Într-o intervenție recentă, Bogdan Naumovici – artizanul reclamelor RMGC – a dat glas unei opoziții recurente: pe de o parte cei care doresc salvarea și prezervarea mediului, iar pe de altă parte, cei care vor să muncească și să scape de sărăcie, într-o zonă profund subdezvoltată. Pe scurt: natură vs. locuri de muncă și dezvoltare. Când capitaliști puși în slujba marilor corporații apără dreptul oamenilor simpli la locuri de muncă, ceva e în neregulă.
Problema, trebuie să o spunem, este că mare parte din argumentele împotriva exploatării de la Roșia Montana –cel puțin până la izbucnirea protestelor din septembrie când acestea s-au mai nuanțat și diversificat – au fost de factură patrimonialistă și au reliefat impactul asupra naturii. Mai mult, soluțiile sociale și economice propuse drept alternative au fost în aceeași gamă: eco-turism, agricultură bio, etc. Dimensiunea ecologică a primat, ceea ce i-a permis RMGC-ului să apară drept apostol al oamenilor săraci, argumente invocate apoi de premierul Ponta și de alții în favoarea proiectului.
Lucrurile devin și mai complicate atunci când observăm structura socială a protestelor: pe de o parte manifestanți recrutați cu preponderență din segmente ale clasei de mijloc urbane a marilor orașe, pe de altă parte locuitori ai unei zone pustiite de sărăcie, abandonați de stat și antagonizați de protestatari. E adevărat că RMGC a folosit acești oameni în mod brutal drept masă de manevră în vederea atingerii propriilor interese, fără să-i pese în mod real de problemele pe termen lung ale acestora, dar ar trebui să ne întrebăm totuși cum a fost posibil acest lucru? Care au fost cauzele pentru care mare parte dintre localnici au trecut de partea companiei, mai degrabă decât de partea celor care doreau să salveze localitatea de exploatare? Acel mesaj din piață care spunea că sărărcia nu a omorât pe nimeni, deși izolat în cadrul celorlalte mesaje, denotă în chip simptomatic o anumită lipsă de sensibilitate pentru situația socială mai amplă din zona respectivă, precum și lipsa de solidaritate a protestatarilor pentru oamenii de acolo care nu sunt împotriva exploatării.
Acest lucru a făcut posibilă apoi caricaturizarea contestatarilor proiectului drept hipsteri cu iphone care salvează Roșia Montana din confortul lor urban, vizitând regiunea doar o dată pe an cu ocazia festivalului, în rest proiectând visuri ecologiste tipic burgheze asupra unei zone deja devastate de efectele a zeci de ani de minerit. Decredibilizarea protestatarilor este în plin avânt în aceste zile, atât prin Antena 3 cât și prin comisia parlamentară, sperându-se astfel bagatelizarea mișcării. Însă premisele unei astfel de denaturări au existat încă de la început, când s-a refuzat identificarea mișcării drept una politică și socială, subliniîndu-se în schimb aspectul său ecologist și estetic: oameni frumoși, civilizați și educați care salvează natura. Departea de a constitui bazele unei posibile solidarități între clase, acest tip de (auto) identificare și auto-erotism nu a făcut decât să-i antagonizeze și mai mult pe cei mai puțin norocoși pentru care frumusețea, civilizația și educația sunt doar vise legate acum în mod nefast de RMGC. În aceste interstiții se inserează paradoxul că oameni precum Naumovici devin apărători ai unei cauze sociale, îmbinând atât argumente economice cât și patrimonialiste: în definitiv, pentru
ei, minerii nu vor decât să muncească așa cum au făcut din tată în fiu.
Două lucruri par foarte urgente în aceste condiții: renunțarea la fantasma naturii și recuperarea agendei sociale, în special a celei legate de locurile de muncă. Acestea sunt legate prin însăși natura capitalistă a problemei. Utopia ecologismului nu constă doar în faptul că se bazează pe o idee romantică asupra naturii, exprimată de speranța unei posibile reîntoarceri la o stare pre-modernă, armonioasă, naturală prin agricultură, downshifting sau zero creștere, ci și, mai ales, că această reîntoarcere ar fi posibilă în condiții capitaliste sau prin soluții capitaliste: eco-turism, energie verde, dezvoltare armonioasă la scară umană, șamd. De fapt, trebuie reamintit un fapt foarte simplu: capitalismul este un mod de producție și o serie de relații sociale determinate de acesta. Deși se pot constitui, temporar, zone autonome în interiorul acestuia ce nu sunt supuse în mod direct logicii sale, în ultimă instanță, nu se poate fugi în pădure de capitalism și sigur nu pe o scară socială semnificativă. Problema ecologică trece astfel în mod inevitabil prin problema capitalismului.
Asta cu atât mai mult cu cât capitalismul, ca mod de producție, este o formă particulară de a dispune și organiza social munca oamenilor, adică, mai exact spus, este un fel particular de acțiune asupra naturii în vederea extragerii de resurse în vederea producției și reproducției vieții. Propriu capitalismului este separarea oamenilor de mijloacele necesare asigurării traiului și astfel transformarea muncii în marfă, dar și, concomitent, privatizarea pământului, a resurselor, a apei, a aerului – pe scurt a ceea ce (în mod impropriu) numim natură. Atâta timp cât vom trăi într-o lume în care natura este în ultimă instanță privată, argumentele ecologiste care fac recurs la o imagine idilică asupra naturii –neîntinată de civilizație, etc. – precum și la posibilitate întoarcerii la o stare naturală, nu sunt decât ideologie.
Așadar, dacă gândim capitalismul ca o formă de mobilizare a muncii, cele două aspecte din jurul Roșiei Montane ce par acum în opoziție –sau sunt manipulate ca fiind în opoziție – devin practic parte a aceleiași lupte: încercarea de a găsi o altă formă socială de mobilizare a muncii care să nu presupună deopotrivă privatizarea și distrugerea naturii în vederea profitului și exploatarea (inegală și în diverse forme) a muncii în vederea acumulării.[1] Anti-capitalismul apare atunci drept singura formulă de ecologism practic, munca și nu natura devenind elementul central, ca bază a solidarității sociale și nu a luptei de clasă orchestrată de sus în jos.
E de văzut dacă și atunci Bogdan Naumovici va mai spune la fel de nonșalant că oamenii nu vor decât să muncească.
[1] Las la o parte acum discuția dacă depășirea capitalismului ar trebui să însemene regresul la o stare premodernă, la o nouă reintegrare în natură, sau dacă nu cumva depășirea capitalismului ar trebui să presupună ca semn al emancipării o și mai mare alienare față de natură –adică față de imperativul muncii pentru asigurarea traiului. Într-un anume sens, capitalismul a operat o depărtare față de natură prin technologie. În același timp însă, despărțind oamenii de mijloacele de producție, a subordonat munca strict nevoilor naturale de suprviețuire.