Astăzi se aniversează dezrobirea romilor din 1856. Este prima oară cînd aniversarea se petrece sub auspiciile unei legi, cea adoptată în 11 martie anul trecut, deci, cum ar veni, într-un cadru organizat… Schimbă asta ceva? Marchează această lege vreun moment important?
Legea care oficializează aniversarea este importantă pentru că, pe lîngă tot restul legislaţiei anti-discriminare existente, ea confirmă cumva că actualul stat ratifică şi îşi asumă acţiunea aniversată. Este un gest simbolic demn de amintit, dar, totuşi, unul destul de mic şi vag.
Altfel, realitatea continuă să rămînă mult în urma discursurilor şi reglementărilor frumoase. Chiar şi cu sprijinul ambsadorului american, care a spus că America se va implica în realizarea egalităţii în drepturi pentru romi, minoritatea romă este şi acum tot acolo unde era în 1990: o comunitate puternic marginalizată. Ce s-a schimbat pentru ei s-a schimbat pentru toată luema, dar poziţia relativă faţă de majoritatea nu s-a modificat.
Stagnarea de principiu a situaţiei e demonstrată clar chiar de referendumul din 2011, la care avansul în cifre absolute al celor care s-au declarat de etnie romă a fost modest. Diverse estimări unviersitare sau ale comunităţii înseşi arată că aproximativ două treimi dintre romi refuză să-şi declare etnia, din motivul evident că asta nu le aduce nimic bun. Iar faptul că în presă au apărut imediat voci care comentau voalat acest modest avans ca pe o ameninţare venea şi el să confirme, dacă mai era nevoie, că refuzarea declarării etniei are raţiuni solide.
Cred că sîntem la momentul la care ne putem întreba dacă tipul de eforturi de emancipare a romilor de pînă acum vor reuşi vreodată să emancipeze, la modul semnificativ, şi pe altcineva în afară de emancipatorii înşişi. La acest moment, pare puţin probabil ca ONG-urile de resort, prinse în plăcuta lor existenţă europeană, să mai ajungă la baza largă a comunităţii şi să provoace o schimbare radicală. Ca de obicei, soluţia pare a fi tot acţiunea statului, dar pentru asta el ar trebui să iasă din discursul “afirmativ” care sună mai mult a derobare decît a asumare.
În încheiere, şi apropo de intervenţia ambasadorului american (care, ca de obicei, discută problemele de politică internă ale ţării-gazdă cu ton de prim ministru, nu de ambasador), un citat dintr-un excelent articol al lui Daniel Barbu (întregul articol, aici):
Există chiar, comparând cazul românesc cu cel american şi brazilian, o circumstanţă agravantă. În Americi stăpânii de sclavi erau particularii. În Ţara Românească şi Moldova „robia” domestică a existat, dar cei mai importanţi proprietari de sclavi erau, în ordine, Biserica (ortodoxă) şi statul (domnia). Altfel spus, statul nu a apărat doar sclavia, punând la dispoziţia persoanelor private instrumentele juridice şi judiciare necesare menţinerii acesteia, ci a beneficiat direct, ca proprietar, de exploatarea muncii sclavilor. În plus, guvernul american din epoca reconstrucţiei a procedat la împroprietăriri ale foştilor sclavi şi la înzestrarea unor instituţii destinate ridicării condiţiei sociale a acestora (endowed universities, de exemplu). Prin contrast, în 1864, în 1919-1921, în 1945 și după 1989, statul român nu s-a simţit dator să-i împroprietărească pe foştii sclavi sau să creeze instituţii menite să-i ajute să se integreze în societate ca cetăţeni egali. Nu a făcut această din urmă operaţiune decât în anii 2000, cu un succes discutabil şi numai la presiunea Uniunii Europene.