„Aceeaşi realitate va fi diferit interpretată de un opozant activ, de un intelectual neangajat şi de un moralist care judecă lumea «cu probe». Fiecare dintre aceste versiuni îşi are luminile şi umbrele ei. Viziunea unui opozant va fi întotdeauna afectată de parţialitate; ea îl va ajuta să transforme lumea, dar îl va împiedica să o conceapă ca pe o realitate multidimensională. Moralismul sesizează capcanele etice care-l pîndesc pe cel implicat într-o responsabilitate activă, dar privilegiază, în acelaşi timp, cultul «mîinilor curate», inseparabil de noţiunea de «suflet frumos».“ Etc. Adam Michnik, în „Larve sau îngeri“ (apărut în româneşte în Scrisori din închisoare şi alte eseuri, Polirom, 1997), un text critic în jurul eseului Tratat despre larve de Piotr Wierzbicki, rechizitoriu al neimplicării intelectualilor adus cu forţă în discuţie de către Andrei Pleşu, la ceas de seară, în sala Ateneului Român. Întîmplător, a fost o conversaţie între un apărător al larvelor şi un specialist în îngerism.
Dar cine, o, cine şi-ar fi imaginat că venirea tolerantului, politic rafinatului, convertitului ironic Adam Michnik la Bucureşti se va transforma, sub bacheta egal rafinatului, la fel de ironicului, dar neconvertitului Andrei Pleşu, în salvarea onoarei nereperate a lui Gabriel Liiceanu faţă cu Herta Müller?
Situaţia e din start, prin definiţie, adică, imorală: este inacceptabil să-i cer cuiva să comenteze spusele unei alte persoane fără ca el să fi urmărit direct schimbul respectiv de replici (căci mă îndoiesc profund să i se fi arătat lui Michnik înregistrarea întîlnirii Liiceanu-Müller, eventual cu traducere simultană) şi în absenţa persoanei vizate, doar pe baza unei „relatări“ care prea uşor ar putea fi considerată ca umorist-tendenţioasă.
Fiindcă, pe ceas, jumătate din conferinţa bicefală s-a ocupat de reperarea respectivei onoare, pe fundalul delicatei caracterizări a Hertei Müller ca „prozatoare“ sau „scriitoare“ – dar nu, Doamne fereşte, nu disidentă. Totul, cu un apendice în sesiunea de întrebări şi răspunsuri, cînd Gabriel Liiceanu i-a cerut lui Michnik să-i ridice „stigmatul“ de procuror, cum îl numise intelectualul polonez în relaţie cu nouăzecistul Apel către lichele. Răspunsul a fost salvarea din rîndul „bolşevicilor“ şi plasarea lui Liiceanu, cu o notă de umor, în cel al „menşevicilor“. În subtilitatea referinţelor la marxism-leninism şi istoria lui (lucruri în care Michnik are o competenţă imbatabilă din perspectiva gingaşelor manierisme anticomuniste locale), fostul membru al Solidarităţii ştie foarte bine că socialismul similimoderat, aliat democraţilor burghezi şi adept al tranziţiei temperate, al menşevicilor nu e cu mult mai inocent decît bolşevismul în sine. Nu poţi cere, spune Michnik, excluderea din viaţa publică a unei categorii de oameni, asta nu face decît să repete atitudini politice leninist-staliniste. A fost o luare de poziţie radicală – căci era, în acelaşi timp, replica la o relatare a lui Pleşu despre incapacitatea lui Paul Niculescu-Mizil de a se despărţi de comunismul în care crezuse. Lipsa de căinţă nu e o piedică în calea iertării şi nici o condamnare, vina e individuală şi concretă.
Andrei Pleşu e un cozeur remarcabil, cu precădere în manevrarea anecdoticului şi a intervenţiilor pline de umor – şi nimic nu e mai periculos decît deturnarea lor în beneficiul aneantizării adversarului – fie el Herta Müller, Victor Ponta (cu al său tricou cu Che Guevara), ambii in absentia, ori la locul faptei prezenta Doina Jela, autoarea unei întrebări foarte simple: „Aşadar, denazificare, da, decomunizare, nu?“ („O să fiu scurtă“; „Aşa încep toate discursurile lungi“). Denazificarea a fost un mit şi s-a încheiat glorios odată cu venirea la putere a lui Konrad Adenauer; singura formă adevărată de decomunizare sînt alegerile libere, a sunat explicaţia.
Dacă nu există vină de clasă, nu există nici eroism de clasă. Un doctor nu a „rezistat prin medicină“ dacă a respectat jurămîntul lui Hipocrate, a rezistat dacă a fost pus în situaţia să-l încalce şi n-a făcut-o – asta înseamnă liberul arbitru, nu există virtute fără tentaţie. Asta i se ceruse lui Michnik să apere, „sufletul frumos“ al disidenţei colective şi „mîinile curate“ ale moraliştilor post-factum.
Dar dacă i s-ar fi spus lui Adam Michnik că discursul Hertei Müller a fost despre cît de singură s-a simţit pe cînd se lupta pentru dreptul la normalitatea vieţii şi despre absurdul unei mecanici a istoriei care s-a întors, pe dos, fix în punctul lui „Puţini am fost, mulţi am rămas“ (nu ştiu sigur dac-a zis-o Bellu Silber sau Ghiţă Dinu/ Ştefan Roll), cu „disidenţi“ în loc de ilegalişti comunişti, dacă asta ar fi fost versiunea ce i se va fi prezentat, oare ce-ar fi răspuns Adam Michnik? De ce, în vocea/ pe tastatura lui Dorin Tudoran, alarma trasă la adresa nocivităţii generalizărilor (bun, citat era Mark Twain, dar orişicît) e privită condescendent, şi doar pledoaria covîrşitoare a lui Adam Michnik pentru vina individuală în locul condamnării unor întregi categorii sună convingător pentru urechile adepţilor „anticomunismului într-o singură ţară“.
Întrebările pe care Pleşu nu a apucat să le pună (dar le-a inventariat) păreau mult mai rodnice decît cele pe care chiar le-a pus – cu excepţia ultimei, cea care se referea la relaţia lui Adam Michnik cu propria dispariţie fizică, moartea în general. A fost marele moment adevărat al serii de Sf. Valentin…
Pentru cineva care a participat sau a văzut pe YouTube ciocnirea de replici dintre Liiceanu şi Müller, cea de-a doua conferinţă de la Ateneul Român a fost să nu zicem o reglare de conturi, ci o tentativă de reabilitare „ca pe vremuri“: Gabriel Liiceanu avea nevoie de alibiul Michnik, avea, credeau unii, probabil, nevoie de această „caracterizare pozitivă“, în speranţa că răspunsurile fondatorului Gazetei Wyborcza vor putea fi adaptate la chestiuni cu totul diferite.
Pentru cei care ştiu cărţile lui Adam Michnik publicate în România, discuţia a fost o reiterare a temelor şi poziţiilor lui din anii ’80 şi ’90 – care continuă să pară de pe o altă planetă în comparaţie cu veşnica răscolire în „determinismul retroactiv“ al legitimării personale, atît de dragă omologilor lui români.
Bolşevicii, atît de pomeniţi în conversaţia de la Ateneu, aveau o tactică mult mai onestă: se ştia dinainte scopul şi sfîrşitul şedinţelor de înfierare, însă împricinatul era măcar de faţă, fie şi numai ca să-şi poată face autocritica. Istoria comunistă a secolului XX a schimbat pentru totdeauna practicile sociale, măcar cele dintr-o anume parte a continentului european. Nimic nu poate fi mai trist decît să-l vezi pe un mare gînditor al libertăţii chemat să contribuie la o rescriere leninistă a autobiografiei mulţi-rămaşilor disidenţi.