TEMA: Republica Moldova: complexul de superioritate al României
România fără moldoveni
Câţiva ani în urmă, la una din revenirile mele în România, cu prilejul sărbătoririi a zece ani de la terminarea facultăţii, unul dintre preferaţii mei profesori de istorie, cunoscut scriitor de altfel, ţinea să mă provoace, susţinând că „trăitul social” la români, astăzi, nu s-ar face „cu violenţă” aşa cum resimţeam eu după zece ani de absenţă „occidentală”, ci ar fi vorba mai degrabă de mitocănie. Îmi spunea el, fără să fii trăit, fireşte, niciodată în Toronto sau New York, pentru că violenţa acolo e manifestă; crime la fiecare minunt, societatea noastră balcanică fiind orice, dar nu Vestul sălbatic in varianta sa actuală: cu „mitraliera scoasă prin şcoli”.
Sigur, înfăţişată chiar aşa, plastic, afirmaţia este însă un eufemism. Ca şi cum mitocănia nu ea însăşi una dintre formele de exprimare ale violenţei. Eu tocmai la acestă violenţă, la absenţa civismului şi nu la infracţionalitate mă refeream. Profesorul meu ignora însă chestiunea. Prin desconsiderare, în schimb, vroia parcă să-mi spună: „Nu ne daţi nouă, voi Occidentalii… lecţii de bună purtare!”
Sursele violenţei şi ale conflictelor frământă mintea omului dintodeauna. Ieri, dar mai ales astăzi, le căutăm în precarităţi, în fuziuni sociale heterogene, în procese şi fenomene istorice diacronice. Una dintre explicaţii ar fi aceea a accelerărilor dintre „schimbare” si „tradiţie” şi a blocajelor care astfel persistă… şi care declanşează vibraţii sau rupturi între forma ce devine nouă (la noi, mai ales „importată”), şi conţinutul profund, vechi, al culturii locale. Îl amintesc aici doar pe cel care a reflectat mult pe subiectul educaţiei, ca proces al trasferului dintre nou şi vechi, în speţă pe clasicul, deja istoric al educaţiei Henri-Irénée Marrou. Schimbarea apare ca efect al comunicării sociale între generaţii. Acolo unde legăturile între oameni sunt solide, schimburile comunicaţionale se realizează şi se mediază între două limite: pe de o parte, între recunoașterea legăturilor cu „străbunii” şi, pe de alta, în negarea acestor legături, adusă de natalitate, de noutatea schimbării, de fiecare nouă generaţie. Ideea îi aparţine lui Hannah Arendt, nu mie. Ce mi se pare însă esenţial în această reflecție este echilibrul, fragil până la urmă, şi de care ţine rescrierea şi redefinirea schimbării, convertirea ei în memoria locului, pentru ca astfel să devină parte din marca identitară. Aici, în acest studiu, e mai interesant însă efectul invers, cel al amneziei, cel al negării tradiţiei, ca fenomen accelerat şi derivat din experienţa recentă a utopiei comuniste.
Filozoful francez Raymond Aron, dădea undeva o interpretare interesantă Revoluţiei. Acolo unde schimbarea nu poate fi produsă prin comunicare instituțională, când dialogul schimbării – al transferului dintre nou şi vechi – nu este posibil între semeni, apare o falie socială, o „revoluţie”, care dărâmă însuşi cadrul social, desfiinţând laolaltă instituţiile şi ordinea „lumii”. „Revoluţia este răspunsul unei schimbări imposibil de realizat altfel decât pe cale violentă” – îl citez din memorie.
Ce inseamnă deci a trai „româneşte” astăzi? A trăi socialul, a trăi identitatea mea ca om al cetăţii, de-a putea declina raportul meu interpersonal – cel cu Tine – la colectiv – cu Ceilaţi, cu Voi, de a trăi în raport „sănătos” cu mine, cu tine, dar şi cu terţul inventat: autoritatea. De ce trebuie să-l bag în măsa’ pe vecinu’, să-l trimit la origini inventate: „Băh… moldoveanule!” Să-l „desfiinţez” revoluţionar, gata deci mereu pentru un patricid identitar? Putem noi oare astăzi spune „noi românii” trăim colectiv acestă identitate? De ce raporturile noastre sociale, regionale, instituționale sunt mitocăneşti, de ce nu putem accepta chiar că nu putem cădea de acord…, să acceptem chiar schimbarea fără „revoluţii”, fără apelul la cuvinte şi la orthodoxii virtuale?
Realitatea pe care o descopăr eu, după o lungă absență, aproape amnezică a României mele, este una violentă. Văd, pe de o parte, o familiaritate „nepermisă”, o intimitate sufocantă, ce se intinde ca un fum toxic în relaţiile sociale. Vecinul meu ţinea să mă avertizeze: „Mi-e scârbă de moldoveanul de la 6 (etajul şase!)”. „O să vezi tu, te saturi repede de România!”
Apoi deschideam televizorul: spectacol folcoric la Mangalia. Şi observam, pe de altă parte, în contrast deci cu spusele vecinului, persistenţa unor semne „tari”, o falsă „siguranţă” în „tradiţii”, dar care păreau trăite nu în prezent, ci într-un prezent (pe)trecut la timpul trecut. În spatele unor discursuri patriotarde, în spatele unei armuri ce părea parcă strânse narcisistic la piept, şi care se numea Istoria, doar mucegaiul mirosea autenic. Spectacole despre folclor şi tradiţii, regiuni ale României valorizate prin muzică populară şi port, „Basarabia, pământ românesc” (citesc aproape mereu pe gardurile oraşelor pe unde trec) şi comut brusc programul TV: „preşedintele Băsescu vrea să-i facă pe toţi moldovenii cetăţeni europeni”.
Moldoveanul și „jandarmul român”
Mai târziu, părăsesc Bucureştiul, cetatea mea, a copilăriei mele socialiste, şi plec la vecinii noştri „moldoveni”. Mă întorc două saptămâni mai târziu, coborând dinspre Albiţa spre Leuşeni, prin vama dintre Republica Moldova şi România. Uşa microbuzului se deschide brusc: „Control la bagaje, la buzunare, haideţi!”. Nimeni nu protestează. „Jandarmul român” pare să-şi intre într-un rol „istoric”. „Racheţii” devin brusc „mieluşei” moldoveni. Intrarea în Europa avea preţul ei: umilirea cetăţeniei moldoveneşti de către vameşii români, deveniţi dintr-o dată europeni. „Nu mai mult de două pachete de ţigări!” Limita părea impusă pentru ca aproape oricine să poată fi arestat. Îmi duc instinctual mâinile la buzunare.
După o trecere a vămii pe care cu greu nu puteai să n-o califici „frauduloasă…” am oprit apoi într-un popas improvizat, într-o parcare, la marginea drumului. Am mâncat brânză cu roşii. Intram brusc în „Amintirile…” din copilăria lui Creangă. Ce gust avea… gustul la ţăranii basarabeni! Roşii şi brânză şi „jinul” ca de urs, ulei în gâtlej. Acolo, în acel sat moldovenesc rutier, trăiam o altă realitate, autentică, sau poate Realitatea însăşi, fără vamă, dincolo de ficţiunea istoriei. Şi o trăiam la fel de brusc, ca schimbarea de post la TV.
Contrastele României. Erau cu atât mai mari cu cât trimiterile „patetice” la turism, la istorie, la tradiţiile regionale ca vectori identitari, intrau în conflict cu semenele contra-scriptul „prezentului”: dezinteres faţă de cetăţeanul din prezent, dar şi ignorarea patrimoniului, devalorziarea „bunurilor” sociale, miezul identităţii : omul şi trecutul său. În acelaşi timp, la TV, infractorii aveau nume: „racheţii…” şi prostituatele veneau „din Republica Moldova”. La Chişinău, observasem cum ambasadei României îi crescuseră cozi moldoveneşti. Locurile prezentului aveau iată o memorie tristă, timbrul în filigram al unei istorii traumatice. „Fraţii de pe cele două maluri ale Prutului” trăiau vitregia trecutului în prezent. Dar pot fi şi „buni”. Mai ales în trecutul istoric. Depidea de canalul TV.
Regiunile faţă de statul naţional au „propriile” memorii, memoria colectivă este, se pun de acord mulţi istorici astăzi, după o perioadă de mitizare, un sumum fragmentar, clădit într-o şcoală a pedagogiei Cetăţii naţionale. Dar vai! Astăzi, „Istoria românilor” se predă la şcoală în timp ce „ţăranii” noştri devin imigranţi, în timp ce ieri aceştia işi creşteau copiii „navetişti” în „oraşul socialist”.
Ieri ca şi azi, n-aud nimic real despre Oltenia, despre Ardealul şi Moldova şi Basarabia, dincolo de stereotipurile „aniversărilor istorice”. Cu gust amar, constat că puţine „produse regionale” mai au gust în ciuda reclamei… (mai mult, văd, aceleaşi produse din Spania, Turcia şi la Francprix-ul din Paris unde locuiesc de un an, dar şi în „Megaimage”-ul de pe Calea Griviţei din Bucureşti). Şi totuşi ce împiedică „zona”, regiunile românilor, să-şi redescopere astăzi economia, istoria şi identitatea locală?
„Prezentul este echilibrul între trecut şi viitor”, spunea Charles de Leusse, într-o carte, în 1616. Să fie oare distorisionarea realităţii de astăzi, aici la români, acest dezechilibru între forma nouă împrumutată şi fondul nostru ce se resimte ca un peisaj defrişat ori abandonat? Dezbatere politică şi culturală… ce are istorie la români (şi nu numai)! Dar violenţa socială, „graba” cu care s-au produs aceste schimbări în Europa orientală, dispariţia şi amestecul între generaţii, toată această accelerare a istoriei, se văd astăzi sub lentilele unui dezechilibru identitar. Expresia cea mai audibilă, deşi nu cea mai dramatică – vezi cazul iugoslav – este vocea urii şi a injuriei. Toate acestea par să fie astăzi umbra „societăţii de masă”.
Identitatea, spun specialiştii, e un proces de „recunoaștere”. Dar nu te recunosc şi nu te respect, dacă nu mă recunosc si mă respect mai întâi pe mine. Identitatea este o monedă cu două feţe ce integrează un idem – „mă asemăn cu cel ce-mi seamană”, dar şi un ipso – „mă diferenţiez, de cel ce e diferit de mine”. Aşadar, pe cine şi de ce urăsc eu, de ce mă urăsc ei, dar oare chiar „mă urăşte” cineva?
“Ești un moldovean impuţit!” auzeai în Bucureştii anilor 1980. În armată, la Braşov: „E plin de moldoveni pe aici!”, „Eeeh! Dar să vezi în Timişoara!” Prin anii 1990, moldovenii s-au mutat şi mai la „Est”. Au devenit „ruşi”. „Hai la piaţă, la „ruşi”! Auzeai cand vroiai sa cumperi ceva ieftin. „Ai văzut, ai dracu!, vorbesc între ei ruseşte ca să nu-i înțelegi!”.
Firește, chestiunea identităţii şi a alterităţii e prezentă în toată lumea şi implică toată gama de trăiri, de la tachinări şi umor, de la solidarităţi dogmatice (şi chiar aparent penibile, în jurul unui mânunchi de ceapă: Sarkozi îi indeamnă pe francezi să-şi cumpere ceapa produsă în Franţa!), la violenţă oarbă. Toate naţiunile trăiesc în grade diferite această „violenţă” a alterităţii astăzi. Francezii îi au pe belgieni şi pe quebechezi, americanii pe canadieni, canadienii pe quebequezi, quebequezii pe „newfee” (locuitorii Terei Nova) and so forth… cercul se poate închide. „Identitatea” e oglinda retrovizoare a unui peisaj simbolic în care limitele perifierie–centru sunt consubstanṭiale. Si totuşi ceva mă îndeamna să reflectez altfel la acestă imagine a trăirii regionalităţii la noi. Şi ce-mi vine in minte, în primul rând, este frecvenţa, dacă nu omniprezenta nocivităţii, a toxicităţii, expresia de desconsiderare nedisimulată a omului, în posteritatea unei utopii ce voia salvarea sa, dar care, la români, a eşuat lamentabil (iarăşi?).
„Basarabenii” din Est
A doua oară, am reîntâlnit „moldovenii” la Moscova. Sau vorba lui Hegel, i-am întalnit cu adevărat. Am fost student acolo şi printre paznicii de la caminul unde eram găzduit era şi Sandu. Mergeam cu el la comediile sovietice reluate des în acei ani ai realegerii lui Eltin. Sandu avea un al doilea job, aici în capitala Federaţiei Ruse, în construcţii (asemeni multor „minorităţi” sovietice). Săndel era un tânăr cu dinţi şi păr de aur (la propriu), osos, te strângea de mână cu o mână-mox-de-instalator. La film, râdea până la urechi, el, eu încercam să desluşesc glumele actorilor în limba rusă, într-o sală ticsită, pentru un film de propagandă din anii 1970. Intriga: doi muncitori leneşi, de aceea comici în idioţenia lor. E nevoie să spun că era „replica” sovietică a lui Stan şi Bran?
Sandu venea des în camera de cămin a „românilor”. La intrarea în camin, paznicii înarmaţi erau mai de temut decât cecenii, potenţial „violatori” de studente rusoaice. Studenţii străini – printre care mă număram şi eu – măsurau pe pielea lor rasismul primitiv al acelor ani. Săndel n-a vorbit cu mine niciodată despre Moldova, dar ne ajuta să intrăm în cămin după ce uşile de fier forjat se închideau pe dinăuntru cu lacăte imense. Identitatea lui, clădită între, era undeva între uşa memoriei şi pragul istoriei. După ce lucra la parter cu ruşii, urca la noi, la „camera românilor” şi se simţea bine.
Dar ce ştiam eu cu adevărat despre basarabeni înainte de 1989? Cu singuranţă, acum, pentru a raspunde, mi-aş întreba bunicul, dacă ar mai trăi. Ce ştiau românii despre locurile memoriei României „înainte de venirea comunismului”? Acesta era, în fond, miezul întrebării. Bunicul fusese la Odessa, la Stalingrad, apoi, până în Munţii Tatra. Dar el era bătrân săracul. Şi le mai şi încurca. Deh, bătaia din închisorile comuniste! În plus, cu siguranţă, eu ştiam mai mult despre Moldova, despre Trasilvania, liste întregi de bătălii, Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare. Mai mult decât bunicii noștri, ştiam noi toţi, noi cei „ce am putut merge la şcoală”. Dar era oare şi autentic ce învăţam noi la şcoală? Ne ştiam, ne ştim şi astăzi adevărata istorie? Poate că ceva cu adevărat adevărat e ceva ce ne foloseşte. La ce ne-ajută să ne ştim istoria când noi astăzi ne ignorăm noi pe noi, când ne disipăm, când „statul”, ca fundament politic – singura formă vie a unei comunităţii organice anonime –, o ia la fugă înaintea istoriei şi devenim cu toţii anonimii Statului „italian”, „spaniol”? Fericiţii imigranţi în Canada li se dă un nume… „cetăţeni canadieni”, dar ce mai e astăzi „cetăţenia”? O dăm la toţi, ei şi… la ce-ţi foloseşte dacă tot un „negru” eşti!
Dar să revenim „acasă”! La ce ne-a ajutat „scrisul istoriei”, dacă abia acum, în imigraţie, cei proveniţi din regiunile unei Românii clădite prin voinţa străbunilor ne-o cunoaştem cu adevărat?
Abia acolo, în Rusia şi mai târziu în „Vestul sălbatic” – al domnului profesor – am descoperit eu Basarabia! Da, aşa am cunoscut eu Basarabia: o ţară surpriză, de rezervă, o ţară fantomă, o ţară cu un alt nume decât cea de care amintea bunicul: Moldova sovietică. Într-o piaţă din Moscova unde am muncit (vindeam şaşlâck… deh, student român, bursă mică!), am întânit şi alţi moldoveni imigranţi. Dar cel mai mult am descoperit un lucru pe care românii din România de astăzi îl ignoră. Moldova asta „sovietică” este pentru ruşi imaginea „Vestului”. Asemeni țărilor baltice, Moldova lor era Vestul, zona „bogată” a Imperiului, vitele, vinul şi grânele… Astăzi, moldovenii fac coadă la Ambasadă pentru Europa. Hărnicia lor e astăzi semnul unei identităţi dispărute, convertite în sărăcie şi umilinţă.
„Moldovenii” din Vest şi „românii adevăraţi”
Apoi am fost să studiez şi să muncesc în Canada şi în SUA. Şi pe la începutul anilor 2000, asemeni altor studenţi români, m-am reîntâlnit cu „basarabenii”. În Occident, „basarabenii noştri” se prezentau străinilor: moldoveni. „Nu sunteţi măh români!?” se ofticau unii dintre noi. Şi grecii refuzau macedonenilor de astăzi, slavizaţi de câteva secole, teritoriul Macedoniei de astăzi, dreptul de a le utiliza eponimul. Cineva vorbea de „viol istoric”. Bine, bine, dar Basarabia unde e atunci? Istoria e apăsatoare, insportabilă uneori.
Focşaniul, Timişoara, Oradea, Constanţa, Craiova, Bucureştiul, Chişinăul, românii veniţi în valuri, reprezentând generaţii, pentru a nu enumera şi familiile mixte, „românii” ăştia printre care mă enumeram şi eu, ne mai întâlneam des la Biserică. Fiecare venea cu un trecut, reprezentam cu toţii falii culturale, locuri de naştere, comunități de memorie. Abia acuma România, înfăţişată astfel, „longitudinal”, în diversitatea ei, părea mai autentică decât cea de la TV. Şi descopeream abia acum, cum bogăţia noastră, se regăsea aici la un loc, disipată, pierdută în exteriorul camerei naţionale… Minorităţile, regiunile nu sunt oare bogăţia unei ţări? Diferite memorii, grupuri, bisericuţe. Printre imigranţii „români” era istoria românilor însăşi. Acolo era şi o biserică a „legionarilor”, în Montreal, dar şi alta a „securiştilor”, în Toronto. Regiuni ale României, dar şi români veniți din Austro-Ungaria, din Rusia sovietică, spaţii identitare care se descompuneau şi care păreau că se indexează arhivistic abia acum, la ora amestecului ăsta ce se anunţă apocaliptic… globalizarea!
Imigrația noastră de astăzi pare a fi fost singura soluţie posibilă, Arca unui Noe imigrant. Acolo unde Inorogul preschimba alteritatea trăită violent între graniţele „naţionale”, imigraţia făcea iarăşi viaţa socialã posibilă. Pentru prima dată, „vecinătatea”, limita identităţii noastre se reîntalnea, o redescopeream aici. Un loc de instersecție, un loc de „calmare a prejudecăților”, „centrul şi periferia”, „majoritatea şi minoritatea”. Toate acestea trăite mai puţin traumatic, îşi pierdeau acum veninul şi deveneau remediul identităţii noastre. Dar nu e oare cinic să-ţi descoperi identitatea afară… şi nu în interiorul Cetăţii tale, acolo unde fusese cândva acasă?
Şi totuşi, chiar dacă sărisem peste graniţe, nu ne simţeam pe de-întregul eliberaţi. Mai păstram ceva din „amprenta” locului. Un elastic intins, de elevele şcolii comuniste poate, ne arunca înapoi în timp în mijlocul stereotipurilor noastre, cu lecţiile noastre de istorie învăţate pe de rost, în mijlocul prejudecăţilor noastre. Şi ieşeau certuri stupide legate de identitatea noastră când ne întâlneam uneori în jurul unui grătar. Furioşi, cădeam de acord că suntem un popor de dezuniţi (să nu întrebaţi însă un bulgar, un polonez sau un ungur, vă va spune acelaşi lucru!). Din aceste „dialoguri” eu descopeream însă altceva: o experienţă comună. Fusese însă neîmpărtăşită, căci istoricii noştri eşuaseră în ultimul timp în a-şi face datoria, în a sluji memoria străbunilor noştri.
„Hei…. în America… întâlneşti doar pseudo-români!” Aşa-mi spunea un fost ofiţer de Securitate, luându-l în maşină, eu pe atunci, prin 1990, şofer de taxi, dar şi anii studenţiei mele în Bucureşti. Pentru Stalin, nici un prizonier nu mai putea fi un rus adevărat şi era trimis direct la moarte. Dar cum se poate defini un român adevărat ?
Eram paznici amândoi la un patinoar. Nopți întregi Eu şi Irinel, basarabean din Chisinau, ne aşezam şi vorbeam, de parcă am fi fost pentru prima oară după vreo 150 de ani, eu, primul valah, el, primul moldovean, care plănuiam unirea. Dar aveam mai întâi să ne spunem „oful”. Să dezvoltăm acea „agora” pe care psihoterapeutul, sau apropiaţii defunctului le imaginează şi în care exorcizează răul şi păcatele trăitului sub „trauma” vieţii. In imaginarul lui Irinel eu eram „ţigan”. Occientul, Rusia stalinistă să-l fi influențat? „Niciodată n-am să fiu român”- spunea Irinel. „N-am să accept să mă las călcat în picioare de o administraţie românească care şi-a batut joc de tot ceea ce era a lui Bunelu’!”
„Românul e un jandarm beat şi incompetent!” – şi uite aşa continuam toată noaptea.
A doua zi, către prietenul său Cătălin, şi el moldovean, dar din Iaşi, reîntâlniţi într-un grup mai mare, „la un grătar”, îi spunea: „Măh, tu ieşti moldooovan măh! Să-ţi intre bine în cap! Tu nu eşti un „ţâgan de român!”. Cătălin, imun la furia falsului „co-naţional”, dădea din cap dezaprobator: „Dânsu are dreptate, sunt moldovean, dar sunt şi român, ca şi Cuza şi Kogălniceanu…”, apoi râdea în colţul guri, amuzându-se, mai mult, către Irinel. „Adevăratul” moldovean fusese locotent în armata sovietică apoi s-a implicat direct în timpul evenimentelor de la Prut, apărându-şi „ţărişoara lui” împotriva armatei ruse. Îi ura pe ruşi, dar era tare supărat pe români: „Ne-aţi dat arme proaste… insuficient!”. Irinel era neîmpacat cu destinul ţării, sub o ţară care „îi tradase”, cu o Rusie sub doua imperii nimicitoare. „România” era pentru el doar una dintre păpuşile mai multor matrioşci, ce începea cu Matrioşka Clio, cea a familiei sale strămutate în parte în Siberia.
„Pe scurt – zicea I. trădând acel automatism al limbii ruse B kantze… kantzov… – ştii când ne era nouă mai bine? Când românii plecau si ruşii erau pe drum…! Așa-mi spunea mie bunelul. Daaa, dar să ştii! Eu pentru Cătălin, moldovan ca şi mine, eu aş face moarte de om!”
„John, câte degete am la o mână?” Tito, Ceauşescu, Hruşciov, tu, câte istorii?
În manualele de istorie din şcoala comunistă, în plin naţionalism ceauşist – anii 1980, a început gradual să apară câte o referinţă şi la „Basarabia”. Până atunci absenţă totală. O formă a negării memoriei prin ignorare şi tăcere. Politica prezentului, anti-rusismul, ce era de fapt o formă subtilă de fentare a perestroikăi, permitea readucerea trecutului în actualitate. Dar acesta se făcea în „jocul” ideologic controlat al Puterii. Referinţa a intrat ca o inovaţie geografică; peisajul semantic al regiunii „basarabia” a fost înlocuit cu neutrul: „teritoriul dintre Prut si Nistru”. Mai târziu însă a apărut şi semnul pavlovian al stimului mnemonic, cum era firesc, fără explicaţii: „Basarabia”. Ştefan cel Mare era prezent pe pagini întregi în manuale unice de istorie, Mihai Viteazul la fel. Dar asta nu-l împiedica însă pe Ceauşescu să dărâme locurile nostre de memorie, bisericile, să distrugă vatra memoriei, satul românesc. Cum ştim, Revoluţia din 1989 tot dintr-o asemenea desconsiderare a locului identitar a fost declanşată. Închiderea unei biserici reformate, confiscarea semnului identitar unei comunitatăţi locale. Cum să dezradăcinezi omul de trectul său, opera programatică a oricărui tiran vizionar. Paradoxul dărâmării unei ctitorii a lui Mihai Viteazul şi celebrarea Unirii românilor este doar „actul” românesc într-un gen cunoscut în istoria utopiei politice: amnezia secolului tiraniei, ca politică de stat.
Comunicarea unei comunităţi politice se face prin comunicarea memorilor sale. Occidentul a realizat importanţa pacificării memoriei şi o face de după Al Doilea Război Mondial. În Est, tot de pe atunci, procesul s-a întrerupt. A deposeda omul de memorie, aceasta a fost miza istoriei în Est. Această diversitate regională, această identitate hrănită din locul de memorie al bunicilor, nu numai că nu s-a mai regăsit într-un discurs identitar colectiv, ci i-a fost negată însăși existenţa.
„Nu fi (moldovean)!”, „Uită-ţi accentul!”, „Uită-ţi portul, satul, obârşia…” „Nu (mai) aparţine locului!” „Nu fi ţăran!” Între-timp, la televizor: „Tovaraşul Ceauşescu în mijloculul naţionalităţilor conlocuitoare….”.
Isteria, ura, jignirea, prejudecăţile de astăzi sunt simptomele unei nevroze sociale colective. Lumea posttotalitară, cea de astăzi, nota bene!, România TV, dacă vreţi, este lumea unde dialogul se pierde în furie, adulţii sociali joacă roluri de „copii adaptaţi”, rolurile trec de la „persecutor” la „victimă”. Incapacitatea ia chipul frustrării, dar prezentul nostru işi are „sursele” în scriptul politicilor trecutului. Deloc paradoxal, dezinteresul colectiv pentru „regiune”, pentru loc şi patrimoniu (împiedicarea exprimării patrimonialistice în logica dezvoltării oraşului astzăzi) este de fapt efectul metonimic al omului dezrădacinat de astăzi. Şi ceea nu pot accepta însă unii români azi – chiar profesori de istorie! – este că instrumentalizarea politică a istoriei sub comunism, a blocat, nu a eliberat circulaţia acestei memorii fără de care, altfel, ne pierdem prin Cetatea Prezentului.
Când am vizitat Moldova ex-sovietică, dupa experinţa mea moscovită, Chişinăul mi se parea – deloc nesurprinzător pentru mine – „un raion” al Moscovei. Aparţinea „civilizației staliniste”, era parte din caleidoscopul cultural al „secolului sovietic”, la care România, a vrai dire, nu a participat. Cel care cunoaște ce înseamnă cu adevărat acel „Tovarisci” la Moscova, înţelege mai bine efectul tompe l’œil al termenului… (termen în sens de „discurs” foucaultian), în România lui Ceauşescu. Comunismul românesc nu a ridicat, ci a evacuat orice formă de reală socializare a individului în forma progresistă a „orânduirii socialiste”. În România lui Ceauşescu nu se poate vorbi de „ridicare” socială a individului, ci de coborâre la falsa impostură etnicistă. Slăvirea istoriei a fost lentila prin care terenul real al identităţii a fost îndepărtat de memoria locului.
Români, printre aceştia chiar mulţi „intelectuali”, dar care n-au vizitat niciodată Moldova ex-sovietică, vorbesc despre „Basarabia pământ românesc” cu lacrimi în ochi, şi îşi închipuie Chişinăul un cartier al Iaşiului de altădată. Dar până la urmă şi asta pot înţelege. Opusă amneziei este terapia memoriei, chiar nostalgia, căci doliul are nevoie de ani, de pedagogie, de descoperire, de revalorizarea descoperirii ca pistă de reconsiderare a Aproapelui… Nevoia de timp nu poate grăbi patosul şi nici demersul istoricului sub acţiunea prea oblăduitoare a omului politic nu mi se pare soluţia „denazificării”, a „lustraţiei”, a „de-comunizării” trecutului. Autonomia istoricului este viaţa sa.
Putem totuşi să cădem de acord că avem dreptul să nu fim de acord fără a ne desconsidera. Când contactul real cu istoria noastră ne-a lipsit, ne lipseşte contactul real cu prezentul. Astăzi, în posteritetea experiementului colectiv al amneziei, desconsiderarea de sine trece prin cea a vecinului şi invers, iar fatalismul, ca fenomen atât de des întâlnit astăzi la români, închide cercul.
Urbanizarea, industrializarea forţată, „grăbite” de efortul statului comunist au provocat migraţii interne de proporţii şi, odată cu acestea, percepţia „etnicul” s-a modificat suprapunându-se socialului. Astfel, nu a mai migrat spre oraş „omul sărac” din Moldova, ci „moldoveanul” care a devenit „amărât şi împuţit”. Şi nu e deloc paradoxal de ce desconsiderarea locului se manifestă astăzi după aproape cincizeci de ani de pedagogie amnezică regională. Antirusismul (de faţadă, fireşte) a lui Ceauşescu, s-a suprapus la rându-i, ca o nouă foiţă de ceapă, pe memoria multor generaţii de elevi, „întorşi” spre Vest, antiteza unei propagande eşuate, contrascriptul unui „est” sărăcăcios şi difuz („Eşti frumos ca limba rusă!”, vă mai amintiţi?).
Economia centralistă planificată, lupta de clasă manipulată sub aceeaşi umbrelă a stigmatului regional, la care se adaugă politica „non-românismului”, resimţită ca ameninţare a securitaţii naţionale prin lentile antirusiste, toate acestea sunt piste de testare ale cercetătorului comunismului est-european şi merită analizate şi popularizate.
Şi totuşi aş fi preferat să aud astăzi mai multe despre „basarabeanul” real, despre „moldoveanul” real. Basarabia este un „loc de întalnire” cu memoria noastră atrofiată, nu doar loc de sepultură de lacrimi naţionaliste, nu doar locul de scuipat „pe ruși”.
Gâlceava identitară, deși „gen universal”, nu trebuie însă să facă din cazul românilor şi al basarabenilor un caz particular; istoria românilor nu trebuie să devină iarăşi o „nouă frustare, „o nouă nedreptate”, „ofranda românească” pe Altarul Istoriei lui Ribbentrop şi Molotov.
Banalitatea manipulării memoriei este poate ceea ce descoperă „muncitorul” est-european în mijlocul comunităţii imigrante astăzi în Occident. Românul imigrant, află, la noul său loc de muncă, alături de vecinul său, polonez, bulgar, etc. cât de pregătiţi eram noi toţi est-europenii de război. Atunci în anii „înfrăţirii dintre popoare”. Războiul Rece nu era (doar) cu Americanii, ci cu vecinii, de care nu ştiam – nu ştim – încă aproape nimic. Bulgarul avea istoria şcolară, memorată, o istorie conflictuală, planul de luptă în care era pregătit să se bată cu sârbii, cu turcii, cu românii. Şi ungurii la fel, cu români, şi polonezii cu ruşii şi nemţii. Şcoala a fost armata de rezervă a lui Lenin – o spunea explicit. Misiunea ei: violenţa instituţionalizată, crearea de soldaţi amnezici. Ceea ce ignorăm astăzi este că printre soldaţii de ieri sunt şi imigranţii de azi, dar ei, faţă de alţii sunt avortaţi de un stat naţional ce nu şi-a respectat şi nu-şi respectă istoria.
Şi poate de aceea am cunoscut eu Basarabia, ca o ţară străină… Şi poate de accea, pentru „moldoveanul” Irinel, România rămâne o ţară străină. Nopţile istoriei ne fac câteodată zile albe.
