TEMA: Alegerile au fost. Ce ne mai rămîne de făcut?
Pentru prima dată după Revoluţia din 1989, alegerile parlamentare la care sîntem aşteptaţi în decembrie şi-au pierdut orice relevanţă socială. Şi asta nu pentru că lipseşte din oferta electorală partidul „autentic“ de stînga[1], nici pentru că diferenţele fundamentale dintre proiectele forţelor politice s-au estompat aproape cu totul, ci datorită faptului că nu mai avem, ca societate, nimic de obţinut, în datele sistemului, din partea actorilor politici şi a întregului act parlamentar. Făcînd pentru un moment abstracţie de ce-i mai important, situaţia economică şi efectele derivate, putem afirma că drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sînt astăzi respectate într-o măsură acceptabilă, că unele instituţii ale statului (ANI sau DNA, de exemplu) funcţionează relativ corect şi că dispoziţiile Uniunii Europeane – o autoritate cu o influenţă mai curînd pozitivă în contextul nostru – sînt, de voie sau de nevoie, luate în considerare; aşadar, sîntem aliniaţi, chiar dacă mai rămîne suficient loc de corecţii. Formal, stăm bine, însă forma nu mai este capabilă să genereze şi un conţinut suplimentar; prin urmare, prezenţa la urne pentru a susţine o democraţie ce nu reprezintă decît interesele unui segment tot mai îngust al societăţii[2] şi-a pierdut sensul. Căci atîta timp cît pericolul autoritarist sau cel populist rămîne o simplă temă de campanie[3], o fantezie electorală ce ascunde consensul tuturor „alternativelor“, legitimarea[4] candidaţilor (indiferent cum se numesc: social-democraţi, liberali, populari sau conservatori), punînd accentul pe diferenţele de nuanţă dintre partide şi candidaţi, nu trebuie să devină preocuparea stîngii independente. În opinia mea, ce trebuie să facă stînga este strîns legat de ce poate să facă: nu foarte multe, ce-i drept, însă a privi realitatea fără iluzii este întotdeauna preferabil falselor speranţe.
Realitatea este că economia mondială se află în criză, iar aceasta este o criză a sistemului capitalist. Istoric, capitalismul a reprezentat un progres extraordinar: odată cu noul sistem economic, lumea modernă a devenit, treptat, mult mai liberă, mai egalitară, mai productivă, mai emancipată decît a fost vreodată. Însă acelaşi capitalism a însemnat ulterior, într-o lume unificată şi interdependentă, principalul obstacol în calea unei şi mai mari libertăţi, egalităţi, productivităţi, emancipări. Ideea că sistemului îi sînt constitutive atît contradicţia între muncă şi capital (sau între forţele de producţie şi relaţiile de producţie), cît şi aproprierea privată a rezultatelor unor activităţi productive în definitiv publice sau colective a revenit în actualitate. Aceste precizări de domeniul evidenţei trimit, fireşte, la o economie capitalistă evoluată, în care se regăseşte, simultan, o forţă de muncă educată (în toate accepţiunile cuvîntului) şi o tehnologie de producţie avansată – altfel spus, la societăţile occidentale (sau de factură occidentală) dezvoltate. Numai în aceste societăţi se poate începe şi duce la bun sfîrşit o schimbare sistemică[5] progresistă, adică socialistă. Ţinînd însă cont că România este o ţară încă subdezvoltată[6], a vorbi despre posibilitatea unei revoluţii socialiste aici şi acum e cam extravagant, căci o astfel de transformare a sistemului capitalist nu poate surveni decît acolo unde există capital şi condiţii (obiective) pentru socializarea lui. În privinţa situaţiei noastre, tot ce putem spera e să devenim cît mai integraţi în lumea capitalistă, astfel încît o eventuală schimbare de sistem să se răsfrîngă şi asupra noastră. Aceste simple constatări nu au intenţia să invite la pasivitate şi resemnare, ci doar să îndrepte atenţia spre ceea ce, personal, cred că se poate realiza.
Principalul lucru pe care îl poate face stînga independentă este promovarea necondiţionată a valorilor egalitarismului democratic[7], iar acest lucru înseamnă astăzi delegitimarea capitalismului. Dacă sistemul capitalist, făcînd irelevate diferenţele, este cel care îi uneşte pe oameni, arătîndu-le, concret, faptul că sînt cu toţii, în aceeaşi măsură, supuşi contrîngerilor materiale generate de sistem, atunci problema de fond cu care se confruntă toate societăţile este funcţionarea nedreaptă a sistemului economic. Aşadar, de la ceea ce este comun şi universal (şi internaţional) – sistemul economic – trebuie pornit. Delegitimarea capitalismului presupune denaturalizarea lui. Deşi exemple şi argumente contrare şi-au făcut loc în conştiinţa publică, în continuare, pentru mulţi oameni, acest sistem economic nu-i o instituire socială contingentă, apărută la un anumit moment istoric, deci susceptibilă de substituţie, ci un fenomen aproape natural, o condiţie de posibilitate a însăşi ordinii societăţii moderne (în absenţa căruia existenţa umană este de neconceput); întrucît orizontul de gîndire şi de expresie în termenii fixaţi de capitalism e încă monedă curentă, inclusiv pentru că orice raţiune socială a devenit în prezent una economică, stînga trebuie să producă noi raţiuni împotriva acestei percepţii sociale. La mijloc se află nu doar hegemonia culturală şi teoretică a ideilor egalitariste, ci şi influenţa lor practică. Întrucît cadrul politic convenţional este complet şi structural corupt, fapt care începe să-i convingă încetul cu încetul pe tot mai mulţi (în pofida ideii dominante că doar statul, prin instituţiile sale, deţine monopolul reprezentării legitime a cetăţenilor), ideea că numai prin intermediul politicii de partid există şansa unei schimbări reale este în clipa de faţă cu totul falsă. Pentru că scopul stîngii independente nu este să cîştige puterea ori să intre în structurile de guvernare, ci să contribuie la transformarea sistemului actual. Acest lucru este imposibil prin decizie parlamentară (naţională) pe de o parte – n-au reuşit nici social-democraţii germani, la sfîrşitul secolul XIX şi începutul secolului XX, cînd aveau în spatele lor o clasă muncitoare foarte determinată – şi indezirabil, pe de altă parte, în absenţa cîtorva condiţii absolut necesare: economie capitalistă dezvoltată, forţă de muncă productivă, educaţie generală progresistă, solidaritate şi emancipare socială, conştiinţă de clasă.
În concluzie, ce se poate face dacă într-adevăr situaţia generală în care ne găsim în prezent nu-i prea euforică? Cum nu cunosc cazul şi cauzele activiştilor, mă voi limita la scurte consideraţii despre stînga intelectuală. În epoca burgheză, cum bine se ştie, sarcina intelectualilor este să producă interpretări cît mai corecte ale lumii. Bineînţeles, această idee nu e foarte populară în rîndurile intelectualilor de stînga, împotriva ei fiind mereu invocată teza a XI-lea despre Feuerbach a lui Marx. Însă cînd Marx scria că filosofii n-au făcut decît să interpreteze lumea, important fiind de fapt să o schimbe, presupoziţia lui era că filosofia ajunsese – prin Rousseau, Hegel, Feuerbach ş.a. – la o interpretare finală a lumii, pe care revoluţia comunistă avea s-o realizeze concret (şi astfel s-o facă inutilă); în acest moment nu mai e cazul – nu există nici măcar un minim vocabular comun, deci există o relevanţă practică în a înţelege şi exprima adecvat ideile politice şi sociale. În plus, ofensiva filosofiilor conservatoare îi obligă pe intelectualii de stînga să provoace contrainterpretări. În loc de o confruntare nemijlocită cu adversarul, sistemul capitalist, stînga intelectuală poate încerca, mai modest, să impună în spaţiul public noi explicaţii şi vechi sensuri ale lumii. Deci, să facă teorie anticapitalistă.[8]
[1] Formaţiuni de genul PAS şi PSR nu trebuie creditate în vreun fel, şi asta datorită faptului că ideologia lor este una total eronată, ambele partide fiind blocate într-o concepţie anticapitalistă pe cît de vetustă, pe atît de irelevantă (n. a.).
[2] În articolele sale din ultima vreme, Ciprian Şiulea atenţionează exact asupra acestui lucru: desprinderea acţiunilor guvernamentale de nevoile societăţii; însă posibilitatea ca actul politic să devină reprezentativ pentru societate este tot mai improbabilă, în condiţiile în care există un acord tacit cu privire la necesitatea restrîngerii tuturor atribuţiilor sociale tradiţionale ale statului modern. Acest lucru este vizibil şi la nivel discursiv: de exemplu, nimeni nu mai vorbeşte de societate, ci numai de comunitate; de această trecere de la o înţelegere „artificial“ universalistă a vieţii în comun la una „organic“ tribală nu este străină nici „societatea civilă“ de stînga, prima care internalizează logica şi limbajul puterii (n. a.).
[3] Toate formaţiunile politice româneşti (care au în prezent o cotă de încredere mai ridicată) sînt, electoral, populiste: USL a descoperit de curînd „avantajele“ unui discurs antieuropean cu accente politice evident populiste, ARD afişează un proeuropenism complet tîmp, dublat însă de un populism economic ridicol, iar despre PPDD chiar nu-i nimic de comentat; cît priveşte aşa-zisul pericol autoritarist reprezentat de Traian Băsescu, vectorul de campanie al USL, nu cred că mai trebuie luat în serios – din punctul meu de vedere, suspendarea şi apoi referendumul pentru demiterea preşedintelui s-au încheiat foarte bine: pe de o parte, Traian Băsescu s-a întors la Cotroceni (ceea ce e bine, pentru că astfel cineva poate contrabalansa cît de cît guvernarea USL), pe de altă parte a revenit cu o legitimitate populară foarte scăzută (ceea ce iarăşi e bine, întrucît voinţa de „modernizare“ a ţării s-a mai temperat puţin) (n. a.).
[4] Dimpotrivă, cu cît viitorul guvern – indiferent de culoare – va avea o legitimitate populară mai scăzută, cu atît vor exista mai multe şanse ca actul de guvernare să fie ceva mai echilibrat şi prudent (n. a.).
[5] Aproape de fiecare dată cînd se aduce în discuţie problema unei astfel de schimbări, principala obiecţie care se ridică – de pildă, în publicistica lui Liviu Ornea – este lipsa descrierii amănunţite a (funcţionării) unei societăţi postcapitaliste. Cred însă că problema e greşit pusă, căci însăşi căutarea răspunsului indică faptul că sîntem încă tributari unei prejudecăţi intelectuale, care presupune că practica nu-i altceva decît consecinţa directă a unor principii teoretice deduse abstract (dar şi în cele mai mici detalii), conform unei ştiinţe universale, de către un intelect clarvăzător. O concepţie cît se poate de idealistă; sau platonistă. Dacă există o gîndire de ansamblu şi un proiect conştient în spatele societăţii, atunci de ce o chestiune decisivă cum e actuala criză economică nu poate fi soluţionată „tehnic“? Istoric, nici o schimbare sistemică nu s-a produs în urma contemplării unor propuneri de transformare socială, în final selectîndu-se conştient o alternativă. Şi nu trebuie să ne referim la praguri istorice epocale, cum este cel dintre premodernitate şi modernitate. Să mergem mai aproape: în cazul Revoluţiei din 1989, cine a contemplat situaţia, a trasat un plan omniscient şi apoi l-a pus în aplicare? În realitate, oamenii au dărîmat un sistem nedrept, înlocuindu-l cu un altul, mai bun, fără să se gîndescă la faptul că trebuie să prevadă exact tot ceea ce va urma. Sigur, au existat nişte principii generale care au insuflat acţiunea umană – dar acestea, de multe ori aceleaşi, există şi în cazul socialismului democratic anticapitalist. Aşadar, imaginarea unor aranjamente sociale care să corespundă tuturor criteriilor teoretice ale lumii perfecte este un exerciţiu intelectual utopic (n. a.).
[6] Deşi relaţiile capitaliste de producţie sînt atît de bine dezvoltate (încît uneori avem senzaţia că ne aflăm în avangarda mişcării generale de pierdere a drepturilor sociale pe care angajaţii le-au cîştigat cu greu în ultimele două secole), mijloacele de producţie şi capitalurile sînt slab dezvoltate, respectiv insuficiente (n. a.).
[7] Egalitarismul democratic este o revendicare iluministă şi socialistă, care nu trebuie înţeleasă ca o simplă egalitate (politică) de jure într-o societate de clasă a inegalităţii (economice) de facto (n. a.).
[8] Sînt conştient de caracterul paradoxal al poziţiei susţinute, una care afirmă ca necesare atît o dezvoltare capitalistă a României, cît şi o contestare a sistemului capitalist. Nu am un răspuns la această obiecţie, pentru că nu mi-am propus să avansez o teorie a practicii. Pînă la proba contrarie, sînt însă convins că aceasta este poziţia cea mai raţională teoretic, chiar dacă afirmaţiile sînt practic aporetice (n. a.).