem că alegerea sa „ne scârbește”, așa cum am citit pe internet, este o încercare politică de a refuza motivele reale care duc la un asemenea vot, o încercare care nu poate decât să-și tragă singură clopotul.
Într-un puseu excepțional de milă și compasiune creștină, iar nu satanică, pentru votanții d-lui Georgescu, porumbelul iese pe gura Tinerilor Hegelieni de rit nou și ne permite să constatăm problema fundamentală care viciază înțelegerea pe care dânșii o au asupra lumii: opoziția dintre gândire și întrupare, dintre simțământul condițiilor materiale și teoretizarea asupra lor, în speță, dintre masă și filozof. O astfel de relație nu este nicidecum o descoperire originală a PLS, ci dimpotrivă, aceasta se regăsește la părintele spiritual al criticilor critici din zilele noastre, Bruno Bauer, care afirma că „În masă, şi nu în altceva, cum afirmă vechii ei purtători de cuvânt liberali, trebuie căutat adevăratul duşman al spiritului […] Spiritul ştie acum unde trebuie să-l caute pe unicul său adversar: în autoînşelarea şi în inconsistenţa masei“ (care votează cu Călin Georgescu, ar completa psihanaliștii noștri).
Această opoziție dintre spirit și masă, la care PLS nu renunță, îi face să se privească pe sine ca “filozofi” și “teoreticieni”, cu alte cuvinte ca externalități ale “masei”, de unde și nevoia de prescripții cu privire la activitatea stângii antifasciste. Dacă pentru părintele lor spiritual, Bauer, entuziasmul masei pentru anumite idei este un determinant al eșecului acțiunii istorice, PLS, elevii silitori ai acestuia, se înscriu pe sine în rândul “personalităților alese” care se opun, în calitate de manifestări ale spiritului și ale progresului, masei amorfe anti-progresiste și lipsite de spirit. Mai mult, PLS postulează o diviziune fundamentală între “aleșii Spiritului”, cei câțiva indivizi în slujba progresului, și masa amorfă, bazată tocmai pe experiementarea la mâna întâi a celor mai păguboase contradicții ale sistemului capitalist. Cei care “simt pe pielea lor” nu au cum să fie și cei care teoretizează, iar cei care teoretizează, prin urmare, nu simt pe pielea lor și trebuie să fie făcuți conștienți de alți aleși ai Spiritului de această realitate. Poate de aici decurge și concluzia logică conform căreia “tinerii woke-iști” nu simt, până la urmă, ce simte proletarul cu mahoarcă, în rândurile căruia nu se situează — nici măcar atunci când ambele categorii sunt subordonate și exploatate de aceiași capitaliști.
Marx și Engels notează jucăuș pe marginea textelor lui Bauer că Adevărul “nu atinge trupul omenesc grosolan care trăieşte în fundul unui subsol în Anglia sau undeva sus, într-o mansardă în Franţa, ci <<străbate>>, <<de la un capăt la altul>> măruntaiele sale idealiste”. Pare că și la ora actuală Adevărul se ține departe de trupurile proletare, deranjat, poate, de duhoarea de mahoarcă.
Ce s-ar face, deci, trupurile proletare fără mila și compasiunea psihanaliștilor noștri, care binevoiesc să le destăinuie și lor Adevărul, fără a-i dezumaniza însă precum frații lor în gândire care se războiesc pentru starea de fapt liberal-capitalistă? Avântul acestora din urmă riscă să dividă și să alieneze; prin urmare, soluția este, ne zice manifestul, să ne mobilizăm împotriva mișcării și nu împotriva votanților. Fără umanizarea masei amorfe și lipsite de spirit pe care cei mai miloși dintre cei care nu simt pe pielea lor ne-o propun, poate n-am fi reușit niciodată să aflăm că dânșii, până la urmă, nu simt pe pielea lor prea multe și astfel permit spiritului să se manifeste prin domniile lor. Merită să ne întrebăm, însă, ce poziție ocupă aceștia în cadrul sistemului capitalist actual, de n-au ajuns să simtă pe pielea lor mizeria acestuia. Poate, cine știe, vom descoperi un interes de clasă distinct de al masei, și poate că prescripția acestora, vom afla noi, reflectă același interes de clasă. Dar până acolo, să vedem ce rol considera că ar avea, în fapt, acești filozofi în îndeplinirea planurilor spiritului chiar Hegel de la care se revendică:
Chiar la Hegel, spiritul absolut al istoriei îşi găseşte materialul în masă, şi abia în filozofie îşi găseşte el expresia corespunzătoare. Dar filozoful apare numai ca organul în care spiritul absolut, care făureşte istoria, devine conştient în mod retrospectiv, adică după îndeplinirea mişcării. Participarea filozofului la istorie se reduce la această conştiinţă retrospectivă, pentru că adevărata mişcare este îndeplinită de către spirit într-un mod inconştient. Filozoful vine deci post festum. (Sfânta familie, sau critica criticii critice)
Iată, deci, adevăratul conținut traumatic pe care Tinerii Hegelieni de rit nou îl reprimă și care ține să se întoarcă periodic să-i bântuie sub forma a fel de fel de fantome cu care se luptă: utilitatea filozofului la mișcarea istorică, sau lipsa acesteia, în calitatea sa de organ reflexiv. Nu e de mirare că, în această calitate, PLS n-a reușit să prevadă nici victoria lui Georgescu și dezvoltările ulterioare ei, de unde și valențele traumatice ale acestor evenimente. Să fie deci și stânga, căreia textele i se adresează, o nouă fantomă iscată — în mod similar — din reprimarea impotenței istorice a organului?
Căci, pe oriunde ar căuta-o, PLS găsesc o stângă fără proletari, unită doar de o serie de semnificanți comuni pe care dânșii o acuză că i-ar pune mai presus de sarcina sa istorică; o stângă dezvoltată “tot în ultimii 5 ani, pe bule algoritmice de Instagram, chat-uri de Twitch și canale de Discord”. Lăsând la o parte algoritmii, constatăm că o altă întâmplare șocantă pentru Tinerii Hegelieni de rit nou este aceea că, în momentul în care capitalismul neoliberal atomizează și alienează muncitorul, după cum chiar dânșii foarte bine punctează, el își găsește diverse alte canale prin care să comunice cu cei cu o condiție similară cu a sa; că orice disoluție sau șoc aplicate unor relații sociale care duc la dezintegrarea acestora cauzează, în final, reconstruirea unor relații sociale sub o altă formă — adesea care permite individului să-și realizeze cu mai multă luciditate poziția sa în cadrul lor.
Dar asta nu vine ca o surpriză în condițiile în care, pentru dânșii, existența unor percepții diferite asupra lumii înconjurătoare, modelate de conjuncturile obiective în care un individ sau altul se regăsește (ceea ce chiar alți teoreticieni critici, din alte tradiții, denumesc situarea cunoașterii) apare ca un exercițiu “schizoid” în care realitatea se fragmentează în mai multe “bule” paralele. În loc să considere că, poate, canalul de comunicare n-a format mesajul în sine, ci doar a dat oportunitatea diverșilor indivizi să-și articuleze mai puțin filtrat percepția asupra lumii (fie ea corectă ori distorsionată) și să se regăsească între ei, PLS dau vina pe algoritmi, care, în nerușinarea lor, i-ar imersa pe acești indivizi în propria bulă. PLS inversează astfel, ca la carte, cauza cu efectul.
N-ar fi luat prea mare efort să ne uităm la modurile în care muncitorul de azi, pe platforme, la distanță sau în forme atipice de angajare, nu mai are parte de aceeași relație cu colegii lui, sub reuniunea aceleiași experiențe (în linii mari), iar acest vacuum este umplut de alte tipuri de relații sociale. N-ar fi luat prea mare efort nici să vedem un potențial revoluționar în aceste transformări, dincolo de defetismul cu care unii le deplâng. Dar pentru asta, este necesar să lăsăm la o parte pentru un moment analiza discursului și să ne uităm la condițiile materiale care îl produc și îl fac pe acesta să aibă succes sau nu. O să fim nevoiți să o facem, în momentul în care i se va arăta și celui mai critic teoretician critic că foamea bate discursul; că orice discurs se cam termină în momentul în care începe foamea. (Iar, în treacăt fie spus, asta e valabil în special pentru marea burghezie, care, în situații de criză, lasă la o parte orice “ideologie” despre cum ar trebui sau n-ar trebui să intervină statul în economie și astfel vedem intervenționism în favoarea capitalului sau chiar în favoarea reproducerii forței de muncă, ca să nu se dărâme șandramaua).
O altă observație interesantă pe care PLS o fac se referă la presupusul rol central al “teoriei de gen” pentru stânga căreia se adresează. Aflăm astfel că:
Stânga a devenit stânga „radicală”, adică stânga liberală, de când, pe filieră anglo-saxonă, teoria de gen și cauza trans a devenit cauza ei principală, o dinamică care, în contextul întregului argument prezentat în acest text, nu ar trebui să ne surprindă că s-a intensificat puternic în timpul pandemiei și bulelor facilitate de nucleara AI, care au condus la o obsesie pentru identitatea „potrivită mie” exprimată în „spații safe.”
Prin urmare:
Mesajul stângii nu avea așadar cum, încă din start, să ajungă la proletariat, membrii căruia sunt în mod implicit catalogați cu etichete de misognism, rasism sau transfobie, fapt ce a lăsat terenul complet liber extremei drepte.
“Stânga” pe care d-l Nădășan o caută în aceste pasaje nu este, din nou, decât ceea ce domnia sa consideră că este obiectivarea noțiunii abstracte de “stânga” din capul dânsului. Este oare această stângă expresia politică a proletariatului european sau american, destul de neliniștit și pus pe greve (precum în cazul Tesla) ori pe unionizare (precum în cazurile Starbucks și Amazon) în ultimul timp? Este ea stânga franceză care, capitalizând pe revoltele acestora din urmă și construind legături organice cu muncitorimea organizată, a reușit să propulseze Uniunea Populară a lui Jean-Luc Melenchon acolo unde se află acum? Sau poate această stângă este chiar rank-and-file-ul laburiștilor britanici care se simt trădați de conducerea propriului partid și caută modalități să se reorganizeze?
În fine, merită să ne întrebăm dacă “stânga” cu pricina a propus ceva cu adevărat emancipator chiar și pentru categoriile identitare pe care d-l Nădășan le scoate drept țapi ispășitori în toată povestea. Nu avem cunoștință, în ultima vreme, de o stângă puternică care să fi propus muncitorilor rasializați să nu mai fie exploatați prin sclavia salariată. Nici de vreo stângă cu susținere de masă care să propună persoanelor LGBTQ un sistem de locuire publică centralizat și democratic, în care repartizarea să se facă pe baza nevoilor, în loc să fie la mâna celui care le este, în present, angajator și la mâna celui căruia îi plătesc renta. Și, în niciun caz, n-am văzut vreo stângă remarcabilă care să ducă cauza feministă până la capăt, anume înspre abolirea muncii în reproducție prin socializarea ei și a familiei tradiționale ca unitate în care aceasta are loc (despre care știm că ar necesita în primul rând abolirea proprietății private pe care aceasta se sprijină). Cu ce fantome se luptă deci d-l Nădășan?
Fantomele cu pricina sunt tocmai partidele, organizațiile și mișcările mic-burgheze care au preluat semnificanții unor curente sociale pentru drepturi democratice și au căutat să opereze cu aceștia pentru a-și strânge capital politic. Acest capital politic este întrebuințat mai departe pentru a propune măsuri în sprijinul capitalului, care în ultima vreme are o serie de probleme cu costurile reproducției sociale. Totodată, aceste forțe au căutat să capteze revolta categoriilor marginalizate și s-o transfere în programe care le propun acestora să fie asimilate în cadrul societății actuale, pentru a nu mai fi marginale — de exemplu, prin extinderea definiției familiei nucleare burgheze, și nu prin abolirea ei și a proprietății private de la baza modelului. Prin asta, forțele cu pricina realizează munca importantă de a redirecționa conflicte istorice distincte de cel fundamental, între burghezie și proletariat (care nu-și găsește o rezolvare definitivă decât prin abolirea claselor, a exploatării muncii și a proprietății private), pe care apoi să le ducă într-o zonă metabolizabilă și deci inofensivă pentru sistemul capitalist.
De ce funcționează asta? Pentru că, așa cum bine intuim, din moment ce proletariatul nu se limitează la forma abstractă a mulțimii de indivizi cu bască și mahoarcă, ci include o diversitate mare de persoane în totalitatea sa, același lucru este valabil și în cazul burgheziei. Există, deci, o burghezie și un proletariat LGBTQ sau rasializate, un feminism burghez și un feminism proletar, șamd. Dacă luăm un grup identitar ca atare, este posibil să găsim un interes comun în obținerea unor anumite drepturi democratice; însă, dincolo de acordarea acestora, interesele comune încetează să mai existe. Orice grup identitar este divizat etern de conflictul de interese dintre burghezia și proletariatul din cadrul identității respective – și lucrurile vor rămâne așa până la desființarea societății pe clase. Femeile burgheze și femeile proletare nu pot avea interese non-divergente, după cum prioritățile unei persoane transgender capitaliste nu vor fi niciodată prioritățile unei persoane transgender din clasa muncitoare.
Dar, în ceea ce numim mișcări sociale la ora actuală, este lesne să vedem cum partea burgheză din orice grup identitar (în virtutea posesiei unor mijloace de dominație despre care am vorbit în incipit și la care nu vom mai reveni) urmărește să domine mișcarea cu pricina și să impună mișcării revendicări, dacă nu explicit în interesul său de clasă, măcar inofensive pentru acesta. De altfel, este suficient să ne uităm la conducerea mișcărilor și a entităților de tip ONG din interiorul lor și nu vom vedea acolo persoane cu condiție de proletar din rândul categoriilor identitare respective (sau poate vom vedea chiar burghezi și mic-burghezi care nici măcar nu împart acea identitate, dar sunt administratori eficienți, precum în cazul Asociației Accept în România). Conducerea mișcărilor și ONG-urile de profil acționează apoi ca “furnizori de revendicări” pentru partide reformiste, pentru forțe politice care practică un socialism burghez și refuză schimbarea din temelii a societății actuale.
Pe aceste baze se scriu programe care nu mai au nicio legătură, în final, cu interesele muncitorilor și ale straturilor oprimate; programe care neagă un aspect fundamental, și anume cucerirea puterii politice de către aceștia. Această abordare se reflectă în viziunea unor autori canonici pentru “justiția socială” burgheză precum, de pildă, Nancy Fraser — care admite că este nevoie de măsuri de redistribuire și recunoaștere pentru a putea asigura “paritatea participativă” a persoanelor dezavantajate în democrația liberală, dar trece sub tăcere cine deține puterea politică în cadrul său și nevoia ca aceste persoane dezavantajate să pună mâna pe ea.
Merită o astfel de stângă să fie numită stânga per ansamblu? Merită oare să ne raportăm la ea de parcă ar reprezenta expresia politică a muncitorimii, fie ea cu identități “standard” sau marginalizate? Ne permitem să spunem că nu. Modul în care d-l Nădășan a găsit această “stângă” a fost, din nou, pe baza prețioșilor semnificanți pe care astfel de forțe politice și-i însușesc. Și dacă ne uităm doar la discursuri și semnificanți, dar nu și la forțele sociale reale și la interesele lor de clasă, vom cădea cu certitudine într-o astfel de eroare. Nu e de mirare că d-l Nădășan identifică “stânga” respectivă în spațiul mioritic cu partidul burghez SENS, întemeiat și condus de câțiva USR-iști care aveau nevoie de un nou vehicul până la ciolan, crescut pe baza capitalului social al acestora și alimentat prin înșelarea unor straturi mai tinere din muncitorimea urbană.
Ca prescripție cu privire la aceste forțe, să reluăm poziția ante-exprimată pe site-ul Grupului de Acțiune Socialistă:
Această parte din stânga a fost incapabilă, bineînțeles, să consolideze o bază solidă din rândurile muncitorilor și ale persoanelor dezavantajate de sistemul capitalist. Astfel, a ajuns să se poziționeze constant de partea unor forțe politice burgheze mai „progresiste” […] în contextele în care extrema dreaptă era o amenințare, în logica „răului mai mic”. Făcând asta, s-a compromis odată cu ele. Este nevoie să-i opunem o stângă comunistă, proletară, care nu se teme să-și afirme propria linie și poziționare independent de partidele burgheze de stânga și de dreapta. (Ascensiunea lui Călin Georgescu. Sarcinile socialiștilor revoluționari)
Însă ceea ce PLS dorește să-i opună, mai degrabă, este un capitalism popular legitimat prin apelul la o ideologie lacanian-idealist-creștină, după cum chiar dânșii afirmă în Manifestul cu pricina. Să vedem cum formulează această stângă un conținut programatic prin care își asigură un loc sigur în coada capitalului.
Într-un nou Manifest, de această dată către formarea unui front comun antifascist într-o democrație moartă — semnat, de altfel, și de câteva grupuri socialiste —, PLS și compania articulează unitar viziunea forțelor de stânga într-un program de 10 puncte. Primele 2 puncte sună în felul următor:
Așadar, ce ne dorim? 1. O economie democratizată, în care producția se face urmărind nevoile umanității și nu ale logicii profitului; 2. O plasă socială universală finanțată prin redistribuirea averilor. Prevăzând accesul la servicii medicale, la educație, la locuințe și la alimente de bază ieftine și sănătoase, aceasta asigură oricărui individ un minim de bunăstare, condiție crucială pentru protejarea demnității sale inviolabile.
O viziune demnă, de altfel, de cei mai generoși dintre mic-burghezii generoși. Dacă Spiritul refuză, cum am speculat mai sus, trupurile proletare din cauza duhorii de mahoarcă, dânșii au găsit soluția: vor face noțiunea abstractă de “demnitate” să se manifeste în trupurile proletare, ceea ce poate le va face mai atractive pentru Spirit. Nu numai asta, dar și averile nesimțite ale celor care nu simt pe pielea lor vor fi redistribuite în aceste scopuri. O chestiune rămâne, totuși, un mister: ce ne facem cu procesul în urma căruia respectivii au acumulat averile în cauză — denumit de unii subiecți și procesul de producție?
Căci, în această privință, PLS refuză să ne ofere un răspuns clar. Poate asta presupune că relațiile de producție vor rămâne neschimbate, ca marea burghezie să continue să acumuleze și forțele unitare de stânga să aibă ce să redistribuie întru reproducerea societății actuale. De altfel, nici punctul 1 nu clarifică cum ar urma să democratizeze economia. Cei mai optimiști dintre noi pot să spere că punctul se referă, totuși, la singurul mod în care o administrare democratică a mijloacelor de producție ar fi posibilă: prin împroprietărirea clasei muncitoare ca întreg cu ele, și prin administrarea lor colectivă. Dar atunci averile cui vor mai rămâne de redistribuit?
Ceea ce punctul pare să sugereze, mai degrabă, este un proces de decentralizare al deținerii de capital, în urma căruia diverși indivizi sau “colective” se fac proprietari peste bucăți mai mici din acesta. Acești indivizi sau “colective” s-ar putea asocia, mai departe, în forme cooperatiste de producție, în care toți membrii cooperativei respective au drept de veto și practică o formă sau alta a democrației la locul de muncă. Nu ni se spune cum s-ar realiza acest proces, care totuși ar cere să derulăm înapoi dezvoltarea capitalistă un pic, și nici cum aceste cooperative ar supraviețui în condițiile concurenței față de întreprinderi capitaliste. Dar problema fundamentală e, totuși, alta: chiar și luând exemplul cooperativei, aceasta, chiar dacă reprezintă proprietatea comună a mulțimii de indivizi asociați în ea, apare față de restul societății ca o formă de proprietate privată. Cum ne-am aștepta astfel ca ea să producă în funcție de nevoile umanității pe de-a întregul, așa cum punctul ne promite?
O altă veste proastă pentru PLS și compania este că, în cele din urmă, s-ar putea ca marele capital să pună în aplicare un plan similar și fără aportul dânșilor. Cum am explicat mai sus, din cauza unor probleme în sfera reproducției forței de muncă, clasa capitalistă va fi nevoită să implementeze prin organul său de administrare obștească a treburilor comune numit stat burghez o serie de măsuri pentru facilitarea acesteia — cel puțin până trece criza. La astfel de provocări încearcă să răspundă deopotrivă psihanaliștii PLS și spectralul domn Călin Georgescu, de unde probabil și setul comun de referințe ale dânșilor (precum Naomi Klein sau dizidentul anti-neo-feudal Yanis Varoufakis). Iar, în această privință, stânga reformistă face adesea pe gratis treaba capitalului, propunând măsuri care garantează reproducerea societății actuale, fără să se atingă de miezul său — relațiile din câmpul producțieiși proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Despre abolirea acesteia din urmă, Manifestul refuză să ne spună ceva, chiar și în condițiile în care ea ar reprezenta bomboana de pe coliva sistemului capitalist cu care autorii spun că se luptă.
Aproape că Manifestul ne aduce aminte de promisiunile curentului pe care Marx și Engels îl identifică drept “socialism conservator sau burghez”:
Burghezii socialişti vor condiţiile de viaţă ale societăţii moderne dar fără luptele şi primejdiile care decurg cu necesitate din ele. Ei vor societatea actuală fără elementele care o revoluţionează şi o descompun. Ei vor burghezia fără proletariat. Burghezia consideră, fireşte, lumea în care domneşte drept cea mai bună dintre lumi. […] Atunci cînd el invită proletariatul să înfăptuiască sistemele sale şi să păşească în noul Ierusalim, el nu-i cere de fapt decît să rămînă în cadrul societăţii actuale, dar să lepede concepţiile sale duşmănoase despre această societate. O altă formă, mai puţin sistematică, însă mai practică, a acestui socialism caută să facă nesuferită clasei muncitoare orice mişcare revoluţionară, demonstrîndu-i că ei nu i-ar putea fi de folos cutare sau cutare schimbare politică, ci numai o schimbare a condiţiilor materiale de trai, a condiţiilor economice. Prin schimbarea condiţiilor materiale de trai, acest socialism nu înţelege însă nicidecum desfiinţarea relaţiilor de producţie burgheze, care nu poate fi înfăptuită decît pe cale revoluţionară, ci îmbunătăţiri administrative realizate pe baza acestor relaţii de producţie, adică îmbunătăţiri care nu schimbă întru nimic raportul dintre capital şi munca salariată, ci care, în cazul cel mai bun, micşorează cheltuielile de dominaţie ale burgheziei şi-i simplifică bugetul. (Manifestul Partidului Comunist)
Pe fondul unor crize, atunci când și proletariatul, și burghezia sunt silite să-și privească condiția cu mai multă luciditate, și când este timpul ca socialiștii revoluționari să fie cât mai clari cu privire la scopul istoric al clasei muncitoare, vor apărea tot felul de curente și propuneri care, la prima vedere, par originale și inovatoare, dar care în fapt reprezintă ultima tresărire ale unor abordări moarte istoric de pe vremea Conciliului de la Leipzig. Din momentul în care filozofia și-a încetat rolul istoric prin desăvârșirea sa în Hegel, iar gândirea științifică, adică materialistă, și-a afirmat relevanța incontestabilă pentru victoria clasei muncitoare, forțele reacționare au încercat o resuscitare a celei dintâi cu scopul de a induce în eroare și a împinge într-o zonă inofensivă orice porniri revoluționare. O simplă privire în perspectivă istorică ne expune însă cu ușurință impostura acestora și ne ajută să demistificăm lumea reală, oricât ar vrăji-o vrăjitorii de pe TikTok și analiștii discursului acestora.
Referințe
- Pe lângă subiect. 2024. „Unde suntem și ce e de făcut?” Medium, 27 noiembrie. Accesat 18 decembrie 2024. https://medium.com/@pelangasubiect.podcast/unde-suntem-%C8%99i-ce-e-de-f%C4%83cut-34ea17b2c801.
- Pe lângă subiect. 2024. „Nucleare, A.I. și magi fasciști.” Medium, 10 decembrie. Accesat 18 decembrie 2024. https://medium.com/@pelangasubiect.podcast/nucleare-a-i-%C8%99i-magi-fasci%C8%99ti-fab488edd6f3.
- Pe lângă subiect. 2024. „Manifest către formarea unui front comun antifascist într-o democrație moartă.” Instagram, 6 decembrie. Accesat 18 decembrie 2024. http://archive.today/pMwBW.
- Marx, Karl, și Engels, Friedrich. 1846. Ideologia germană.
- Marx, Karl, și Engels, Friedrich. 1845. Sfânta familie sau critica criticii critice.
- Marx, Karl, și Engels, Friedrich. 1848. Manifestul Partidului Comunist.
- Fraser, Nancy, și Honneth, Axel. 2003. Redistribution or Recognition? A Philosophical Exchange. Londra: Verso Books.
- Grupul de Acțiune Socialistă. 2024. „Ascensiunea lui Călin Georgescu: Sarcinile socialiștilor revoluționari.” 26 noiembrie. Accesat 18 decembrie 2024. https://actiunesocialista.org/2024/11/26/ascensiunea-lui-calin-georgescu-sarcinile-socialistilor-revolutionari/.
Sursă foto: https://medium.com/@pelangasubiect.podcast/unde-suntem-%C8%99i-ce-e-de-f%C4%83cut-34ea17b2c801