Temă: 18-35: Generația inutilă
Prin 1990 libertatea nu avea o definiţie clară, dar avea un aer reavăn şi arţăgos. Era mai întâi libertate a expresiei şi chiar şi azi, după abandonul oricăror oprelişti ridicate de adevăr sau pudoare, taraba românească de ziare încă-l mai impresionează pe turistul apusean prin varietatea titlurilor propuse. Pentru a păstra buna impresie, ne rămâne nădejdea că acesta nu cunoaşte graiurile locale. Zarva din 2013 e conformistă şi părtinitoare şi nicio fiţuică n-ar reproduce azi pe prima pagină, precum clujeanul Adevăr (bineînţeles) în libertate din iunie 1990, năvala venerabilului Teohar Mihadaş peste un nefericit preopinent: „Nemernicule, şi beşină împuţind primprejururile-ţi, vrei să astup urechile faţă de glasul raţiunii şi să ascult îndemnul umbrei străbunului meu Caracuş Pasărea-neagră, haiducul, şi să-ţi vărs cele şaptezeci de ocale de bol fecal peste coclauri?” – cel puţin arta, fie ea şi a imprecaţiei, nu era moartă!
După aceea, până azi, libertatea a însemnat înlesnirea trecerii frontierelor, devenită încet-încet migrare a forţei de muncă spre însoritele terenuri agricole spaniole sau spre şantierele de construcţii italiene în speranţa dobândirii unei mici averi în comparaţie cu cei rămaşi acasă. În paralel, intelectualii luaţi pe nepregătite sau noii tribuni mediatici cointeresaţi au ridicat în slăvi spiritul antreprenorial, omul eliberat de chingile totalitare şi gata să se afirme în concurenţă pe piaţa liberă. Curat stahanovism revizitat pentru nevoile noului veac! Când un ministru a indicat ortacilor rămaşi pe drumuri după lichidarea industriei miniere că soluţia lor e să se lanseze în afaceri, nimeni n-a clipit măcar şi nici insul în cauză nu era conştient de cinismul său: „S’ils n’ont pas de pain, qu’ils mangent de la brioche!” – celebrarea libertăţii se transformase pe nesimţite în entuziasm pentru scăpătare şi ruină, consfinţire a mizeriei.
Straniu destin al cuvintelor! În mărturisirile sale, romanciera Oana Orlea povesteşte că un rol de seamă în condamnarea ei în puşcăriile comuniste l-a avut influenţa cinematografului sovietic. Impresionată de patosul filmelor ruseşti, ea visa să fie o Zoia Kosmodemianskaia româncă şi, ajunsă în faţa anchetatorilor Securităţii, tânăra adolescentă reproduce o replică a eroinei sovietice în faţa ofiţerilor Gestapo-ului: „Ştiu tot, dar nu veţi scoate nimic de la mine!” – căzând în propria ei capcană ce-i va schimba destinul cu un amestec de tragic şi ridicol mai apropiat de scrierile cehe ale lui Kundera decât de cinematograful lui Marc Semionovici Donskoi.
„Il lavoro ti fa male/ e ti manda all’ospedale” – afirma zglobiu jingle-ul pe care-l puteau auzi locuitorii Bolognei către sfârşitul anilor ’70 la deschiderea programelor Radio Alice. Radioul liber, profitând de lacunele unei legislaţii a informaţiei croită pe tiparele monopolului de stat, dădea drept la microfon cetăţeanului simplu dispus să-şi lase mărunţişul într-un telefon public, dar şi diverselor voci sindicale, artistice sau intelectuale ce încercau reformularea unor poziţii de stânga mai mlădioase decât cele ale popularului Partid Comunist Italian. Precum profetul care nu ştie prea bine ce vesteşte sau precum vechiul rapsod ce nu cuprinde întreaga tradiţie pe care o transmite, tinerii autonomişti italieni vorbeau aceeaşi limbă cu purtătorii de cuvânt ai capitalului: vechiul regim al muncii, construit în lentoarea ridicării marilor întreprinderi industriale sau a hidrobarajelor grandioase, ieşit din greve sângeroase sau acorduri politice ce descriu istoria secolului al XIX-lea şi bună parte din cea a secolului XX, nu mai corespundea cerinţelor noii ere a acumulării. Dacă nonconformismul hippie găsea condiţiile de muncă din fabrici prea asemănătoare cu detenţia, iar disciplina sindicală prea apropiată de constrângerile cazone, capitalul le va îndeplini cererile: flexibilizarea procesului muncii şi a pieţei muncii, diversificarea produselor şi modelelor de consum. Într-un fel, suntem copiii anilor ’70, ce au marcat sfârşitul unei creşteri economice de aproape trei decenii. Mania ştiinţelor sociale de a stabili cronologii exacte a reţinut anul 1973 ca început al unei noi epoci datorită primului şoc petrolier sau a renunţării la etalonul aur. Schimburile valutare se eliberau la rândul lor. Sunt anii în care orice orizont revoluţionar se obturează, iar ideologiile se tocesc. România sparge solidaritatea blocului estic şi semnează primele acorduri cu FMI. Energiile susţinerii lumii bipolare dau semne de epuizare. Sunt rădăcinile unui fenomen care în ’90 va fi botezat „globalizare”. Cu un entuziasm ceva mai sobru decât a generaţiei flower power, se va cânta acum sfârşitul istoriei şi împlinirea umanităţii dincolo de frontierele retrograde ale naţiunilor moderne într-un Stat mondial întemeiat, din lipsă de ceva mai bun, pe un cosmopolitism kantian de prăvălie şi pe comerţul liber şi pacificator. Din nou, imnurile libertăţii mergeau mână în mână cu geneza capitalului multinaţional şi transnaţional al întreprinderilor care-şi mută producţia acolo unde le iese mai ieftin. Dezindustrializarea vechilor centre se face în paralel cu odele aduse producţiilor „uşoare” de software şi tehnologii informatice sau după caz şi loc, cu preaslăvirea imaginii unei ţări pur turistice, lipsită de poluare, în care vizitatorii şi localnici ar rămâne înmărmuriţi în contemplarea piscurilor carpatine sau a pelicanului danubian.
Suntem atârnaţi de visele noastre ca de spinarea unui tigru şi nu ne putem desprinde de timpul nostru. Din dorinţa de a afirma o ruptură cu trecutul comunist, intelectualitatea română a inventat un limbaj înrudit cu cel al generaţiei ’27, sărbătorind victoria noului regim de acumulare a capitalului în termenii unei izbânzi a spiritului asupra materialismului sau a civilizaţiei apusene asupra barbariei răsăritene. Puţin Eliade edulcorat şi asezonat cu indigestul filosof politic Karl Raimund Popper. Criza începută în 2008 ar fi trebuit să aibă efectul unei treziri. Însă revenirea asupra credinţelor profesate multă vreme e un proces dureros, iar cei mai mulţi au preferat să papagalicească în continuare refrenele demodate ale stahanovismului antreprenorial şi ale luptei Zoiei Kosmodemianskaia, apărătoarea societăţii deschise. Sunt versuri la fel de potrivite ca oricare altele pentru a cânta noua ordine a austerităţii şi noile regimuri de extremă-dreaptă internaţională aproape instalate deja. Rămâne să vedem peste ani dacă vocile disonante, reformiste sau revoluţionare, au intonat alte cântări. Şi dată fiind accelerarea istoriei noastre, nici nu vom avea prea mult de aşteptat.
