Prin și după pandemie, criza prețului la energie, inflația galopantă, scumpirea creditelor și războaiele geo-economice și geopolitice, intervențiile statelor în economia de piață pentru salvarea capitalului au devenit tot mai explicite și normalizate. Tranziția verde și digitală, și complexul industrial-militar (înarmarea, războaiele și reconstrucțiile post-război) sunt noile sectoare preferate ale capitalul prin care acesta distruge vechiul insuficient de profitabil și creează noi soluții la noile crize ale acumulării de capital, în Europa fiind susținut din fonduri publice naționale sau fonduri publice care circulă prin fondurile europene. Asta se întâmplă în condițiile în care mișcarea liberă a capitalului peste granițele statelor naționale sau blocurilor de interese economice, facilitată timp de cinci decenii prin Washington și apoi prin Wall Street Consensus, este îngrădită prin măsuri protecționiste sau sancțiuni reciproce.
În acest articol, făcând apel la mai multe analize ale mele din ultimii doi ani fără a le detaila, îmi propun două lucruri:
1) să realizez o diagnoză complexă a situației din jurul alegerilor din România, urmărind trenduri globale și efecte locale, spectrul politic actual din Parlamentul European și Parlamentul României, transformările capitaliste din ultimii 35 de ani din țara noastră, crearea condițiilor pentru formarea și întărirea extremei drepte, momentul său din 2024 ca moment al unei revolte generalizate, nemulțumirile claselor lucrătoare, și vacuumul politic creat de agonia neoliberalismului; și
2) să prezint o viziune despre nevoia și posibilitatea formării unei mișcări a mișcărilor muncii, locative, feministe, ecologiste, queer și ale minorităților etnice și rasializate caracterizate prin coagularea acestora în cadrul stângii socialiste internaționaliste și antiimperialiste și în jurul luptei de clasă, pe care o consider a fi cea mai integratoare luptă în vederea contracarării a ceea ce economista feministă Amaia Pérez Orozco numește conflictul între viață și capital.
Trenduri globale, efecte locale
Toate semnele menționate mai sus, împreună cu diversele forme ale războaielor comerciale, distrug ordinea globală bazată pe hiper-globalizarea neoliberală și ne transpun într-o nouă eră a capitalismului. În România, oamenii au resimțit fenomenele acestei noi etape, de exemplu, prin austeritatea rezultată din costurile de neplătit ale hranei, locuințelor, energiei, creditelor, ca urmare a inflației care alimentează profiturile companiilor, dar și prin efectele recesiunii economice în țările de care economia României este dependentă sau ale regândirii politicii de outsourcing a multinaționalelor chiar și în domeniul tehnologiei informațiilor.
Sprijinirea noilor tendințe ale investițiilor de capital privat prin investiții publice au dus la creșterea datoriilor guvernamentale și a deficitelor bugetare în toate țările. Dintr-o perspectivă de stânga, evident, nu turnura investiționalistă a statului este problemă, ci faptul că ea este dedicată supremației mediului privat și îndreptată spre continua slăbire a voinței și capacității statului de a face investiții nonprofit de interes public.
În plus, azi, Comisia Europeană, după flexibilizarea temporară a normelor privind stabilitatea macroeconomică, devine tot mai nerăbdătoare să reașeze consensul european în jurul tradiționalei discipline financiare. De data aceasta, cheltuielile bugetare vor trebuie reduse în țările membre ale Uniunii Europene în paralel cu creșterea cheltuielilor cu militarizarea impusă de NATO. Toate acestea se întâmplă într-o atmosferă generalizată de frică, nesiguranță și tensiuni sociale, caracteristică unui război rece cu insule de războaie efective proxy cu potențial de escaladări regionale și globale. Suntem într-o nouă epocă a poli-crizei create de sistemul mondial capitalist sângerând din rănile neoliberalismului descentrat de noile trenduri economice și suferind de competiția belicoasă între formele de capitalism situate în diverse geografii și rearanjate în mai multe poluri de putere.
Ideea noii Comisii Europene, de a susține mediul privat din bani publici și fonduri europene, nu este nouă, ea a fost întotdeauna o verigă importantă a Uniunii Europene neoliberale, precum a fost, din 2014 încoace, și sprijinirea în mod particular a investitorilor instituționali în vederea asigurării creșterii economice. După bine-cunoscutele valuri de privatizări în Europa de Vest, de Sud, și de Est, prin care s-au multiplicat semnificativ oportunitățile pentru creșterea profitabilității capitalului privat atât datorită expansiunii teritoriale cât și deschiderii unor noi domenii societale pentru investițiile sale, capitalul din Uniunea Europeană are nevoie acum de noi spații geografice (de exemplu fostele state sovietice) și domenii de activitate unde să se extindă. În paralel, noua președinție a lui Trump duce SUA într-o nouă eră a luptei pentru supremație prin războaie comerciale, protecționism și confruntarea cu China, dar și pentru curățirea culturală a americanității (Americanness).
Acesta este contextul continental și global în care trebuie să situăm evoluțiile vieții politice din România care au devenit vizibile cu ocazia alegerilor din noiembrie 2024.
Precum știm, cu cât mai severe sunt condițiile economice cotidiene, impuse sau nu dintr-o direcție sau alta, rezultate din constrângeri structurale sau decizii politice, cu atât mai mare este posibilitatea izbucnirii unor revolte populare. Întrebarea este, încotro se vor canaliza ele. Orientarea anti-UE și anti-NATO propovăduită de Călin Georgescu nu va opri tendințele capitalismului post-neoliberal, nu va aduce demilitarizare și nu va opri războaie, precum nu este nici alternativă la capitalism. Cel mai nedorit scenariu este pe cale să se întâmple în ceea ce privește amplificarea rupturilor sociale și teritoriale din România. Există riscul ca, prin acțiunile conservatorilor culturali, revoltele și criticile nemulțumiților să se canalizeze împotriva categoriilor identitare stigmatizate, dar și invers, ca mobilizarea împotriva fascismului să se întoarcă împotriva muncitorilor afectați de probleme materiale și ridiculizate de liberali. În această situație, și stânga socialistă trebuie să se întrebe, ce are de făcut.
Spectrul politic 2024 : Parlamentul European și Parlamentul României
Pentru perioada 2024-2029, locurile din Parlamentul European sunt distribuite precum urmează: pe dreapta, între tradiționala familie politică European People’s Party (188 locuri) și Renew Europe (77), și suveraniștii adunați în trei grupări, European Conservatives and Reformists, Patriots și Europe of Sovereign Nations Group (în total 187 locuri); Greens/European Free Alliance, familie politică auto-poziționată între partidele status quo-ului și revendicările unor schimbări radicale, progresiste şi ecologiste; pe stânga, între Progressive Alliance of Socialists and Democrats de centru-stânga (136 de locuri) și The Left, singura formațiune care face politică de clasă și pentru pace (46 de locuri); 32 de locuri sunt ocupate de parlamentari care nu și-au declarat apartenența la aceste familii politice, dar probabil și ei se pot integra spre aripa dreptei, deoarece, precum știm, lipsa asumării ideologice ascunde ideologii liberale. Deci, din cele 719 locuri ale Parlamentului European, 75% sunt ocupate de diverse forțe ale dreptei și extremei drepte.
În România lucrurile stau oarecum similar. Informația finală, conform căreia turul doi al alegerilor prezidențiale se va da între Georgescu și Lasconi, cu o Lasconi care legitimează dreapta prin mobilizarea largă a antifascismului ca pericol iminent al extremei drepte, a venit deodată cu anunțarea rezultatelor finale ale alegerilor parlamentare. Cele din urmă arată că, în Camera Deputaților, partidele de extremă dreaptă au ajuns la o reprezentare de 31.83%; partidele de dreapta, PNL & USR la 25.6%; stânga social democrată, PSD la 21.96%; și UDMR (care, din punctul de vedere al politicilor social-economice, tot de dreapta este) la 6.34%. Iar în Senat partidele de extrema dreaptă au un procent de 32.45%; partidele de dreapta, PNL & USR de 26.54%; stânga socialdemocrată, PSD de 22.3%; și UDMR de 6.38%. S-a creat, deci, un peisaj politic predominant de dreapta, și o lecție învățată aiurea, după 35 de ani de transformări capitaliste, de către partidele tradiționale din ascensiunea extremei drepte, cum că, toți trebuie să devină mai naționaliști, tradiționaliști și conservatori, „pentru că asta vrea poporul român.” Asta este contextul în care este nevoie de afirmarea unei stângi socialiste internaționaliste și antiimperialiste, capabile să integreze valorile culturale progresiste în sistemul de valori și interese materiale ale claselor lucrătoare care înseamnă eliminarea exploatării, inegalităților, sărăciei și războaielor imperialiste.
Transformările capitaliste din România
Transformările economice din România ultimelor trei decenii și jumătate au fost marcate de trecerea de la socialismul de stat la capitalismul neoliberal, sau distrugerea socialismului de către capitalism. Asta a însemnat privatizarea fostelor întreprinderi de stat, dezindustrializarea țării de pe urma falimentării și închiderii majorității vechilor fabrici și pierderea locurilor de muncă, urmată de constrângerea de a alege calea emigrării.
Reindustrializarea prin companii private multinaționale sau naționale petrecută acolo și în măsura în care ea servea interesele investițiilor de capital privat nu a însemnat îmbunătățirea condițiilor, siguranței și câștigurilor salariale ale lucrătorilor într-o măsură în care ei ar putea să își asigure un trai decent în România. Chiar dacă revigorarea de după 2000 bazată pe investiții străine și fonduri europene a rezultat în creștere economică, asta nu a însemnat bunăstare socială pentru toți lucrătorii și pensionarii, și a generat noi crize și forme de exploatare a muncii.
Privatizarea sectorului locativ, laolaltă cu privatizarea sectorului bancar, a creat condițiile apariției dezvoltării imobiliare și financializārii sale ca un nou sector al acumulării de capital şi exploatării forței de muncă prin nevoile sale de locuit și a locuințelor ca marfă și active financiare. Asta a dus la generalizarea crizei accesibilității financiare a locuințelor adecvate, dincolo de cele mai vulnerabile, marginalizate și dezavantajate categorii sociale.
Sectorul serviciilor cu mare valoare adăugată, dependentă de dorința de externalizare din țările capitalismului avansat, a creat o pătură socială cu putere mai mare de consum în centrele regionale și universitare din România, dar și pentru mulți lucrători din această categorie costurile locuirii (chirii, credite imobiliare, utilități) implică eforturi uriașe. Totuși, ei sunt, de fapt, fundamentul pe care se bazează exploatarea locuințelor și locatarilor săi de către capitalul imobiliar intersectat cu capitalul financiar, alături desigur de cei foarte bogați, consumatori ai locuințelor de lux, în timp ce lucrătorii cu venituri reduse sunt dislocați din centrele urbane devenite foarte scumpe de pe urma acestor procese.
Lucrătorii din diverse sectoare sunt tot mai alienați, tot mai multă lume știe că nu poate controla marile trenduri globale ce acționează și la nivel local, și tot mai multă lume, fiecare în felul său, se refugiază în strategii de viață în care își caută fericirea: de la religii tradiționale la tehnici de mindfulness, sau pur și simplu în retragerea și izolarea în cercurile mici ale încrederii. Aceste răspunsuri cotidiene constrânse de realitățile social-economice severe sunt o barieră în solidarizarea politică exprimată în acțiuni de protest împotriva actorilor politici și economici responsabili și beneficiari ai capitalismulului financializat, rentier și belicos.
Crearea condițiilor pentru formarea și întărirea extremei drepte
De-a lungul transformărilor capitaliste descrise succint mai sus, toate partidele politice care și-au plimbat reprezentanții prin parlament, guvern și președinție, au contribuit la crearea condițiilor necesare succesului politic de azi al extremei drepte în România:
– social-democrații care au lucrat din greu la privatizarea economiei, și ajustarea structurală a țării față de investițiile străine, asta în condițiile politicii de condiționalitate practicate față de România de către organizațiile financiare internaționale;
– (neo)liberalii care nu știu altă soluție la crizele create de capitalism decât tăierea cheltuielilor sociale și investițiilor publice în servicii și bunuri publice, orientând investițiile statului către servirea intereselor capitalului;
– partide anti-stat de dreapta, auto-prezentate ca antisistem, care vor privatizarea sănătății publice, educației publice, sistemului de pensii și protecției sociale, demantelează statul prin lupta lor anticorupție și îi atacă furibund, de la păturile sărăcite la militanți, pe toți cei care revendică investiții publice în servicii și bunuri publice;
– o stângă progresistă care uită de clasele lucrătoare și se auto-definește drept radicală prin susținerea libertăților sexuale și unor revendicări ecologiste, și se luptă împotriva social-democraților, creând alianțe pe dreapta;
– o societate civilă dominată de un oengism depolitizat, încurajată să meargă în direcția aceasta de către statul care se retrage din și externalizează rolurile sale sociale, contribuind și la promovarea ajutorării săracilor prin acțiuni de caritate, dar și la social și green-washing prin responsabilitatea socialā corporativā;
– ezitarea partidelor politice de stânga de a se inspira din mișcările sociale anticapitaliste, și refuzul lor de a conștientiza problemele social-economice grave ale populației și a le da glas prin măsuri economice radicale, dincolo de asigurarea venitului minim pe economie ca drept universal, care nu este suficient pentru a acoperi costurile unui trai decent minim;
– complacerea sindicatelor în ideea că ele nu fac politică de clasă, reducându-și puterea oricum diminuată de coalizarea între stat și capital împotriva forței de muncă;
– dominația anticomunismului care delegitimează internaționalismul socialist ca alternativă la capitalism de-a lungul întregului spectru politic, cu tente mai radicale în tabăra USR, reflectată și în proiectul de lege din 2019 privind „interzicerea comunismului” (legea Ghinea, persoană care pozează acum ca victimă a hărțuirii din partea fasciștilor, pe care îi asociază cu comuniștii).
Procesele locale de mai sus s-au petrecut, desigur, în contextul unor mecanisme globale, precum:
– revanșa sudului și estului global față de hegemonia economică occidentală, justificată prin conservatorism cultural;
– implicarea țărilor semi-periferice în militarizare și războaie de către țările capitaliste centrale care luptă pentru menținerea hegemoniei lor globale și deturnează finanțele de stat de la investiții publice necesare bunăstării lucrătorilor înspre complexul industrial-militar;
– autoritarianismul capitalismului neoliberal care a distrus democrația economică, și al capitalismului post-neoliberal ce demantelează instituțiile democrației liberale și susține austeritatea în condițiile adaptării societății la economia de război.
Momentul extrema dreaptă: revolta cui?
Aranjamentele bine-cunoscute ale vieții politice din România s-au dat peste cap în 2024 odată cu ieșirea la suprafață a nemulțumirilor cumulate ale oamenilor, începând să se audă și vocile celor mai puțin sau deloc reprezentate categorii sociale din ultimele decenii. Desigur, nemulțumiți pot să fie și oamenii de afaceri români, dorind mai mult spațiu investițional față de investitorii străini. Revoltați pot să fie și cei situați prin venituri peste pătura de mijloc, care consideră că investițiile publice în militarizare ar putea fi folosite și cu alte scopuri, de exemplu, ecologiste. Supărați pot fi și naționaliștii deranjați de progresismul cultural asociat cu dominația occidentului. Dar și cei critici față de big pharma sau industriile alimentare care produc hrană nesănătoasă.
Dar eu m-aș referi aici la nemulțumirile claselor lucrătoare, fără să uit, însă, că extrema dreaptă a reușit să coaguleze revolta împotriva partidelor politice tradiționale din partea mai multor clase sociale prin naționalism, creștinism, tradiționalism, dar și naturism. O rețetă ca-la-carte. Pe de o parte, datorită abilității sale de a oferi oamenilor care se simt înșelați de politica ultimelor decenii o alternativă recognoscibilă ca ceva familial (națiune, biserică, familie, natură), în locul unor promisiuni îndepărtate ce sunt percepute drept „concepte goale” (drepturi social-economice, egalitate, eliminarea exploatării). Și, pe de altă parte, datorită capacității sale de a manipula clasele exploatate prin promisiunea salvării divine sau a reîntoarcerii la relații de producție premoderne, care, însă, de fapt, nu le vor sluji interesele materiale și nu sunt alternative la capitalism, doar noi alternative capitaliste față de capitalismul neoliberal.
Promisiunea suveranismului din această rețetă, fără clarificarea exactă a cum s-ar putea ajunge la independență politică și economică într-o ordine globală capitalistă interdependentă, a funcționat și ea ca un liant între clase, culminând în ambiția euforiei colective de a depăși statutul unei națiuni dintotdeauna situate pe traseul dezvoltării dependente. Dependența aceasta a existat și în perioada socialismului de stat, nu doar dinainte sau după, când statul dezvoltaționist avea nevoie de împrumuturi externe, iar organizațiile creditoare au impus condiții de reformă împotriva cărora regimul, parte din sistemul mondial, nu a reușit să se opună altfel decât prin austeritate impusă populației.
Nemulțumirile claselor lucrătoare
Revenind la nemulțumiri, să ne gândim la situația celor 80% dintre angajați din România care au câștiguri salariale la sau sub nivelul salariului mediu pe economie. De exemplu, o familie care aparține acestei categorii, compusă din doi adulți și doi copii, unde fiecare dintre părinți câștigă la nivelul venitului mediu pe economie, și are, deci, un venit total de 10.236 lei/lună, rămâne sub valoarea coșului minim de consum necesar unui trai decent (10.450 lei/lună). Faptul că astfel de familii nu reușesc să își asigure un minim trai decent, se datorează și creșterii constante a costurilor închirierii unei locuințe, hranei și energiei. Și atunci nu am vorbit încă de salariații remunerați prin venitul minim pe economie, adică 30% dintre angajați. Evident că, de exemplu, capacitatea de cumpărare a unei persoane care câștigă lunar 2.363 lei, este departe de a acoperi coșul minim de consum necesar unui trai decent calculat pentru o persoană adultă, adică 3.972 lei/lună. Din această sumă, costurile cu locuirea ar fi 1.914 lei, ceea ce ar constitui 48% din cheltuielile și 80% din veniturile unei persoane adulte cu venitul minim pe economie.
Da, salariile au crescut în ultimul an în România, dar creșterea salariilor în sine nu rezultă în capacitatea crescută a lucrătorilor de a-și asigura un trai decent. În contextul inflației exorbitante, creșterea salariilor nu a putut acoperi nici măcar continua creștere exponențială a prețurilor timp de doi ani, nemaivorbind despre abilitatea celei dintâi de a îmbunătăți capacitatea de cumpărare a lucrătorilor comparativ cu perioada dinainte de inflație. Deși salariul minim a crescut cu 9,5% la începutul anului 2024 față de anul anterior, coșul de supraviețuire la alimente s-a scumpit cu aproape 20%. Între septembrie 2020 și decembrie 2023, cheltuielile cu întreținerea locuinței, în care sunt incluse și cele cu energia, au avut cea mai mare creștere – aproape 58% (România Liberă, martie 2024).
Cererea redusă din partea populației, în paralel cu reducerea accesibilității creditelor bancare care s-au scumpit și ele, nu poate să nu aibă impact negativ asupra producției economice în diverse sectoare. De aceea a fost și este nevoie de intervenția statului în favoarea capitalului prin investiții publice, subvenții și ajutoare de stat, lucru foarte vizibil azi în sectorul energetic, cel tradițional și cel verde, și cel industrial-militar.
Vacuumul politic creat de neoliberalism
Precum am argumentat deja, ceea ce s-a întâmplat în România în 2024, trebuie văzut prin prisma celor trei decenii și jumătate care au trecut de la 1990 încoace, adică transformările capitaliste din această țară și întreaga lume. Acestea, trecând prin diverse etape, au continuat să formuleze noi și noi promisiuni ale bunăstării pentru vechile și noile generații, în timp ce au făcut tot mai dependentă economia României față de occident.
În condițiile în care, prin privatizare, fostele structuri socialiste au fost cu totul demantelate atât în țară, cât și regional și global, partidele politice tradiționale (PSD, PNL, PNȚCD, UDMR) care trebuiau să înfăptuiască trecerea la economia de piață de la statutul de piață de frontieră la cel de piață emergentă și mai departe, nu mai puteau gândi o alternativă la capitalism, ci doar o formă națională de capitalism adaptată la nevoile capitalismului global. Față de aceste partide vechi, după ce și-a trăit misionarismul apropriind nemulțumirile noilor generații de clasă de mijloc, misiunea noului partid de dreapta, USR, a fost și a rămas să ducă mai departe privatizarea, de la economia productivă, locuințe, energie și finanțe, către sănătate, educație, pensii și protecție socială. Un lucru, care, nu este bine, în fapt, nici lucrătorilor de clasă de mijloc, dincolo de ambițiile construite politic în numele acestei clase.
Extrema dreaptă s-a născut în vacuumul politic creat de toate partidele de mai sus prin politicile lor dedicate neoliberalizării criminale. Azi, cei care reacționează împotriva extremei drepte, sunt mobilizați de aceleași partide pentru legitimizarea opțiunii pentru militarizare și austeritate ca opțiune pro-occident sau împotriva extremismului anti-occidental. Cine nu vrea fascism, trebuie să vrea Uniunea Europeană și NATO așa cum sunt ele azi, ni se spune, adăugând, pe unele locuri, asta și pentru a evita acapararea României de către Rusia și a elimina pericolul comunismului.
Iată-ne, deci, într-un nou moment istoric, cel al agoniei neoliberalismului, în care organizarea stângii socialiste devine nu doar tot mai dificilă dar și tot mai greu de imaginat. Ea, totuși, nu este imposibilă, și cu siguranță este de dorit, din moment ce a devenit clar cât de multă revoltă populară există față de cei responsabili de dezastrele produse de capitalism care nu pot fi soluționate în capitalism. Pentru a orienta revolta împotriva adevăratelor cauze ale acestor dezastre, este nevoie de punctarea problemelor punctuale din perspectiva exploatării de clasă și a soluțiilor de tranziție și cele maximaliste în vederea eliminării exploatării, precum și de construirea de alianțe pentru acțiune socialistă între diverse mișcări sociale de stânga.
Perspectiva stângii socialiste asupra unor probleme punctuale: exemplul locuirii
Forța de muncă nu este exploatată doar pe piața muncii, unde angajatorii aproprie sub formă de profit plusvaloarea creată de ea. Forța de muncă este exploatată și pe piața locativă, unde marii proprietari, băncile, investitorii instituționali extrag, prin chirii, dobânzi bancare sau dividende, o bună parte din salariile primite de lucrători ca o sursă a profitului propriu. Lucrătorii sunt și locatari, iar locatarii sunt și lucrători, astfel încât toți cei care nu au în proprietate mijloace de producție sunt exploatați în ambele lor ipostaze.
Clasele lucrătoare includ toate persoanele care își vând forța de muncă unor angajatori indiferent de statutul lor social și forma contractului de muncă (inclusiv formele atipice de angajare), persoanele fizice autorizate, dar și lucrătorii informali, precum și familiile acestora, ale căror membrii prestează munci domestice neplătite necesare pentru reproducerea forței de muncă. Deoarece toți lucrătorii au nevoie de o locuință unde își pot reproduce forța de muncă, lupta pentru un sistem care asigură locuințe adecvate tuturor la prețuri accesibile în funcție de venituri este una care unește diversele segmente ale claselor lucrătoare, inclusiv grupurile dezavantajate și stigmatizate prin opțiunile lor cultural-identitare.
Pe de altă parte, toate partidele politice și independenții care s-au perindat prin parlament, guvern și președinție în ultimii 35 de ani sunt responsabile de criza locuirii. Responsabilitatea există, desigur, și la nivelul instituțiilor europene. Statele și structurile supra-statele au elaborat și implementat politici economice, fiscale, monetare, de locuire și urbanism care au creat condiții pentru apariția și evoluțiile dezvoltării imobiliare pentru profit, inclusiv pentru financializarea acesteia prin penetrarea pieței imobiliare de către piețele financiare. Evident, nu ne mirăm, că, și din această cauză, oamenii acum se revoltă. Dar pentru a rezolva criza locuirii, nu avem nevoie de miracole religioase și criminalizarea minorităților, și cu siguranță trebuie să ne asigurăm că nici fascismul anti-săraci și anti-muncitori nu se va mai perpetua.
În schimb, avem nevoie de un sistem financiar și un sistem de producție și distribuire de locuințe non-profit, care să scoată locuințele de sub influența pieței subordonate intereselor acumulării de capital, fie el capital străin sau autohton. Mai jos, prezint o serie de nouă probleme, mesaje și revendicări legate de criza locuirii din România. Ele au fost elaborate în campania din 2024 a Căși sociale ACUM!, Locuințe Publice Pentru Lucrători, publicate ulterior în această nouă broșură a mișcării.
- Solidarizarea mișcărilor locative și mișcărilor pentru drepturile muncii este crucială! – Creșterea salariilor rezultă în îmbunătățirea traiului doar împreună cu reducerea costurilor locuirii. Pentru asta este nevoie de creșterea fondului de locuințe publice.
- A fi proprietar de locuință nu înseamnă că trăiești în condiții bune! – Alternativa la locuința în proprietate privată caracterizată de supraaglomerare, privațiuni locative și supraîncărcare cu costurile locuirii, este locuirea în locuințe publice care asigură condiții adecvate și accesibile ca preț.
- A fi proprietar de locuință nu înseamnă că ești în siguranță! – Alternativa la locuința în proprietate privată este locuirea în locuințe publice care reduc semnificativ costurile locuirii și îți asigură siguranță.
- Dacă nu ești proprietar de locuință, ești împins spre piața scumpă a chiriilor private! – În lipsa locuințelor publice, toți cei care nu au în proprietate o locuință, sunt împinși către piața chiriilor. Aici prețurile sunt foarte mari pentru că locuința a devenit investiție. Fără reglementarea prețurilor de pe piață, proprietarii scumpesc continuu bunurile în funcție de creșterea salariilor. Astfel, din creșterea salariilor, lucrătorii plătesc tot mai mult din salariile lor dezvoltatorilor imobiliari de la care cumpără o locuință, sau băncilor comerciale pentru a putea plăti costurile creditelor imobiliare, sau la proprietarii de locuințe de la care închiriază.
- Chiriașii privați sunt supraîncărcați cu costurile locuirii! – Pentru a nu fi nevoiți să închirieze de pe piață, cei care studiază sau lucrează temporar într-o localitate, ar trebui să fie eligibili la locuințe sociale. Ei cresc semnificativ cererea pe piața chiriilor pentru că nu există ofertă în sectorul public de locuințe. Dacă ar exista ofertă semnificativă de locuințe publice, cererea de pe piața chiriilor private ar fi mai mică. Deci, realizarea de locuințe publice, prin construcție sau alte modalități, este unul din mijloacele prin care costul chiriilor private s-ar putea controla.
- Piața nu rezolvă nevoia de locuințe a lucrătorilor! – Cererea de locuință pe piață și creșterea prețurilor legată de creșterea cererii, se poate reduce prin creșterea ofertei de locuințe publice.
- Piața urmărește nevoile acumulării de capital! – Soluția la criza locuirii este creșterea fondului locativ public.
- Cu venitul minim pe economie nu scapi de sărăcia locuirii! – Din punctul de vedere al persoanelor cu cele mai reduse venituri, în România există un număr extrem de redus de locuințe sociale, astfel încât nu se acoperă nici nevoia lor de locuit.
- Venitul mediu nu asigură o locuință decentă! – Nu doar cei care trăiesc din venituri sub pragul sărăciei, ci toți cei care câștigă sub nivelul venitului mediu au nevoie de locuințe sociale. Primăriile, cu sprijin de la stat, trebuie să fie obligate să realizeze un număr suficient de astfel de locuințe pentru a asigura accesul la locuințe adecvate al diverselor categorii de lucrători care nu sunt plătiți suficient pentru a-și asigura o locuință de pe piață.
Scopul acestei campanii derulate în paralel cu campania electorală din noiembrie 2024 a fost să demonstrăm, că soluția la criza locuirii este creșterea semnificativă a numărului de locuințe sociale publice, asta fiind o soluție care răspunde la nevoile de locuit ale multor categorii de lucrători. Implicit, pe lângă beneficiarii direcți, această soluție contribuie la reducerea cererii de locuințe pe piață, deci este bună și pentru cei care închiriază de la privați. Procentul de 50% al locuințelor sociale publice din totalul fondului de locuințe ar aduce o schimbare radicală în sectorul locativ. Acest procent poate fi realizat prin noi construcții realizate de administrațiile publice locale cu sprijinul guvernului central, dar și prin transformarea unor clădiri goale în blocuri de locuințe sociale, precum și prin exproprierea dezvoltatorilor imobiliari prin transferul a 25% din locuințele create de ei în fondul locativ public (vezi petiția Căși Sociale ACUM! lansată în contextul alegerilor locale din acest an).
În perioada socialismul de stat, în România, cam asta era procentul în mediul urban (pe plan național el fiind de 30%), capacitatea de a crea locuințe publice fiind facilitată de existența sistemului financiar non-profit, sistemul de prețuri controlat de stat și instituțiile și mecanismele economiei planificate. Ca o măsură de tranziție generatoare de schimbări radicale, în capitalismul de azi, creșterea numărului de locuințe sociale publice închiriabile la un preț care nu depășește 10% din venituri trebui completată cu reglementarea pieței. Astfel, chiar dacă locuința poate fi cumpărată ca marfă, ea nu ar deveni obiect al unor tranzacții speculative. În socialismul existent din România, regimul locativ mixt (în care exista și proprietatea personală asupra locuinței controlată de stat) a fost gândit ca un sistem care să poată ține pasul cu nevoia de locuințe în condițiile urbanizării și industrializării intensive. Ținând cont și de perspectiva unei alternative socialiste în viitorul mai îndepărtat, azi ar trebui să ne gândim la un program de tranziție în sectorul locativ, cu măsuri care pot să întrerupă reproducerea socială a capitalismului și sunt în consens cu perspectiva socialistă maximalistă.
Dincolo de probleme punctuale: solidarizarea pentru acțiune socialistă
În aceste vremuri, când rupturile între cei mai săraci și cei mai bogați, între clasele dominante și clasele lucrătoare exploatate, dar și între diversele pături ale lucrătorilor, între regiuni, județe, localități, chiar și între zone intra-urbane din punctul de vedere al accesibilității, calității și siguranței traiului, devin tot mai explicite, este crucial să vorbim despre nemulțumirile care leagă diversele segmente ale claselor lucrătoare, cauzele sistemice ale acestora și soluțiile care apropie diferitele categorii sociale. Astfel, revolta va avea șansa să le coaguleze și solidarizeze împotriva capitalismului creator de multiple crize.
Dacă acest lucru nu se va întâmpla, crizele sistemice curente vor pune în continuare în pericol viețile oamenilor, vor intensifica exploatarea, vor reproduce și adânci sărăcia, pentru că, capitalul este ghidat de principiul profitabilității, ceea ce distruge diversele forme ale vieții. Azi, el caută să extindă privatizarea către noi sectoare (precum sănătatea, educația, sistemul de pensii și de protecție socială), iar statele vor implementa măsuri de austeritate pentru a direcționa investițiile publice spre industria militară, susținerea războaielor sau reconstrucțiile post-război, din care tot capitalul privat iese cu profit.
Acum, când, după competiția electorală partidele din România discută despre un guvern de uniune națională, pentru că au nevoie de un consens larg în vederea implementării politicilor de militarizare și austeritate, ar fi timpul ca mișcările sociale de stânga să facă alianțe care contează în contracararea capitalului. Adică alianțe în jurul politicii de clasă care are cea mai mare capacitate de a integra mișcări muncitorești, locative, ecologiste, feministe, queer și ale minorităților etnice și rasializate, pe axa intereselor lor materiale comune. Dincolo de România, este nevoie de acest lucru datorită a ceea ce va urma în 2025 ca efect al politicii de dreapta și extremă dreaptă din Europa, și nu numai, adică militarizare și austeritate, ca noi metode pentru salvarea capitalului în condițiile demantelării neoliberalismului dominant timp de cinci decenii.
Mișcările sociale multiple, dacă se permanentizează, și nu doar reactiv, ci și prin organizare pentru alternativa socialistă, au potențialul mobilizării împotriva capitalului, în diverse domenii, separat, dar și împreună, formând alianțe. Presiunea politică înspre schimbarea capitalismului se poate crește în acest fel. Condiția ca acest lucru să se întâmple, ar fi ca diverse segmente ale lucrătorilor și lucrătoarelor dintre care unele aparțin și unor categorii ce se auto-reprezintă prin opțiuni identitare, să realizeze că formează una și aceeași clasă lucrătoare integratoare.
Azi nu sunt prea multe semne de optimism în ceea ce privește crearea unor alianțe largi bazate pe socialismul internaționalist și antiimperialist. Nici în România, nici pe plan global. Dar sunt, și în România, mai multe grupări de tip nucleu, axate pe diverse probleme social-economice, care pot contribui la generarea mișcărilor sociale mai largi și au potențialul să facă alianțe în jurul intereselor de clasă. Critica capitalismului și educația politică pe teme fundamentale și solidarizare, au și ele roluri politice importante în acest demers. La fel și viziunile radicale de lungă durată, alături de revendicările de măsuri de tranziție. Desigur, critica teoretică nu poate înlocui mobilizarea și organizarea. Teoria și practica trebuie să meargă mână-n mână. Dacă nucleele coagulate cresc, sunt șanse mai mari ca să devină vizibile și să se alăture la ele alte grupări similare, astfel, din celule individuale care organizează mișcări se pot create mișcări ale mișcărilor care să funcționeze ca și cadre integratoare ce reprezintă interesele tuturor claselor lucrătoare.
Dacă nu se întâmplă asta, guvernul uniunii naționale ne va servi cu prea mare ușurință “mândrie națională” la următoarea fază a austerității, și, tot din această sursă, va face apeluri către noi ca să ne sacrificăm viața prin participarea directă la războaie.
Epilog
Capitalismul neoliberal și financializat a distrus atât de mult, încât finalul său nu poate să fie nici el altfel, decât super-distructiv. Distrugerea tipică capitalismului nu include doar procesul de ocupare continuă de către capital a unor spații și domenii non-capitaliste, ci și distrugerea ideii alternativei la capitalism. Astfel încât, nimeni pare că nu mai știe ce să facă, și cine ne-a adus aici, în acest punct de autodistrugere în masă, de parcă ar fi destin natural să ne războim, să ne înarmām, să ne securitizăm și să ne sărăcim.
Ceea ce se mai întâmplă azi în România, oarecum ca reacție din diverse direcții la ascensiunea extremei drepte, este și asocierea progresismului cultural cu stânga. Într-un context cu extremă dreaptă puternică, până și liberalismul progresist în teme cultural-identitare se va asocia cu stânga. Orice e mai la stânga de ceea ce unii numesc dreapta iliberală sau conservatoare, se va spune că este „stânga.” Și din acest motiv, este foarte important să arătăm, că, pentru a-și îndeplini menirea, stânga ar trebui să se situeze pe poziția luptei de clasă integratoare, socialiste, internaționaliste și antiimperialiste.
Şi candidații de dreapta care se auto-numesc suveraniști, știu că independența politică și economică nu se poate realiza pentru că economiile lumii sunt interdependente. De aceea ei au nevoie de ideea de Dumnezeu și eroism național, factori imaginari de la care poporul ar trebui să aștepte salvarea, în timp ce ei, suveraniștii, lucrează la alte alianțe globale, anti-occidentale, în interiorul capitalismului. În mod real, doar stânga socialistă ar putea gândi independența față de deciziile și interesele marilor puteri capitaliste occidentale sau orientale, dar asta doar în condițiile unui internaționalism socialist antiimperialist. În plus, fascismul fiind un instrument al anticomunismului, antifascismul trebuie să fie și luptă de clasă pentru condiții de trai și subiectivități politice libere de exploatare, deposedare și manipulare, emancipate de îngrădirile și fragmentarea claselor lucrătoare de către clasele dominante și aparatura de stat și media care le slujește.
În acest articol, pe lângă analiza situației locale explodate prin alegerile politice din acest an, situație ce trebuie văzută în contextul global al agoniei neoliberalismului, am creionat o viziune despre posibila creștere a unei stângi socialiste internaționaliste și antiimperialiste prin două căi paralele: 1) focalizarea pe cunoașterea și soluționarea unor probleme punctuale prin măsuri de tranziție generatoare de schimbări radicale care se înscriu în logica transformării sistemului în perspectivă mai îndelungată; și 2) extinderea celulelor individuale militante înspre mișcări muncitorești, locative, feministe, ecologiste, queer, sau ale minorităților etnice și rasializate, și coagularea unei mișcări a mișcărilor în cadrul luptei de clase socialiste, integratoare. Asta înseamnă de fapt redirecționarea revoltei claselor lucrătoare împotriva cauzelor structurale ale exploatării, inegalităților, nedreptăților, și încălcării demnității umane, care azi este fragmentată prin manipulările extremei drepte și ale dreptei, sau chiar și ale stângii non-socialiste.
04.12.2024.