Andrei Gorzo da o replica textului lui Vladimir Bulat.
Domnule Vladimir Bulat,
Din articolul dvs. reies următoarele:
1. Că nu vă interesează filmele (cel puţin aceste filme) ca lucrări de artă, ci doar ca vehicule pentru nişte mesaje;
2. Că preferaţi ca mesajele care vă vin dinspre ecran să fie umaniste într-un mod cît mai puţin problematic: confirmări cu toată gura ale credinţei dvs. pioase în “Om” (cu majusculă, fireşte), “camaraderie, compasiune, jertfă”; reclame lipsite de îndoieli sau de nuanţe la valorile în care credeţi şi dvs. Preferaţi un umanism care, ca să zic aşa, vă mîngîie în sensul blănii, care nu ameninţă nicio clipă să vă zbîrlească sau să vă provoace, care, cu alte cuvinte, vă permite să vă complaceţi.
3. Că sînteţi genul de polemist care nu ezită să “mînărească” faptele ca să-i iasă pasenţa. Ca să vă iasă micul scenariu conform căruia “boom-ul” sau “fenomenul” “neorealismului” cinematografic românesc (căruia “practic toate marile reviste de film şi de teorie a filmului i-au dedicat materiale”) ar fi constituit, de-a lungul istoriei sale, şi o interfaţă sau oglindă a “noii burghezii româneşti”, dvs. falsificaţi istoria respectivă. Mai bine de jumătate din titlurile pe care le citaţi (“Lombarzilor”, “Offset”, “După ea”, “Îngerul necesar”, “Kapitalism”) NU fac parte din boom-ul respectiv, NU se încadrează în fenomenul căruia “practic toate marile reviste de film şi de teorie a filmului i-au dedicat materiale”. În orice istorie corectă a acestui fenomen, titlurile-cheie sînt “Moartea domnului Lăzărescu” şi “4, 3, 2″; or, ele lipsesc din enumerarea dvs., pentru că nu vă slujeau în niciun fel scenariul despre creşterea simultană şi în oglindă a middle-class-ului şi a Noului Cinema din România. Evident că nu-l slujeau: scenariul e unul tras de păr. Adevărul este că ascensiunea socială a personajelor acestui cinema e o evoluţie recentă (nici vorbă, deocamdată, de vreun “noian de filme” despre clasele îmburghezite). O evoluţie similară a cunoscut şi neorealismul italian de pe la 1950 încolo, ceea ce i-a atras critici (de pildă, din partea lui Guido Aristarco) foarte asemănătoare (inclusiv în presupoziţii) cu cele formulate acum de dvs. (presupoziţia de bază, în ambele cazuri, fiind aceea că burghezii nu au probleme adevărate, vrednice de a fi reprezentate în artă, pe cînd oamenii muncii au substanţă, au un acces privilegiat la adevăratele valori; ceea ce nu e decît un sentimentalism). Ironia este că de la umanismul lui “Lăzărescu” (despre care dvs. nu spuneţi nimic) la umanismul lui “Morgen” (pe care-l întîmpinaţi ca pe o gură de aer în actualul – dar, v-am spus complet imaginarul – “noian” de filme care, tratînd despre bughezi, intră în complicitate cu falsele lor valori), regresul este evident: primul e problematic, cel de-al doilea nu e; primul e abraziv, cel de-al doilea e reconfortant pînă la limita gudurăturii; primul nu prea permite efuziuni cu majuscule pe tema “omului”, pe cînd cel de-al doilea le permite.
Spre deosebire de Alex. Leo Şerban, eu nu consider că “Marţi, după Crăciun” e un film excepţional. Şi, tot spre deosebire de el, am văzut “Morgen”, pe care în anumite privinţe îl admir mai mult. Dar umanismul lui standard-issue, generator garantat de consens, nu e, nici pe departe, aspectul lui cel mai interesant. Şi confirm intuiţia lui Leo că, dintre cele două filme, “Morgen” e ăla mai acomodant, ăla care “makes things easy” pentru publicul său.
PS: Vă întrebaţi retoric (şi cu mare self-righteousness) cine a “decretat inactualitatea Omului”. Ei bine, mă pot gîndi la o listă de autori care au criticat sever umanismul ăsta cu majusculă, dar aş fi zis că oricine scrie pe o platformă de stînga cum e CriticAtac cunoaşte această bibliografie mai bine decît mine.