Vintila Mihailescu in Dilema Veche
Dacă vrei să vezi un elefant, nu e bine să te uiţi pe gaura cheii, s-ar putea să rămîi cu o impresie greşită. Este însă ceea ce au făcut cam multe persoane publice în ultima vreme, privind pe gaura propriei chei la străzile României şi văzînd ba un golan, ba un pensionar, ba un jandarm, ba un drogat. Or, „elefantul“ cu pricina nu este nici mai mult, nici mai puţin decît societatea română care a sărit gardul grădinii zoologice.
De ce? Ce s-a întîmplat de fapt?
De multă vreme, „elefantul“ suferă de diverse boli de care îngrijitorii lui au promis că îl vor scăpa: comunism, corupţie şi, mai recent, criză. Tratamentul prescris: anticomunism, anticorupţie şi austeritate. Primele două s-au dovedit a fi ser fiziologic şi efectul placebo s-a dus rapid iar bolile au continuat să-i roadă pielea lui groasă. Austeritatea, în schimb, a fost administrată în doză de şoc, iar „elefantul“ este total ameţit, dar s-a ţinut încă pe picioarele sale de elefant. Îl ustură şi îl doare peste tot, dar, masiv şi greoi, se învîrte nervos prin ţarc. Şi atunci, ce l-a scos în stradă?
Să renunţăm la această metaforă masivă şi greoaie şi să aruncăm o privire mai „umană“.
Din punct de vedere sociologic, boala se cheamă, de fapt, anomie. Ştiu, este un concept, iar discursul public românesc are oroare de concepte. Dar pot fi absolvit de ocara de elitism apelînd la un simplu search pe Google. Iată ce poate afla oricine printr-un simplu click:
„Termenul a fost introdus de sociologul francez Émile Durkheim în studiul său despre suicid. Acesta considera că suicidul (anomic) este provocat de o prăbuşire a standardelor sociale necesare pentru reglementarea oricărui comportament. Cînd un sistem social este într-o stare de anomie, valorile şi sensurile comune nu mai sînt înţelese sau acceptate iar noi valori sau înţelesuri nu sînt încă disponibile. Conform cu Durkheim, o astfel de societate produce, la majoritatea membrilor săi, o stare psihică particulară, definită prin sentimentul inutilităţii, lipsă de rost, vid emoţional şi disperare. A te strădui să realizezi ceva este considerat inutil, căci nu mai există nici o reprezentare împărtăşită a ceea ce este dezirabil.“
Într-o societate ajunsă într-o astfel de stare – constată statistic Durkheim –, un număr tot mai mare de indivizi ajung să se sinucidă. Se poate întîmpla însă ca această disperare anomică să se coaguleze social şi să explodeze în afară, distrugînd astfel tot ce se află în jur, în loc să ducă la autodistrugere. Or, România – „pacientul“ nostru – se află de ani buni într-o astfel de stare de anomie. Nu doar un comunist sau un corupt, nu numai o lege sau alta, nu unul sau altul dintre sacrificiile punctuale adunate în timp au adus-o în această stare, ci sentimentul cumulat din toate acestea că societatea însăşi se năruie şi că nimeni nu mai poate avea încredere în nimeni. Fără repere sociale comune şi legitime, cînd, de la regulile de circulaţie la cele ale bunului-simţ, totul se încalcă, cînd o lege condamnă nişte corupţi şi îi apără pe alţii, cînd puterea îşi legitimează bunul său plac, lumea se împarte inevitabil în prădători şi prădaţi. Iar aceştia din urmă constituie o majoritate care trăieşte cu angoasa zilei de mîine. Sondajele o spun de mult: sîntem ţara din Europa cu cea mai mică încredere în instituţiile statului şi cea mai pesimistă cu privire la viitorul său, sîntem printre societăţile cele mai „nefericite“ din lume etc. Fiecare dintre aceste „simptome“ luate în parte nu este foarte elocvent, dar ansamblul lor oferă un „tablou clinic“ inconfundabil: anomie (în termeni sociologici). În termeni politici, putem vorbi (după cum încercam să sugerez referitor la revolta de la Facultatea de Istorie de acum cîteva săptămîni), o revoltă fără motiv, nu pentru că ar fi cumva nemotivată, ci pentru că singurul motiv, mut, este disperarea.
La toate acestea se adaugă un „agent patogen“ la care Durkheim nu s-a gîndit vreodată: dispreţul. Or, demnitatea dispreţuită doare mai tare decît orice boală! Exacerbînd anomia, actuala putere a făcut-o cu un dispreţ suveran şi explicit faţă de „viermii“ societăţii pe care o conduce. Chiar şi reţeta străveche a tiraniei eficiente – „pîine şi circ“ – a fost încălcată cu dispreţ, a devenit întîi „fără pîine“, apoi „fără circ“, iar ca bonus i s-a dat societăţii cu tifla. Austeritatea, una dintre suferinţele sociale majore impuse societăţii româneşti (nu discut cît de utile) se tratează oriunde cu solidaritate (chiar dacă adesea demagogică): „fraţilor, sîntem cu toţii în aceeaşi oală, împreună vom reuşi să ieşim!“. Or, după cum rezuma excelent Corina Drăgotescu într-o emisiune, „cuvîntul «împreună» a dispărut din vocabularul puterii în ultimii doi ani“. În alţi termeni, o respectabilă pensionară exclama consternată în Piaţa Universităţii: „omul ăsta nu ne-a iubit niciodată!“. Ceea ce îmi aduce aminte de un vechi banc decoltat, din care pot să reproduc însă morala: „viol, viol, dar barem uită-te în ochii ei!…“
Mai era însă nevoie de o „cauză eficientă“ pentru ca boala cronică a anomiei să se decompenseze, pentru ca revolta fără motiv să capete un motiv. Mă aşteptam să îl ofere un lider charismatic din opoziţie. L-a oferit liderul puterii. Ia să vedem – şi-a spus acesta –, în băltoaca asta a neîncrederii şi disperării, a mai rămas vreun român în viaţă în care toată lumea să aibă încredere şi de la care să mai spere ceva? A căutat ce a căutat şi l-a găsit pe ardeleanul Arafat. Drept care l-a dispreţuit şi pe el în văzul întregii societăţi: V-am făcut-o şi pe asta! Singura voastră speranţă de viermi este „sănătoşi să fim!“; ei bine, n-o să mai fiţi nici sănătoşi!
Şi atunci elefantul a rupt ţarcul. Sau, dacă preferaţi jargonul nostru neaoş, a explodat mămăliga, demonstrînd încă o dată intuiţia lui Mircea Vulcănescu: „la români se poate atunci cînd nu se mai poate“. În termeni mai puţin metaforici, pactul social s-a rupt. Puterea şi statul în ansamblul lor sînt delegitimate, şi nu o persoană, o lege sau alta: „Ne luăm ţara înapoi!“ – scandau unii manifestanţi în vîrstă. Iar alţii, mai tineri şi mai puţin optimişti, glumeau macabru: „Opriţi istoria, mă dau jos la prima!“.
De acum, orice este posibil. Dar pentru putere, un lucru este sigur: este începutul sfîrşitului! Iar semnalul l-a dat, culmea, însuşi preşedintele Băsescu, retrăgînd tiptil Legea sănătăţii pentru care, cu cîteva ore înainte, se declarase garant.