America… America… Un răspuns lui V. Tismăneanu

TEMA: Cît de anti-americani sîntem?

Atunci când Tismăneanu şi acoliţii săi afirmă, preluând psalmodia arhicunoscută a „noului” filozof francez Bernard Henry Lévy (s-ar spune, practic, un plagiat!), că a fi antiamerican echivalează cu reunirea extremelor, că a fi antiamerican înseamnă a fi antidemocrat, antiumanist, antisemit, pe scurt, că a fi antiamerican ar însemna incarnarea barbariei, avem sentimentul că ascultăm un discurs inspirat de cel mai rău dintre totalitarisme, pe tema: „Cei care nu sunt cu noi nu doar că sunt împotriva noastră, ci, la urma urmelor, nu sunt nici măcar fiinţe umane!”. Sigur, acestea sunt opiniile lui Tismăneanu & Co, şi este dreptul lor… Cu toate astea, aspectul mistificator al antiamericanismului pe care îl denunţă Tismăneanu nu poate fi contrazis prin argumentele simpliste pe care le propune pentru a indica evidenta multiplicitate a ţării-continent. A spune că Statele Unite înseamnă diversitate, ba chiar o mare diversitate, înseamnă a-ţi împăna discursul cu tot felul de clişee tocite: Nordul, Sudul, Estul, Vestul, elitele, diversele faţete ale poporului, plus restul falselor diferenţe, Obama, Bush, democraţi, republicani, şi am putea continua noi lista cu celelalte clivaje, precum albii, negrii, amerindienii (atâţia câţi au mai rămas!), latinoamericanii, asiaticii etc. Fără a avansa prea adînc în dinamicile unei profunzimi istorice, sociale şi politice precise, iată portretul convenţional al unei Americi destul de cumsecade. Orice-ar crede Tismăneanu, antiamericanismul este departe de a fi creaţia mitică a antiumaniştilor, chiar dacă s-ar putea uneori ca ea să joace un rol oarecum fantasmatic, de faţadă a neputincioasei gândiri politice europene, sunt de acord. Antiamericanismul acoperă, totodată, o poziţie politică serioasă, el este şi rezultatul unei analize critice care poate fi nuanţată pe larg, aşa cum vom arăta mai departe. Însă critica antiamericanismului mitic, după Tismăneanu, oferă avantajul de a ridica o problemă de fond cât priveşte natura subiectului şi obiectului acestei Americi, întrucât a fi anti- înseamnă să ai încă un un raport pasional cu ea, unul plasat în acelaşi câmp semantic cu cei care o adulează. Ce este, în definitiv, cu această Americă de care ne pasionăm?

Banalele aspecte ale diversităţii menţionate mai sus, la care face referinţă şi gaşca tismăneană atunci când îi acuză de barbarie pe cei ce dispreţuiesc viguros politica externă sau naţională a Statelor Unite, pe criticii clasei lor conducătoare, pe oponenţii capitalismului lor nelegiuit pe care-l scoate la iveală o dată în plus criza economică începută în septembrie 2008, sunt oare ele avansate pentru a propune imaginea unei Americi împărţite pur şi simplu în paradigme moderate? Într-un cuvânt, aşa cum sugerează Tismăneanu, ar fi SUA emblema Binelui, a Frumosului şi-a Adevărului? N-or fi ele, atunci, cumva autentica reincarnare a idealităţii platoniciene, aşa cum sugera, nu aşa demult, şi Preşedintele Reagan, pe când califica URSS ca fiind „imperiul Răului”? Afirmaţie care presupunea, cu evidenţă, că SUA erau (şi rămân) împărăţia Binelui pe Pământ, căci dacă există un „imperiu al Răului”, acesta nu se poate defini decât în raport cu un „imperiu al Binelui”, fiindcă în lipsa Răului, nici Binele nu-i cu putinţă, Răul fiind, aşa cum ne învaţă mitul Căderii din Paradis, esenţa libertăţii umane, întrucât chiar existenţa acesteia îi permite omului să aleagă Binele împotriva lui… De unde şi esenţa întotdeauna tragică a libertăţii umane. Cu toate astea, ne rămâne o întrebare. Ce mai rămâne în Ceruri dacă Statele Unite sunt înfăptuirea împărăţiei Binelui şi Civitas Dei pre Pământ… asta să însemne oare că Dumnezeu s-a oploşit pe undeva pe la Casa Albă şi că acela aflat la dreapta lui, Preşedintele, ar fi întruparea profetului lui pământesc? Întrezărim aici prelungirea vechiului mit al Părinţilor fondatori ai Statelor Unite, acei austeri prezbiterieni plecaţi din Anglia pentru a înfăptui Ierusalimul terestru pe un alt continent, ai cărui localnici, indienii, erau priviţi ca ţinînd, mai mult sau mai puţin, de regnul animal[1]. Într-atât era Cetatea Domnului, încât credinţa aceasta o afirmă şi bancnotele, „In God we trust”, căci, ca buni protestanţi, ei proclamau dinaintea lumii întregi că orice activitate aducătoare de profit era un semn al Graţiei şi calea Mântuirii.

Dar de atunci SUA s-au schimbat mult. Tărâm al imigraţiei în masă, cu excepţia unei elite anglo-saxone, aflată la originea celor mai de sus clase conducătoare, ai căror membri sunt cooptaţi cu multe precauţii,[2] ţara-continent este o federaţie de state profund marcate până de curând de un teribil război civil şi de foarte tardiva emancipare a afroamericanilor (mişcarea pentru drepturile civice în decursul anilor ’60)[3]. Conglomerat al mai tuturor popoarelor lumii, Statele Unite s-au prezentat deopotrivă ca loc al unei vieţi îmbelşugate, adevăratul mit al „the New Frontier” şi al „American way of life”, visul american, cât şi, de la sfârşitul anilor ’80, pentru mulţi, ca locul unei sărăcii profunde, făcând din această ţară-continent „cea mai bogată din ţările lumii a treia”, cum sublinia economistul K. Galbraith. SUA sunt mai mult decât multiple, ele sunt profund contrastante, contradictorii, paradoxale, ba chiar, pe dedesubt, cazanul unde fierbe o surdă şi permanentă luptă de clasă, amestecată uneori cu aceea dintre rase, cum au demonstrat-o odată revoltele din ghettourile negre şi cum o arată în acest moment mişcările salariaţilor de la Madison (capitala Wisconsinului). Există, aşadar, mai multe State Unite ale Americii în interiorul Statelor Unite ale Americii, a căror Uniune se menţine prin violenţă, aşa cum s-a văzut în cazul teribilului război civil – unul din primele războaie moderne în care teroarea instaurată asupra populaţiei civile a ţinut de tactica militară. Însă nu doar că Uniunea s-a menţinut prin teroare, ci Statul federal menţine o ordine feroce ori de câte ori începe să dea în clocot câte o revoltă mai serioasă, fie aceasta revolta studenţilor împotriva războiului din Vietnam sau cea din ghettourile negre sau latino, o violenţă socio-politică exercitată asupra civililor necunoscută în majoritatea ţărilor europene.

Dar şi noi avem preferinţele noastre, pasiunile noastre americane, şi ele nu sunt acelea pe care le laudă Tismăneanu şi prietenii săi. În ce ne priveşte, noi urâm America aceea care i-a exterminat pe indieni („a good Indian is a dead Indian”), aceea care i-a linşat pe „cioroi” [„nègres”] până în 1962, aceea a spărgătorilor de grevă cu puşca şi cu revolverul, a asasinării sindicaliştilor (Grapes of Wrath), aceea care a declanşat sub pretexte false războaiele din Vietnam,[4] din Irak şi din Afganistan; urâm America aceea care susţine cele mai rele dictaturi (a lui Pinochet în Chile, a generalilor argentinieni, Indonezia lui Suharto, Arabia Saudită sau Yemen, şi atâtea altele); noi respingem America de la Guantanamo, cu al său cortegiu de torturi sistematice în numele democraţiei „înţeleasă bine” de lobby-ul militaro-industrial, şi mai detestăm şi America aceea care de cinzeci de ani impune Cubei embargoul. Nu ne place America apartheidului de clasă (cf. Mike Davis, City of Quartz[5]), a bancherilor-bandiţi, făptaşi ai celei mai mari crize economice din 1929 încoace. Deschis şi fără jenă, suntem împotriva acestei Americi, atât de apreciată de cei mai nefaşti neoconservatori şi de Tismăneanu, tot aşa cum, altădată, am fost oponenţii intransigenţi ai versiunii comunismului pus în practică de către stalinişti!

Dar există o altă Americă, pe care o preţuim adesea, uneori cu nuanţe sau chiar cu rezerve. Noi iubim America Primului Amendament, avînd rezerve faţă de Constituţia sa, deoarece, dacă ea punea bazele democratice ale noii uniuni, îi excludea de la dreptul de vot pe negri, aşa cum excludea femeile, pe amerindieni şi pe săraci, şi tot de aceea respingem America învingătorilor în războiul civil, atunci când ea este totuna cu carpetbaggers şi scalawags de după acelaşi război civil; noi iubim America greviştilor care au inventat 1 Mai, a lui Sacco şi Vanzeti, dar nu pe aceea a gangsterismului lui Rockefeller; iubim America lui Steinbeck, a lui Hemingway, Dashiell Hammett, Faulkner şi Charlie Chaplin, dar nu pe aceea a lui Hearst sau Hoover, paranoidul de la FBI. Noi iubim America lui John Ford, dar nu pe cea a lui Henry Ford, Reagan sau Bush senior-junior, a lui Warren Buffet, Fox News şi nici pe cea a lui Standard Oil; noi iubim America jazzului (cea mai mare invenţie culturală a Statelor Unite, o invenţie a negrilor), a lui Louis Armstrong, Billy Holiday[6], Lester Young, Miles Davis, Dizzy Gillespie, Thelonius Monk, Sun Ra, dar o respingem pe aceea a lui Britney Spears, Michael Jackson sau Beyoncé. Iubim America Susanei Sontag, a lui Ralph Nader, a lui Woody Allen, dar nu pe aceea a Madeleinei Albright ori Hillary Clinton; iubim America din Catcher in the Rye, din There Will Be Blood, din No Country for Old Men, America fraţilor Cohen, a lui Oliver Stone, şi nu pe cea a lui Rambo-Stallone. Şi, last but not least, noi iubim America Black Panthers, a Angelei Davis, a lui Paul Mattick, a lui Chomsky, a lui Norman Finkelstein, a revistelor Tikkun şi CounterPunch, cea a American Workers Party şi a American Socialist Party, iar nu aceea condusă de un partid unic, împărţit în două tendinţe aproape identice care-şi dau mâna, republicanii şi democraţii. Toată această colecţie de preferinţe, pentru a spune că noi iubim o anumită Americă, în mod sigur cea pe care o urăşte Tismăneanu, laolaltă cu oamenii săi. Şi ce dacă? America noastră este asta.

De fapt, Tismăneanu ar dori să-nghiţim fără crâcnire gogoaşa, el vrea să arate şi să demonstreze valoarea „umanistă” a politicii imperiale grosolane a SUA şi, de aceea, în pofida tuturor diferenţelor de care vorbeşte, ţara pe care o prezintă cititorilor săi este una monolitică, unde contestarea ar fi marginală. E adevărat că în afară se ştiu puţine din cele ce se petrec cu adevărat în miezul multiplicităţii americane, în ale sale counties, în marile oraşe, în zonele sale rurale, într-atât de econoamă cu ştirile e mass-media europeană la comandă. Cu toate astea, cei care înţeleg engleza e suficient să se conecteze la canalele TV şi radio Democracy Now, conduse de admirabila Amy Goodman, pentru a avea o panoramă cu totul diferită asupra vieţii politice, sociale şi culturale din Statele Unite, asupra politicii lor externe, a situaţiilor din America de Sud sau din Orientul Mijlociu etc.

La urma urmei, Tismăneanu se comportă în bună tradiţie culturală, ca un bun politruc propagandist lucrând pentru un stăpân care-i plăteşte simbria (nădăjduim substanţială) şi care găseşte în România, ţara lui de origine, lacheii obişnuiţi, aceiaşi sau copiii celor care le văcsuiau cizmele sovieticilor după 1945 şi nepoţii celor care făcuseră aceeaşi treabă cu ciubotele teutone! Iar astăzi, ca şi altădată, e nevoie de propagandişti, fiindcă, o arată toate sondajele, SUA au devenit ţara care atrage cea mai multă ură în întreaga lume a treia.

La urma urmei (şi-a socotelilor din conturi) ce importanţă să atribuim declaraţiilor brutale ale lui Tismăneanu? România, ca putere strategică şi tactică în zona Mediteranei, nu contează. Ţara îşi poate manifesta pe ici, pe acolo, prezenţa simbolică, dacă i se ordonă, dar asta nu-i garantează un plus de prestigiu. Dacă ţara interesează capitalismul mondializat, e în calitatea ei de loc de extracţie a unei importante plusvalori, deja considerabil diminuate prin scoaterea la mezat a celor mai valoroase piese ale industriei române (cu excepţia industriei extracţiei petrolului, dar nici asta nu va întârzia prea mult!), vândute pe nimic, precum fabricile de ciment de la Turda la Bouygues, combinatul siderurgic din Galaţi – la Mittal, gestiunea gazului din Bucureşti şi din sudul ţării – la GDF-Suez, din nordul ei – la E.on, apa din Bucureşti – la Veolia etc. … De fapt, a fost vorba de un adevărat hold-up al economiei naţionale, căci aceste mândreţi industriale au fost construite şi valorificate prin munca şi sudoarea poporului, care n-a avut nici un avantaj din asta, afară de acela, pentru majoritatea angajaţilor, de a fi fost daţi afară şi trimişi în şomaj.

De altfel, ne cam plictiseşte că avem a răspunde atâtor stupidităţi, dar credem că e de datoria noastră să o facem, nu pentru a mai câştiga nişte glorie (căci nu comentându-l pe-un Tismăneanu îţi faci gloria, poate chiar dimpotrivă), ci pentru a lăsa o mărturie generaţiilor viitoare, ca să ştie că în luna lui aprilie 2011, în România, câteva persoane au refuzat să se lase înşelate cu nişte clişee grosolane scoase de-a dreptul din arsenalul ruginit al propagandei imperialiste şi al contrapropagandei din vremea Războiului Rece.

Ce contează dacă în acest act de critică a puterii centrale a mondializării capitaliste, dezlănţuite şi dezordonate în acelaşi timp, apar şi unele inconveniente de carieră. A acţiona astfel şi fără griji înseamnă, credem, a manifesta exemplul însuşi al sensului libertăţii umane, pe care numai Dasein-omul o poate asuma în plenitudinea sa, în numele alétheia (dezvăluirea a ceea ce se ascunde), celălalt nume al Adevărului. Şi iată cum, pornind de la un exemplu mediocru (căci Tismăneanu este orice, numai un adversar de anvergură nu!), regăsim o prea antică lecţie de etică politică, aceea a Antigonei… Dovadă, odată în plus, că grecii din marele veac al lui Pericle vor fi pus deja toate jaloanele unei etici  a politicii caracteristice modernităţii…

Domnul Tismăneanu, lansându-şi în cele patru vânturi aserţiunile infamante, ne-a făcut pe noi – intelectualii numiţi de stânga, în diversitatea noastră uneori contradictorie, câteodată chiar antinomică – nişte barbari, subînţelegându-se aici sub-oameni. Nu puteam decât să-i răspundem ad hominem et ad personam cu vivacitatea pe care o reclamă astfel de aserţiuni.

Bucureşti, aprilie 2011

Traducere de Igor Mocanu