Anul electoral 2024 este excepțional în multe feluri. În India se desfășoară alegerile generale, un șir de scrutine la care sunt chemați să participe aproximativ un miliard de votanți. Este pentru prima oară când alegerile pentru Parlamentul Uniunii Europene găsesc statele membre implicate până peste cap într-un război ce se desfășoară la granițele Uniunii. A fost confecționată deja așteptarea că alegerile prezidențiale americane vor funcționa ca un plebiscit referitor la validarea acțiunilor ostile ale Washington-ului împotriva Federației Ruse (Biden) sau împotriva Chinei (Trump). La fel, realegerea lui Vladimir Putin în Federația Rusă a fost prezentată de oligarhia de la Moscova ca un plebiscit pentru război. Niciun rezultat electoral nu va fi interpretat în sensul votului pentru pace și bună înțelegere între popoare. În Republica Moldova vor avea loc alegeri prezidențiale într-un climat de tensiune cu dedesubturi geopolitice internaționale, marcat de trei ani de guvernare prin mijloacele „stării de urgență”, cenzură politică și împiedicarea alegătorilor de a judeca credibilitatea unor antreprenori politici presupus neonești la alegerile locale[1].
În România, calendarul electoral înregistrează toate tipurile de alegeri: locale, naționale și supranaționale. Chiar și fără a cunoaște rezultatele, felul în care sunt pregătite creează premisele unor clarificări.
Una dintre cele mai importante clarificări are caracter retrospectiv. Marea coaliție PNL-PSD inițiată de președintele Iohannis prin eliminarea formulei de guvernare Orban-Câțu-USR a lămurit în ce măsură protestele antiguvernamentale din legislatura 2016-2020 au fost un produs al nevoilor societății, al nevoilor USR sau al nevoilor PNL și ale președintelui României. Au existat atâtea motive pentru proteste de mare amploare din 2020 încoace încât pasivitatea „societății civile” ridică serioase semne de întrebare cu privire la autonomia mișcării protestatare anticorupție. Se pare că mobilizarea justițiară funcționează numai când este încurajată de președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării, iar USR este azi la fel de dezarmat cum era PSD pe vremuri în fața cercetărilor procurorilor anticorupție. Este deja clar că nu USR a întreținut mobilizarea aceea. Nici aversiunea cetățenilor față de politicienii corupți care manevrează sistemul judiciar nu pare să fi fost motorul principal al evenimentelor protestatare.
În al doilea rând, răsturnarea telenovelistică la care Iohannis și-a obligat electoratul în raport cu PSD, de la ură la iubire, arată și mai limpede cât de goală de conținut este tema luptei cu „ciuma roșie” cu care e ținut captiv publicul unei ideologii onirice: cea creată de intelectualii Pieței Universității. Această ideologie dualistă distinge între două mari categorii mutual exclusive și fundamental opuse ale elitei capitaliste naționale: o parte curată, competentă, pro-UE și anticomunistă, alta coruptă, incompetentă, anti-UE și procomunistă. În momentele de criză, toate justificările elaborate ale delimitării respective se resetează și ea revine la software-ul de bază, ura de clasă dirijată de sus: „oamenii frumoși” care protestează împotriva lui Dragnea vs. „știrbii” care protestează împotriva lui Iohannis, tinerii creativi și pătrunși de fioruri civice altruiste din corporații vs. pensionarii egoiști și fără viziune care așteaptă pomeni electorale, „diaspora” vs. „Românica”, elita vs. gloata. Putem anticipa că promovarea în media, institute, ONG-uri și universități a acestei concepții falsificatoare, dar foarte utile oligarhiei transpartinice, va fi din ce în ce mai costisitoare pe măsură ce evidența dovedește contrariul. Și ce dovadă mai șocantă poate exista decât unirea PNL și PSD exact într-un moment crucial al calendarului politic, când competiția (mai ales pentru funcția prezidențială) ar fi trebuit să fie maximă?
În principiu, aceste realități imposibil de ocolit ar trebui să zdruncine zdravăn concepția despre lume a clasei conducătoare autohtone, care are nevoie ca de aer de ficțiunea luptei eroice dintre Bine și Rău în politica internă, astfel încât să nu se vadă cât este de mare în realitate „răul cel mai mic”. Apariția dușmanului extern aduce o compensare, mitologia dualistă se redimensionează pe clivajul: „politicieni anti-UE care vând țara la ruși” vs. „politicieni pro-UE care ne apără de ruși”. Ea funcționează poate pentru alegerile europarlamentare, care, după cum se vede, nu implică vreo dezbatere intens mediatizată în privința poziției României față de politicile Uniunii Europene, dar nu prea merge în alegerile locale.
Această dificultate de adaptare poate fi observată în degringolada candidaturilor la Primăria Municipiului București, care tinde să se soldeze cu resetarea pe care am menționat-o anterior: candidatul intelectualității vs. candidatul mahalalei. Debusolarea coaliției guvernamentale nu a făcut decât să complice inutil întregul proces. După propunerea lui Cătălin Cîrstoiu („independent” susținut de PNL-PSD) drept candidat comun al coaliției, Nicușor Dan („independent” susținut de Dreapta Unită) se grăbea să anunțe, cu sondajele la comandă de rigoare, că lupta se dă între el și Popescu-Piedone Cristian, zis Piedone. După eliminarea lui Cîrstoiu, persistă în această dorință, deși scena s-a complicat puțin: Nicușor Dan este secondat acum de Sebastian Burduja (PNL) de partea oamenilor frumoși cu studii în străinătate care salvează universul, iar Gabriela Firea (PSD) are șanse să o ia înaintea lui Piedone de partea mahalalei care nu vrea să fie salvată. Așa că primarul în funcție și-a început campania cu o abstractizare de prost gust a ideologiei dualiste menționate mai sus, prin panouri uriașe cu mesajul: „MATEMATICĂ NU USTUROI”.
În realitate, toți candidații concurează pentru a reprezenta viziuni alternative asupra guvernării locale ultra-capitaliste, care ignoră sistematic nevoile de bază ale populației: construirea de ample complexe de locuire sociale care să facă neprofitabilă specula cu spațiu locativ, recuperarea prin expropriere a spațiului public din mâinile celor care îl acaparează în mod ilegitim/abuziv (cu o prealabilă și justă despăgubire, desigur, adică exclusiv la costul originar de achiziție/construcție ajustat cu rata inflației), crearea de condiții mai bune pentru locuire decât pentru extracția iresponsabilă de profit (a se vedea cazul #colectiv și alte afaceri primejdioase pentru viața omului).
Trebuie să recunoaștem meritul lui Nicușor Dan de a promova cel mai radical program pentru Primăria Municipiului București: exercitarea despotică a controlului asupra mediului de afaceri imobiliar („mafia”, „rechinii”, „dezvoltatorii”, „investitorii”, oricum s-ar numi). Nicușor Dan personal este un adversar redutabil. În ani și ani de procese, el a obținut atâtea planuri și schițe încât are probabil cea mai precisă hartă a proprietăților publice jefuite sau rămase nejefuite în ultimii 30 de ani în București, mai precisă decât orice instituție cu responsabilități în domeniu. Nicușor Dan este singurul candidat care nu-i reprezintă pe oamenii de afaceri din sectorul imobiliar, el îi controlează. Poate că a citit Dune, sau măcar a văzut filmul: „The power to destroy a thing is the absolute control over it.” Cine are puterea să distrugă pe „dezvoltatorii imobiliari” are și controlul absolut asupra lor.
Prin 2012, Nicușor Dan punea pe situl personal un eseu confesiv – și foarte instructiv din punctul de vedere al istoriei primilor stâlpi ai „societății civile” – despre aspirațiile și activitățile politice cu care s-a întors de la studii de la Paris, unde ai noștri tineri învățau, à nouveau, o misiune civilizatoare. Autorul făcea un scurt bilanț al realizărilor de până atunci și se mustra pentru că a refuzat oferta președintelui Emil Constantinescu de a deveni secretar de stat pentru românii din afara granițelor. Eseul se termină în tonurile unei elegii a elitismului neîmplinit, cu iz de ședință GDS: „În serile când, și pentru a câta oară, eu, cu uriașul meu talent matematic, aranjam hârtii și situații în loc să fac matematică, în vreme ce sute de persoane care ar fi putut să o facă în locul meu stăteau în fața televizorului, nu puteam să nu urlu interior «nu e corect!». Când, după mii de ore consacrate voluntar unui subiect, ceri o jumătate de oră sau o simplă semnătură pe o petiție și semenul tău îți explică filozofic de ce personalitatea lui nu e compatibilă nici cu petiția nici cu jumătatea de oră, nu poți să nu simți, da, silă de România. Nu pot să nu văd mândria, ostentația cu care semenii mei își afișează supraviețuirea. Căcatul social în care ne aflăm, până în gât, în vreme ce auzim, din mii de piepturi, «eu mă descurc». România vegetală. Nu pot să nu văd o Românie trădată din nou de cea care ar trebui să-i fie elita, momentan la o bere cu băieții.”
Trist, foarte trist. Iată însă că începând cu 2016, anul când un alt reprezentant al francofoniei, Dacian Cioloș, se afirma ca premier, norocul demnității publice i-a surâs pentru a doua oară. A devenit consilier local, apoi parlamentar, apoi primar al capitalei. Atunci a început să fie clar programul lui de civilizare a „rechinilor”. Ravagiile pe care le face în planurile de investiții imobiliare sunt mult exagerate de firmele de avocatură și de consultanță, dar ritmul exploatării resursei a scăzut. Dovadă eforturile disperate ale lobbyiștilor de a-l ocoli pe urbanistul amator de la conducerea primăriei capitalei pe calea legii, prin „Codul urbanismului”. Ce a făcut Nicușor Dan este un pas real către îndepărtarea micilor speculanți și disciplinarea celor mari, care pot (și vor) fi obligați probabil să cedeze ceva din profit și să construiască cu mai puțină ostilitate față de comunitate – eventual în siajul capitalului străin de mare capacitate.
Cel mai contestat potențial candidat a fost un debutant în politică. Profesorul Cătălin Cîrstoiu este managerul universal, un robot jovial fără identitate politică. Fusese selectat tocmai pentru asta. În principiu, ar fi trebuit să reprezinte pe marii proprietari cu pile la guvern. În practică nu reprezenta pe nimeni. Nici măcar pe sine, deoarece părea din start că are mai mult de pierdut decât de câștigat din această aventură. Presa favorabilă primarului în funcție s-a năpustit asupra declarațiilor lui de avere ca și cum abia ar fi descoperit simbioza stat-privat, fără de care patronatul din orice domeniu se sufocă. I-au luat la ochi mașinile opulente. Au găsit pacienți trimiși de la stat la privat, în familie. L-au demascat pe înzestratul profesor universitar drept proprietar de SRL-uri imobiliare și medicale, care-și împrumută afacerile presupus neprofitabile cu banii din salariile de șef la stat. Să mai spună cineva că funcția de șef nu îți lasă prea mult timp liber… Ce previzibil…
Șocantă în această poveste este doar falsa indignare față de promiscuitatea morală binecunoscută în care se scaldă mediul de afaceri – cu atât mai mult când e vorba de afacerile medicale. Păi ori suntem capitaliști ori nu mai suntem? Dacă libertatea antreprenorială este valoarea centrală a societății, cum își poate imagina cineva că asta va duce la apariția unei elite de stat austere, care se sacrifică kantian pe altarul datoriei, în timp ce marile ei familii își extind proprietățile? Și de ce ar fi mai ok să fie instalați în fruntea Ministerului Sănătății directori de spitale private și proprietari de SRL-uri decât faptul că colaboratorii unui director de spital la stat invită pacienții să cotizeze la clinica privată a familiei? Cele două situații sunt fațete ale aceleiași realități. Ministrul liberal Victor Costache de la Sanador invita pe toți pacienții din țară, beneficiari ai programelor naționale de sănătate, să meargă la clinicile private în detrimentul spitalelor publice, prin lege. Presa scria despre cum soțul ministrei Ioana Mihăilă, și el proprietar de clinică privată, se angaja la stat în timpul mandatului consoartei. De fapt, nimeni nu mai e atât de naiv în presă încât să-și imagineze că ceea ce i-a indignat spontan pe jurnaliști în cazul Cîrstoiu este o excepție scandaloasă de la „normalitatea” morală capitalistă. Toți știu că asta e „normalitatea” însăși.
Influencer-ii anticomuniști se plângeau de originea socială a lui Cîrstoiu. Cum că tatăl lui ar fi fost director comunist și n-avea cum să nu aibă și legături cu Securitatea. După ce a devenit unul dintre stâlpii noii puteri „democratice” la Argeș, l-ar fi proptit pe moștenitor în funcții de management spitalicesc la București. Obiecția aici nu e că tatăl lui Cîrstoiu ar fi reprezentantul oligarhiei corupte capitaliste, ci că a fost anterior comunist. Nu contează că a trădat comunismul pentru a acumula în familie după principiul clasic liberal enunțat de Guizot, „îmbogățiți-vă!”, ci că ar fi trișat față de alți potențiali oligarhi care ar fi putut deveni lideri politici și patriarhi de mari familii neoburgheze. Practic, durerea e că trădătorii comunismului din aparatul de partid și Securitate au furat startul la dezmoștenirea clasei muncitoare[2].
Notabil cu ambiții dinastice, caricatură plină de exagerări a culturii populare bucureștene, Piedone exemplifică eșecurile sistemului de educație al Republicii Socialiste România la fel de bine cum Nicușor Dan îi exemplifică succesele. Succese relative, bazate mai mult pe instrucție tehnică decât pe formare etică, deoarece acesta din urmă continuă să se laude cu olimpiadele internaționale la care a fost selectat înainte de 1989 fără să arate o minimă recunoștință pentru meritocrația sistemului de învățământ comunist. Piedone, în schimb, se laudă cu faptul că se trage dintr-un tată diplomat, că vine dintr-o familie care nu suferea de privațiuni materiale (dimpotrivă) și că nu i-a plăcut cartea. Se plimbă mândru prin mulțime ca șeful de sală printre mese și turuie promisiuni din care se înțelege un singur mesaj: „sunt de-al vostru, eu măcar vă ascult”. Are ceva de oferit omului obișnuit, acest mărunt confort de a ști că un mare șef îl ascultă, măcar și pentru show.
El reprezintă mărunta burghezie locală, căreia îi pune în sac milioane și milioane de lei cadou (cu sau fără licitație). Știe să lucreze cu oamenii de pe vremea când era gestionar la Centrocoop, de unde și-ar fi dat demisia în 1994 acuzând verificări „diabolice anormale”. Atunci era deja avansat în afacerile cu restaurante din capitală. Într-un interviu din 2021, se menționează chiar că ar fi fost trimis în judecată de Centrocoop și că numitul dădea pierdute cantități importante de băutură, cafea sau veselă, care ar fi rezultat din închipuite pierderi accidentale în timpul transportului și manipulării. Răspunsul lui Piedone: „Să-i dea Dumnezeu sănătate lui Ceaușescu, legea spunea că ai per(i)sabilitate… de exemplu, la un vagon de portocale aveai o per(i)sabilitate de zero virgulă nu știu cât la mie. El îmi lăsa 10 lăzi de portocale, nu trebuia să fur eu”.
Să trecem peste urarea de sănătate către decedat, poate nu a fost o zeflemea necreștină, ci o simplă greșeală de exprimare. Totuși… așa ceva? Ceaușescu îl lăsa pe Piedone să fure din avutul obștesc[3] pentru că legea admitea că o anumită cantitate de produse perisabile se puteau deteriora în timpul importului? Așa se poate înțelege ce voia să spună într-un interviu mai vechi, cu titlu suprarealist („Cum a ajuns un piccolo stindardul anticoruptiei”), în care se lăuda despre cât e de bun la comerț și cum făcea bani în anii ’90, cu restaurantele: „Domnule, și pe timpul lui Ceaușescu, dacă erai băiat deștept, Ceaușescu îți băga banul în buzunar. Nu trebuia să furi tată. Așa și pe timpul ăsta. De exemplu, sunt rețetare care, daca le respecți și îl respecți și pe cetățean, îți intră bănuțul fără să stai la discuție”. Cum îi băga Ceaușescu bani în buzunar? Acum știm. Ce-o fi în rețetarele acelea… nici să nu ne închipuim.
Iată o pistă nouă pentru cercetătorii de la CNSAS și ICCMER, care se preocupă astăzi de problemele alimentației publice din acea perioadă: dacă Piedone își însușea cel puțin cota standard de pierderi prin perisabilitate din toate vagoanele de portocale pe care le-a gestionat, câte tone de portocale a dat cadou ca să-și facă relații sau a vândut pe sub mână înainte de 1989? Mai mult, ca să avansăm cu știința și mai departe, în stilul binecunoscut al acestui domeniu de cercetare, ar putea să comande și o anchetă sociologică din care să rezulte ce procent dintre adulții de astăzi au rămas traumatizați din pricina lipsei portocalelor pe masa de sărbători în acea perioadă și continuă să-l învinovățească pe Ceaușescu pentru asta, nu pe Piedone.
Gabriela Firea nu mai are nevoie de prezentare, pare genul de lider PSD-ist care se străduiește din răsputeri să facă pe plac burgheziei naționale, căreia îi pune în traistă, pentru a fi alungat apoi cu pietre de aceasta pe motiv că nu are un stil suficient de occidental (categoria Năstase, Ponta, Dragnea).
În schimb, Sebastian Burduja face parte din a doua generație neoburgheză a oligarhiei postcomuniste, al cărei ciclu de viață nu putea să nu implice metamorfoza culturală prin școlarizare în străinătate (gen Andrei Caramitru, Mara Mareș, Claudiu Năsui etc). A fost identificat de Europa Liberă drept instigator al diasporiadei anti-PSD de la 10 august 2018. Fiu al unui controversat politician și om de afaceri care a avut banii statului pe mână, el a părăsit la un moment dat instituțiile gazdă din străinătate pentru a reveni în corpul politic de care îi depinde bunăstarea. Diplome are, ideologie liberală are, robot are, îi stă bine în costum de firmă, îi plac afacerile inovatoare, se mișcă bine pe scara șefiilor politice. Spre deosebire de Firea, și-a confecționat în media imaginea unui reprezentant model al mediului de afaceri, dar tocmai înălțimile astea îl fac inabordabil, mult deasupra vieții mărunte a cetățenilor din localitate.
Portretele politice produse ocazional de relatările presei, așa cum se vede în rândurile de mai sus, au relevanța lor. Chiar dacă unii ar putea să le considere nesincere, motivate de partizanatul politic al unui trust media sau al altuia, ele ridică un colț al vălului ideologic cu care se camuflează capitalismul multilateral dezvoltat la momentul când guvernul României se forțează să împingă țara în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Ele reduc aroganța burgheză la dimensiunile ei reale și ridicole, cele ale păcălelilor, pilelor și relațiilor, ale învârtelii, ale jongleriei cu firme și proprietăți[4].
Îi salvezi pe cetățeni concediind ostentativ sute de greviști din serviciile publice sau selectând construcțiile autorizabile în funcție de propria concepție luminată despre legalitatea lor? „Dezvoltarea” orașului dorită de Firea și Burduja înseamnă a-l face în continuare și mai ostil vieții pe măsură ce este mai primitor pentru oamenii de afaceri? Clipurile cinematografice cu Piedone în acțiune țin de foame? Reprezentanții politicii capitaliste încearcă să ne convingă că nu dorm nopțile de grija poporului și că promovează valori. În realitate o singură valoare îi obsedează: puterea personală și discreționară asupra muncii altora. Rezultatul alegerilor pentru Primăria Municipiului București va clarifica ce promisiuni și ce stil de conducere mai sunt capabile astăzi să permită liderilor locali accesul la această valoare.
[1] Fapt destul de curios dacă ne gândim că dreptul alegătorilor de a se lăsa înșelați la urne de politicieni neonești este de obicei respectat cu sfințenie în democrațiile liberale.
[2] Tatăl lui Cîrstoiu și alții ca el aveau în mână parizerul atunci când a început picnicul „liberalizării”. „Revoluționari” anticomuniști de la ‘89 le-au dat ocazia să ia și cuțitul. Apoi, când au văzut că nu pot pune mâna pe cuțit (puterea politică), au început a se văita: iată ce nedreptate, iată ce felie groasă și-au luat ăștia, vai! Ăștia nu-s capitaliști adevărați, noi suntem! Vorbele lor goale despre democrație nu sunt bune, credeți-le pe ale noastre! Ei sunt lacomi, noi economi! Lamentațiile continuă din inerție și astăzi, când e limpede că trădătorii comunismului și concurenții lor s-au amestecat omogen în aluatul partidelor și patronatului. Plus că nu a mai rămas aproape nimic nefurat din munca generațiilor de țărani care au lucrat suplimentar cu nemiluita, plătiți modest, ca să construiască fabrici și orașe pentru generațiile următoare, fără să bănuiască măcar o clipă că urmașii lor vor fi hipnotizați, umiliți și izgoniți prin țări străine.
[3] Afirmațiile acestea pot fi depășite în exuberanță numai de teoria conspirației prezentată recent de primarul Sectorului 2, Radu Mihaiu, potrivit căreia blocurile vechi nu au fost prevăzute cu lifturi cu uși largi deoarece comuniști doreau ca persoanele cu dizabilități să nu poată apărea în public. Citez: „Comuniștii au conceput blocurile cu scări de asemenea natură încât să nu se poată urca cu căruciorul cu rotile, cu dimensiunea lifturilor încât să nu intre căruciorul cu rotile pe ușa liftului. Ei au știut lucrurile astea. Au vrut ca oamenii cu dizabilități să stea în casă, să nu fie văzuți.” Asta e ca și cum cineva ar spune că pâinea nu era ambalată în pungi de plastic deoarece comuniștii doreau să se învechească cât mai repede, astfel încât cetățenii să mănânce cât mai puțin. În mentalitatea conspiraționistă, presupoziția intenției malefice e singura explicație necesară. (Live | M.C.N. Podcast | Episodul 10 – Întâlnirea anuală a cetățenilor cu primarii, 2024, https://www.youtube.com/watch?v=vyzvY3_TusQ)
[4] Internațional sau național, nicio diferență între cele două planuri, fie că e vorba de strategiile de îmbogățire ale familiei Cîrstoiu, ale clanului Piedone, sau de felul în care familia Biden promova anticorupția în Ucraina la compania Burisma înainte de Euromaidan. Sau în România, în cazul rapturilor imobiliare ale lui Puiu Popoviciu, recent scos de „justiție” basma curată și proprietar cinstit al terenurilor pentru cercetare agronomică de stat din Băneasa. Este specula imobiliară a familiei Trump mai de soi decât cea a familiei Iohannis?
sursă foto: g4media.