Amorsarea Revoluţiei. România anilor ’80 văzută prin ochii Securităţii

Continuăm prezentarea cărţilor nominalizate la Premiul CriticAtac pe 2012 cu Amorsarea Revoluţiei. România anilor ’80 văzută prin ochii Securităţii, ediţie şi studiu introductiv de Florian Banu, editura Cetatea de Scaun

1975-1980. Anii stagnării

„Până nu devin conştienţi, nu se vor răzvrăti şi până nu se răzvrătesc, nu pot deveni conştienţi”. Această aporie, formulată de George Orwell[1], s-a dovedit, în cazul românesc, adevărată doar parţial.

Odată cu publicarea conţinutului Actului final de la Helsinki, o adevărată euforie a cuprins pături largi din rândul cetăţenilor României, care au devenit conştienţi că e po­sibilă o schimbare, fără a se revolta, toate speranţele fiind puse în influenţa factorilor externi.

Această conştientizare a posibilităţii unei relaxări a regimului s-a manifestat iniţial şi mai pregnant în rândul saşilor şi şvabilor, care socoteau că, acum, în noul con­text, România va fi constrânsă să accelereze procesul de eliberare a paşapoartelor şi a vizelor de emigrare.

Această stare de spirit o relevă, la numai câteva zile după publicarea Actului final, o notă informativă furnizată de o sursă a I.M.B. Securitate Bucureşti, care, la 19 august 1975, sesiza că la Mediaş „psihoza paşapoartelor, frecventă la populaţia germană, s-a accentuat. Acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, Conferinţa de la Helsinki, cuvântarea şefului statului nostru au dat curs la o serie de speculaţii în legătură cu apropiata plecare a mai multor cetăţeni români de origine germană. (…) se zvoneşte că ar exista 250.000 de cereri”[2].

De asemenea, într-un raport al Inspectoratului Judeţean de Securitate Alba, din 19 septembrie 1975, se menţiona:

„Raportăm că după încheierea Conferinţei de la Helsinki şi publicarea Acordului final al acesteia, în rândul populaţiei de naţionalitate germană au apărut comentarii privind înlesnirea emigrărilor, unele persoane făcând chiar afirmaţii că se va ajunge la o emigrare în masă”[3].

Tot în sensul unei posibile schimbări, dacă nu a regimului, măcar a principalelor măsuri de politică internă, poate fi interpretată şi remarca făcută în 29 ianuarie 1976 de un locuitor din comuna Obârşia, jud. Olt, pe seama intenţiei de sistematizare a localităţilor rurale[4]:

„Ai auzit că fărâmă satele ca să facă blocuri, ce or avea, nu le mai ajunge pământul, până acum cum o fi trăit lumea asta? Asta este tot pedeapsă de la Dumnezeu, că se apropie anul 2000. Ce înseamnă asta, să te mute de pe locul tău în alt loc, este proastă lumea că nu vorbeşte să ne lase pe locurile noastre, însă cred că nu ajungem noi să vedem ce vor să facă ei (subl. ns. F.B.)”[5].

În această perioadă atitudinile de revoltă rămân însă la nivel individual, îmbrăcând forma unor scurte răbufniri de mânie, a unor descărcări de moment asupra unor simboluri ale puterii politice. Un astfel de caz a fost înregistrat în seara zilei de 15 iunie 1976, când, în timp ce în localul şcolii generale din comuna Micula, jud. Satu Mare, se desfăşura o reuniune a absolvenţilor clasei a VIII-a, secţia maghiară, trei elevi de etnie maghiară, „fiind în stare de ebrietate, stăpâniţi de sentimente naţionalist-şovine, au rupt tabloul preşedintelui R.S. România, stemele P.C.R. şi R.S.R.”[6].

Menţinerea nemulţumirilor în aceste limite i-a făcut pe analişti să concluzioneze că „nu greşim dacă afirmăm că până în 1977 majoritatea românilor a considerat tolerabilă conducerea lui Ceauşescu. Ar fi eronat să luăm drept bune părerile revizioniste ale intelectualilor români, conform cărora ei au opus rezistenţă cultului personalităţii şi politicii lui Ceauşescu după 1974”[7].

În ce ne priveşte, considerăm că, într-adevăr, anul 1977 a reprezentat anul în care s-a produs trecerea de la revolta şi acţiunile individuale (cazul Paul Goma), la revolta şi acţiunea colectivă (greva minerilor din Valea Jiului). Astfel, dacă anul debuta cu acţi­unea de solidarizare a scriitorului Paul Goma cu manifestul politic al disidenţilor ce­hoslovaci „Charta 77”, primele zile ale lunii august au adus în atenţie un eve­ni­ment cu o semnificaţie aparte: greva minerilor din Valea Jiului, la care se pare că au participat cca. 35.000 de persoane. Dacă acţiunea lui Goma putea fi tratată cu su­ficien­ţă de către regim, venind din partea unui intelectual, ba şi fost deţinut politic, contestarea măsurilor economice impuse ţării de către un segment important al proletariatului, reprezentat teoretic de P.C.R., a căpătat o cu totul altă dimensiune.

Deşi pentru Ceauşescu ar fi trebuit ca această acţiune masivă de revoltă să reprezinte „ceasul adevărului”, semnalul clar că răbdarea oamenilor şi capacitatea lor de a îndura privaţiunile nu este nelimitată, acest lucru nu s-a întâmplat şi, ca atare, o regândire structurală a planurilor de dezvoltare nu a avut loc, în ciuda faptului că în acest sens vor pleda şi evoluţiile internaţionale.

Venirea Ayatollahului Khomeini la putere în Iran, în urma revoluţiei islamice, a dus la întreruperea relaţiei speciale dintre Nicolae Ceauşescu şi şahul Iranului, privând România de un furnizor important de petrol, în condiţiile în care importurile de petrol ale ţării cunoşteau un curs ascendent. În plus, izbucnirea conflictului dintre Iran şi Irak a complicat şi mai mult relaţiile României cu aceste două state bogate în petrol.

Dezvoltarea susţinută a petrochimiei, a industriei metalurgice şi constructoare de maşini, continuată în ritm accelerat până în 1978, în detrimentul industriei bunurilor de larg consum şi a agriculturii, provocase o vulnerabilitate ridicată a României în faţa fluctuaţiilor externe. Cu alte cuvinte, „consecinţele nefaste ale diversificării exagerate şi ale dezvoltării nesocotite a industriei petrochimice şi de materii feroase – care ruinau resursele naturale, financiare şi umane ale ţării – s-au văzut limpede abia în 1979”[8]. Aşadar, se poate aprecia că cel de-al doilea şoc petrolier, care a dus la creşterea preţului de la 14 dolari/baril în 1978 până la 35 de dolari/baril în 1981, a venit în cel mai nepotrivit moment pentru România.

Sfârşitul deceniului opt găseşte economia României în situaţia unui vapor care şi-a oprit motoarele, dar înaintează încă în virtutea forţelor inerţiale, chiar dacă, pe alocuri, a început să ia apă. Scăderea economiei mondiale după primul şoc petrolier, riscurile climatice (inundaţiile repetate din anii ’70), dezastrele naturale (cutremurul devastator din 4 martie 1977), dar şi creşterea nivelului datoriei externe, greşelile repetate în selecţia şi promovarea cadrelor, erorile de prognoză cu privire la evoluţia pieţelor mondiale au reprezentat factorii care au stat la baza adevăratului dezastru resimţit în deceniul următor.

În pofida semnalelor de alarmă, liderul partidului continuă şi chiar iniţiază proiecte economice de mare anvergură, ce presupuneau costuri uriaşe, precum lu­cră­rile la canalul Dunăre-Marea Neagră, lucrările la metroul bucureştean (primul tron­son a fost inaugurat în 19 decembrie 1979), iar în 16 decembrie 1978 a fost sem­nat acordul româno-canadian pentru realizarea unei centrale nucleare la Cernavodă.

În plan extern, regimul de la Bucureşti îşi trăieşte, de asemenea, ultimele momente de glorie: între 12-17 aprilie 1978 Nicolae Ceauşescu efectuează o vizită de stat în S.U.A., unde are convorbiri cu preşedintele Jimmy Carter şi sunt încheiate mai multe înţelegeri cu unele firme economice privind cooperarea cu firme româneşti şi înfiinţarea de societăţi mixte româno-americane, iar între 13-16 iunie s-a desfăşurat vizita în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, unde cuplul prezidenţial a fost primit de regina Elisabeta a II-a şi ducele de Edinburgh.

Un alt episod semnificativ s-a consumat la 17 septembrie 1978, când Egiptul şi Israelul au încheiat, după 13 zile de negocieri intense, Acordul de la Camp David, pe baza căruia se va semna în anul următor tratatul de pace. România îşi jucase, astfel, ultima carte ca mediator secret între părţile aflate în conflict, după ce la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 îndeplinise, cu măiestrie, un astfel de rol în relaţiile americano-vietnameze şi americano-chineze.

În acelaşi an, regimul primeşte în plan intern două lovituri de imagine, asupra cărora nu vom insista, din partea unui om al Bisericii şi, culmea, din partea unui servitor umil şi credincios al regimului. Este vorba, evident, de impactul avut asupra studenţilor de cele şapte predicii ţinute de preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa în timpul Postului Sfintelor Paşti şi intitulate „Şapte cuvinte către tineri”, în urma cărora va fi arestat şi condamnat la închisoare, şi de dezertarea general-locotenentului Ion Mihai Pacepa, secretar de stat în Ministerul de Interne şi adjunct al şefului Departamentului de Informaţii Externe[9].

Intrarea în impas a regimului capătă, pentru prima dată, o confirmare oficială în timpul lucrărilor Congresului al XII-lea al P.C.R., desfăşurate între 19 şi 23 noiembrie 1979. În raportul prezentat de Nicolae Ceauşescu cu acest prilej s-a admis că ma­jo­ri­tatea indicatorilor principali (venit naţional, producţia totală industrială şi cea agricolă), prevăzuţi în planul cincinal 1976-1980, nu au fost realizaţi. În aceste condiţii, „pentru prima dată în istoria comunismului din România, prevederile cinci­na­lului 1981-1985 au fost reduse, cu excepţia indicatorilor pentru comerţul exterior şi agricultură”[10].

Nu întâmplător, congresul s-a încheiat cu o altă premieră: contestarea publică a lui Nicolae Ceauşescu de către decanul de vârstă al Comitetului Central al P.C.R., Constantin Pârvulescu!

 1980-1989 – agonia comunismului românesc

În ciuda faptului că semne ale slăbirii economiei româneşti fuseseră destul de vizibile încă în perioada 1975-1979[11], „adevărata realitate a început să se întrevadă la începutul anilor ’80”[12]. Această realitate a fost percepută nu doar de analiştii occidentali, ci, mult mai acut, de către cetăţenii României. Aşa cum remarca Aurora Liiceanu, începând din anul 1980 „deteriorarea calităţii vieţii s-a produs (…) treptat, ajungându-se la ideea de trai imposibil, iar oamenii toţi, fără excepţie, au folosit pentru a descrie această perioadă metafora şurubului. Viaţa în timpul lui Ceauşescu, spun ei, a fost ca un şurub care se strângea din ce în ce mai mult”[13].

Anul 1980 a rămas ca un reper definitoriu în mintea românilor de toate categoriile, căci, în cuvintele fostei primăriţe a comunei Surani, unde şi-a desfăşurat ancheta sociologică Aurora Liiceanu, „prin 1970, a mai fost cum a mai fost, s-a ridicat cartelele, nu s-a mai dat raţie de zahăr şi omu’ lua cum putea. A fost o perioadă bine până-n ’80”[14].

De ce s-au schimbat lucrurile în rău, atât de dramatic, după 1980? Fără îndoială a existat un cumul de factori care au contribuit la această agravare accentuată a nivelului de trai din România: factori economici, factori ideologici, factori psihologici, strâns întrepătrunşi şi interconectaţi. Evident că aceşti factori nu pot fi trataţi pe larg în prezentul studiu, astfel că ne vom mulţumi numai cu o schiţă foarte generală a acestora, care să faciliteze înţelegerea epocii.

Esenţiali au fost, în opinia noastră, factorii economici. Aşa cum am arătat în paginile anterioare, primul şoc petrolier a afectat România, ca şi atâtea alte state, dar, într-o oarecare măsură, efectele acestuia au fost amortizate de existenţa unei producţii proprii de petrol. În plus, creşterea preţurilor pe piaţa mondială a fost contracarată prin încheierea de contracte barter cu ţări precum, Iran, Irak, Libia, unde România furniza produse ale industriei constructoare de maşini în schimbul petrolului.

Cel de-al doilea şoc petrolier, survenit la capătul unui deceniu marcat la nivel mondial de stagflaţie, şi-a conjugat efectul cu aşa-numita criză a datoriilor externe, declanşată de o serie de schimbări produse în politica monetară a ţărilor creditoare. Efectul celui de-al doilea şoc petrolier asupra economiei româneşti nu a mai putut fi resorbit de producţia internă de petrol, chiar dacă aceasta a fost crescută la maximum, întrucât cererea de petrol a României crescuse de la 5 milioane de tone în anul 1975, la nu mai puţin de 16 milioane de tone în 1980.

Potrivit expresiei lui Ştefan Andrei, „intrasem într-un cerc vicios. Că nu aveam pieţe de desfacere, pentru că am construit capacităţi prea mari. De exemplu – fabrici de ciment şi rafinării. Fabricasem capacitate pentru 33 de milioane de tone de petrol rafinat. Noi aveam însă abia 7-10 milioane de tone. Trebuia să facem rost de bani, că, dacă nu, închideam rafinăriile”[15].

Pentru a evita acest lucru, conducerea de la Bucureşti a fost nevoită să apeleze chiar la ajutorul Uniunii Sovietice, cu preţul unor concesii în politica externă şi al agravării penuriei alimentare din ţară[16]. Importurile suplimentare de petrol sovietic au fost făcute în afara acordurilor comerciale de lungă durată şi a protocoalelor anuale, în baza unor operaţiuni de schimb separate. Aşa cum remarcau analiştii vremii, „în cadrul acestor schimburi, livrările de ţiţei sunt compensate prin livrări de mărfuri cu valoare economică ridicată, în principal produse agroalimentare”[17]. Întrucât se pare că partea română nu a dovedit suficientă „flexibilitate” politică, livrările sovietice de petrol au suferit fluctuaţii semnificative: astfel, dacă în 1981 livrările se situau în jurul a 2.700.000 de tone, în 1982 acestea s-au prăbuşit la doar 230.000 tone, pentru ca la începutul anului 1984 presa sovietică să anunţe că U.R.S.S. este gata să livreze Bucureştiului 1.500.000 de tone de petrol în regim preferenţial, pe lângă cantitatea specificată în acordul pe termen lung, livrări pe care românii urmau să le plătească (şi) printr-o „mai strânsă cooperare în politica externă”[18].

În plus, trebuie luate în calcul efectele economice indirecte ale celui de-al doilea şoc petrolier. În mod evident, orice majorare semnificativă a preţului petrolului se răsfrânge negativ asupra sănătăţii economiei mondiale, implicând o creştere automată a costurilor de producţie şi transport, reflectată în preţul final al măr­fu­ri­lor şi serviciilor, conducând deci la inflaţie. În plan european, se poate vorbi despre o perioadă de stagflaţie a statelor occidentale, care, pentru a face faţă, au decis şi o restrângere a importurilor din ţările socialiste, România pierzând, astfel, im­portante pieţe de desfacere. Nu este mai puţin adevărat că tot mai multe produse ale industriei româneşti încetau să se mai ridice la nivelul exigenţelor occidentale[19], astfel că a avut loc o reorientare spre pieţele ţărilor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare[20].

Aşa cum am menţionat, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, la agravarea situaţiei economiei româneşti s-a adăugat şi aşa-numita „criză a datoriei externe”. Îndatorarea constantă a României în deceniul opt, în vederea susţinerii uriaşului efort de industrializare, a intrat într-un proces de accelerare în anii 1978-1979[21], când „datoria externă în valută convertibilă a crescut de 3,6 ori”[22].

Pe de altă parte, în 16 august 1979 Paul Adolph Volker Jr., proaspăt desemnat de preşedintele Carter în fruntea Rezervei Federale a Statelor Unite, a luat decizia neaşteptată de a creşte dobânzile la 10,5%, şi apoi, în 18 septembrie, la 11,75%, ca urmare a creşterii influenţei ideilor monetariste în Occident[23], văzute ca o cale de a pune capăt stagflaţiei. Această decizie s-a reflectat imediat într-o creştere sensibilă a dobânzilor la datoriile suverane, afectând dramatic o serie de ţări în curs de dezvoltare şi marcând sfârşitul epocii creditelor ieftine pentru dezvoltare[24].

Prima consecinţă: intrarea Poloniei în incapacitate de plată în anul 1980, după ce datoria publică a crescut de la 17 miliarde de dolari, la sfârşitul anului 1979, la 27 miliarde de dolari la începutul lunii decembrie 1980[25].

Diminuarea încasărilor curente din exporturile româneşti şi din contractele externe, cumulată cu ajungerea la scadenţă a unor credite, a creat o situaţie dificilă şi României, care s-a confruntat cu o acută criză de valută. Potrivit datelor furnizate de Banca Română de Comerţ Exterior, instituţia însărcinată să efectueze decontările cu străinătatea, la 31 decembrie 1980 exista o datorie bancară de 3,5 miliarde dolari care venea la scadenţă în 1981, care provenea din creditele pe termen scurt destinate să acopere deficitul comercial în creştere. Din această sumă, trebuia rambursat în anul 1981 un miliard de dolari, scontându-se pe o redresare a exportului, iar diferenţa de 2,5 miliarde urma să fie reînnoită prin atragerea de credite de pe piaţă. Persistenţa deficitului comercial în primul trimestru din 1981 a dus însă la o creştere a datoriei bancare cu încă 400 milioane dolari. Ca urmare a situaţiei create, într-un raport din 23 mai 1981 al B.R.C.E., se arăta că două zile la rând nu s-au putut acoperi integral plăţile scadente, cu sume nu prea mari, subliniindu-se că această situaţie, „pentru băncile străine, înseamnă încetare temporară de plăţi”[26].