TEMA: Sănătatea românească – în moarte clinică?
Alchimia a fost pentru multe milenii un antemergător al ştiinţei, un laborator al unor idealuri care până acum s-au dovedit a fi intangibile. Alchimia este considerată a fi, printre altele, un precursor al farmacologiei, multe din poţiunile preparate de alchimişti pretinzând a fi panace-ul universal. Alchimiştii erau lăsaţi sa lucreze, erau finanţaţi, stimaţi, chiar temuţi iar potentaţii vremii sperau ca aceştia sa reuşească măcar într-unul din dezideratele lor, transformarea fierului în aur. Principul de baza, din care se trage şi numele acestei protoştiinţe este unirea a doua elemente pentru a genera un al treilea, mai valoros. Puterea alchimiştilor a stat în secretomanie, în impresia pe care au cultivat-o cu dibăcie, ca ştiu cum, pot face aur dar pentru diverse motive nu vor să îşi dezvăluie ştiinţa. Alchimia a dispărut de îndată ce ştiinţa, în accepţiunea ei modernă a impus experimentul şi dovada ştiinţifică pentru validare. Alchimişti însă mai exista printre noi iar o astfel de promisiune minune se afla în dezbatere publica în România sub sintagma “Noua reforma a Sănătăţii”.
România trece printr-o perioadă dificilă. Avem nevoie de împrumuturi astronomice, de 16 miliarde de de euro, conform declaraţiilor preşedintelui Băsescu. Cum ne aflam într-un an electoral şi nici nu intră în discuţie o diminuare a investiţiilor (cele mai multe de mici dimensiuni, incapabile să genereze viitoare venituri şi majoritatea fiind suspectate a fi contractate cu firme dispuse la finanţarea campaniei electorale) principalele discrepante bugetare care trebuie sa fie acoperite rămân capitolele legate de pensii şi de sănătate.
Autorii proiectului de lege, care se suprapun în mare măsură cu autorii Raportului Comisiei prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniul sănătăţii publice din România, identificaseră corect soluţiile pentru îmbunătăţirea funcţionării sistemului sanitar din tara noastră: creşterea anuală a finanţării bugetare cu 1% până la atingerea unui prag de minim 6% din PIB. Loviţi de o amnezie stimulată de şedinţe cu FMI, sub bagheta aceloraşi autori astăzi nu se mai pune problema unei creşteri a finanţării sistemului sanitar ci ni se serveşte spre dezbatere o ipoteza prin care, din unirea a doua sisteme – cel public şi cel privat – vor reieşi îngrijiri de sănătate mai multe, de mai buna calitate şi, în acelaşi timp, fără a se injecta nici un dolar american marcat FMI, vom genera şi o marja de profit suficient de mare pentru a mobiliza asiguratorii şi viitorii manageri privaţi ai spitalelor. Privatizarea a devenit un panaceu universal, o sursa de generare de resurse, ce mai încolo şi-ncoace, o pură alchimie politică.
Proiectul de lege este stufos şi doar aparent abundent în reglementari însă dezbaterea propriu-zisă se limitează la doar doua subiecte vitale pentru existenţa sistemului sanitar: privatizarea caselor judeţene de asigurări şi privatizarea spitalelor (posibilă dar recomandată ferm de Preşedintele României). Acestor doua subiecte li s-a mai adăugat, pentru coloratură, şi ipoteza posibilităţii oferirii de servicii de tip SMURD de către operatori privaţi.
Privatizarea caselor de asigurări de sănătate – fără a detalia cum şi de ce ar putea fi benefică societăţii – că doar nimeni nu s-a plâns până în prezent de o proastă administrare din partea caselor judeţene, pare o mişcare asemănătoare concesionarii principalelor servicii publice gen furnizarea de petrol şi gaze naturale, de curent electric, de apă, adăugind aici şi privatizarea sistemului bancar. În afara monopolului crunt şi a preturilor aliniate la nivel european nu am simţit absolut nici un singur beneficiu. Totuşi, spre deosebire de aceste servicii scăpate de sub controlul statului, pentru privatizarea caselor de asigurări nu exista nici un fel de presiune. Pe surse, diverşii oficiali ai sistemului, au cultivat ideea ca aceasta privatizare este impusa de Fondul Monetar Internaţional. În scrisorile de intenţie date publicităţii nu exista însă nici un fel de astfel de menţiune. Astfel se deschide cale ipotezei unui interes privat, de grup.
Implicarea societăţilor de asigurări de sănătate în administrarea contribuţiilor obligatorii este lăsată să se înţeleagă ca va conduce la stimularea sistemului de asigurări private. Ipoteza în sine vine în coliziune cu un fapt recunoscut chiar în expunerea de motive – nivelul cheltuielilor private cu sănătate din România a depăşit cotele de avarie, reprezentând intre ” între un sfert şi o treime din totalul bugetului sanitar, ceea ce reprezintă una dintre cele mai mari contribuţii directe din UE”. Menţinerea contribuţiei publice actuale la FASS şi stimularea asigurărilor private înseamnă orientarea politica spre o spoliere accentuată a populaţiei, dincolo de orice limite ale protecţiei sociale. Nu mai discutam de o politica de centru stânga ci una de extrema dreaptă, în care principalul criteriu de supravieţuire în fata bolii este disponibilitatea financiara a pacientului.
Ipotetica privatizare a spitalelor pleacă, de asemenea, de la premise false: va permite un management mai bun dar nu exista nici măcar un singur exemplu de management prost, darămite a unui management generalizat defectuos al spitalelor, va permite accesarea de împrumuturi bancare pentru achiziţia de aparatura şi reparaţii (oare asta este soluţia dotării spitalelor din oraşele mici de provincie) fara a se indica o sursă reală şi viabilă din care se va produce rambursarea acestora, va permite flexibilizarea salariilor personalului medical – în condiţiile în care acum, datorita subfinanţării există o limita bugetară de 70% pentru salarii – impunându-se renunţarea la sporuri şi plata de ore suplimentare astfel incit o liberalizare salarială ar fi sublimă dar complet fără obiect. Un cititor atent al proiectului de lege ar putea să sesizeze dispariţia capitolului de conducere a spitalului. O astfel de dereglementare ar putea avea drept singură explicatie doar generarea posibilitatii inlocuirii actualilor manageri. Cum acestia au fost deja numiti pe criterii politice pot crede ca se deschide posibilitatea enigmaticului beneficiar al privatizarii caselor de asigurari judetene de a prelua, dupa o „negociere” cu autoritatile locale şi a managementului unui numar consistent de spitale care să-i permită incă de la început consolidarea pozitiei de oligopol şi premisele unui viitor monopol. Ceea ce nu m-a lămurit proiectul de lege este cum va fi posibila privatizarea spitalului care, în urma deciziei actualei guvernări – se găseşte în domeniul public al comunităţii locale!?
Nu merita sa discut prea mult despre posibilitatea împletirii serviciilor de tip SMURD cu cele ale ambulantelor private. M-am lămurit deja ca evocarea numelui lui Arafat, ca duşmanul cel mai aprig al privatizării, a fost inca o reuşită politica de prestigiu a preşedintelui Băsescu, care a reuşit prin doua fraze sa creeze o ţintă falsă şi un subiect de discuţie chiar cu riscul demonizării unui personaj care a reuşit chiar să facă ceva pozitiv în sănătatea din România. SMURD-ul, aşa cum este el conceput astăzi şi se dovedeşte că funcţionează – NU ESTE ŞI NICI NU TREBUIE SA FIE RENTABIL. Echipajele trebuie să fie la datorie şi să intervină când este nevoie, şi cu cât mai rar cu atât mai bine. Investiţia în aparatură, salvări şi salarii nu are ABSOLUT nimic de-a face cu profitul. Este preţul plătit de societate pentru siguranţa noastră. Cum ar putea să facă un operator privat o investiţie similară şi o amortizare a acesteia rămâne în continuare în domeniul alchimiei politice amintite.
Simulacrul de dezbatere publică, dovedeşte înca o data cât de departe se afla România de principiile democraţiei stabile, clasice, neoriginalizate prin invenţii de sorginte dâmboviţeană. Nu avem ce să analizam şi să dezbatem atâta vreme cât nu ni se oferă argumente pentru o asemenea vânzare ireversibilă şi pe nimic a sistemului sanitar. Nu avem ce să analizam cât nu vom recunoaşte că funcţionarea profundă a sistemului, tarifele impuse, salariile personalului medical, responsabilitatea individuala a pacienţilor dar şi a celor care ii îngrijesc, transparenta în administrare şi mai ales voinţa politica reală în îndreptarea sistemului sanitar sunt atât de deficitare. Nimeni nu doreste o concurenţă reală iar concesionarea intregului sistem sanitar catre o forta financiara oarecare nu va genera competitie ci va pecetlui o adevarata jupuire a pacientilor. Nu avem de ce sa analizam un proiect de lege cita vreme guvernul nu are curajul sa puna pe masa masuri minimale promise FMI precum introducerea coplăţilor (MS a anunţat deja prin gura purtătoarei de cuvânt ca se opune legii aşa cum a fost ea aprobata de Parlament!??) şi a pachetului minim de servicii, pe care primul ministru îl dădea ca sigur definit până în decembrie 2011. Este greu de intele de ce Guvernul Romaniei nu a dat o minima dovada ca ar dori macar sa experimenteze cum functioneaza un singur spital sau un singur judet intr-un asemenea sistem!
Angajarea răspunderii guvernului, pentru a evita o reală dezbatere tocmai acolo unde este locul pentru dezbateri legislative – în Parlament, reprezintă o palma data populaţiei în totalitate. Astfel de decizii, care vor afecta de la primul până la ultimul cetăţean al ţării este în realitate apanajul REFERENDUMULUI. Însă actuala clasa politica aflata la conducere a uitat de multa vreme să-şi întoarcă fata la popor mizând totul pe o singura carte: asaltul final din noiembrie 2012.
Contopirea sistemului public cu cel privat, asa cum ne este servita astazi de catre alchimistii sanatatii, nu va genera aur pentru pacienti ci poate doar pentru citiva potentati ai regimului. Poate ca romanii vor uita acronime precum PDL sau UDMR sau numele proprii ale guvernantilor sau parlamentarilor care vor contribui la vinzarea sistemului sanitar din Romania cu tot cu noi, clientii captivi ai acestuia. Suferinta produsa de acest experiment social-politic nu va fi uitata ci traita mult timp dupa alegerile din acest an de fiecare bolnav in parte.