A mai apărut un raport despre presa de la noi. E aici, şi cu un comentariu sprijinitor în The Guardian, omul are o scuză, că n-are decît astfel de rapoarte la îndemînă din Estul îndepărtat. Şi poate e timpul s-o mai spunem o dată tare: presa din România are mari probleme, cu unele am făcut obsesii (moguli, influenţă politică, influenţă guvernamentală), cu altele însă sîntem foarte tăcuţi.
Prima grijă a unui raportor din această galerie (zonă oengistică, academică, diaspora şi ce mai vreţi voi) este sublinierea fantomei comunismului. Să se ştie că sîntem după 25 de ani virusaţi, de aia avem presă slabă. Deci ăsta e preludiul: fără “javre comuniste” nu începi raportul. Un ochi pepeisto-european va aprecia întotdeauna şi-ţi va mai căra nişte fonduri.
A doua grijă e să nu vorbim despre conţinut, mesaj, teme care au fost obsesii sau au fost obscurizate de presă. Nu, vorbim doar despre plantaţii media deţinute de unul altul şi nu despre politica pe care o fac. Şi mai ales nu vorbim despre legătura media cu nemulţumiri populare reale. Or fi fost cinci moguli răi cum zice raportul, dar uită un produs nebunesc al oportunismului şi extremismului bine vopsit al ultimilor 10 ani: o presă neoconservatoare, pro-austeritate, purtînd drept scut versiunea PPE (cel puţin, e de fapt un soi de UKIP-FN estic) asupra UE, pro-troică, pro-business Trump-like etc. Această presă a fost alimentată fie de bani guvernamentali, fie de bani europeni, fie de moguli buni, Udrea, Adamescu etc.
Cine e deci acest al şaselea jucător rău din presă, dincolo de etichete ideologice. Un produs de tip nou, orientat după cine livrează banii înspre diverse scopuri nobile înspre est: mai ales neoconii Europei. Estul trebuie să fie iubitor necondiţionat de UE, de SUA (tip Tea Party, aşa – SUA ca teren de luptă pentru diverse drepturi este “comunistă” şi ea), taxe mici, drepturi de muncă ioc. După mine, un astfel de front al presei, care se dă anticorupt dar nu vede decît corupţia care trebuie, nu şi abuzul economic, caracterul monopolist al unor mari afaceri private în ţară, e cel puţin la fel de nociv precum obişnuita corupţie de zi cu zi. Şi în raportul ăsta nu există nici momentele anti-austeritate, nici ipocriziile cu Roşia Montană şi gazele de şist. Pentru ei, legile de bază sînt clar trasate ideologic: corupţia estică e ceva aparte, e o genă a noastră, nu putem scăpa de ea decît cu investitor străin (dacă şi ăstuia îi scădem bine taxele şi nu-l “corupem”).
Acest front neocon vine la pachet cu un paradis european cu grijă alimentat: în chiar bazinul de mînă de lucru ieftină al UE, zona de EST, tocmai presa socială cît de cît, politică în sensul apărării minime a angajatului, nu este în nici un fel încurajată. Dacă vrei să pozezi săraci, dă nişte bani să le faci poze şi documentare, dar atît.
Mă declar în supradoză de plictiseală cu acest raport aşadar şi subliniez cîteva chestii de amuzament:
Foarte funny e că acel comentator din The Guardian pune în titlu nu doar fantoma comunistă ci şi “dominated by capitalism”. Autorii raportului nu pomenesc cuvîntul “capitalism”, ci doar glumiţa lui Solomon cu “kapitalism”, adică o versiune autohtonă, capitalismul cel rău, spre deosebire de ăla bun.
Ce faci cînd n-ai făcut un minimum efort să înţelegi ce s-a întîmplat în ultimii 25 de ani? Bagi la înaintare Securitatea în tot şi în toate. Culmea e că exact frontul hotnews-gândul-românialiberă – şi cîţi s-or mai fi găsind sub cel de-al şaselea mogul (după Sîrbu, Patriciu, Ghiță, Vîntu și Voiculescu) amintit mai sus – iubeşte SRI în noua lui înfăţişare Coldea-anticorupţie. Securitatea veche în luptă cu Securitatea nouă şi bună. Voiculescu e rău, Coldea et comp. sînt buni, sînt cu forţele binelui. Să mai amintesc că aceleaşi forţe de presă care fac rapoarte tac sau susţin pe faţă poziţii dubioase în legiferarea serviciilor secrete, sînt bine umflate de patriotism găunos, interese naţionale şi alte nebunii? Totul înfăşurat nu în variante caricaturale tip Antena 3 sau Oprea, ci în drapel european.
Consequently, some of the most important media owners – public figures that have played essential roles in the socio-economic and cultural life of post-communist Romania – have in fact highly complex roots, as former collaborators of the communist secret police and business beneficiaries of the transition period.
Urmează apoi un lung şir de tautologii – dacă nu-s investitori străini atunci sînt oligarhii locali care deţin media. Din punctul meu de vedere, nu-i nici o diferenţă între versurile voiculesciene repetate de angajaţii săi şi umflările în pene cum că ne-am întîlnit cu Nuland şi sîntem gata să prezentăm politica americană în cea mai roz-neocon culoare din univers. Aici nu se mai pune problema vreunui “antiamericanism” sau vreunei critici reale la UE – în România încă nu există ceva consolidat în această direcţie -, ci e vorba de un reflex dement de listare a inamicilor din timp. Cam aşa cum făcea Hotnews liste cu ăia cumpăraţi de Putin pentru simplul fapt că unii se mai şi întrebau ce e cu forţele fasciste de pe EuroMaidan sau de ce fac liderii europeni declaraţiile belicoase pe care le fac?
Jurnalismul profesionist trebuia să vină la pachet cu investitorul străin, numai că acesta din urmă nu putea pătrunde singur pe piaţă, se mai plîng raportorii:
The overall reality was one of a market that was inhospitable to the promotion of professional journalism and of credible industry methods. Prominent foreign investors had to focus solely on commercial success. They followed the rules of the transition and started, slowly but surely, to avoid the arena of hard news. To be sure, noteworthy exceptions did occur, but they lacked ripple effects across the market.
Deci nu au putut pătrunde real, aşa că au fost “forţaţi” să fie ultratabloidali şi comerciali. Aici n-aş spune decît că, pe cînd lucram la Evenimentul zilei, pe vremea lui Năstase, am primit prima lecţie despre cum ar trebui să fim mai prietenoşi ca să primim fonduri guvernamentale exact de la şeful expat trimis de Ringier să civilizeze presa.
Un punct interesant e sărăcia cu duhul în analiza fenomenului ProTV. Autorii vorbesc despre apolitic şi compromis prin pasivitate făcute de Lauder-Sîrbu. Ca şi cum mijlocul anilor 90 n-ar fi transformat Pro-ul într-un soi de televiziune privat-naţională tocmai pentru discursul politic dur împotriva rămăşiţelor comuniste din noi care nu înţelegeau rolul privatizărilor în forţă, rolul pieţei libere în dezvoltarea de sine etc. Sîrbu nu a inventat o televiziune particulară oarecare – ci a făcut o altă televiziune naţională pur şi simplu.
ProTV a fost ultra politic înainte de mişcarea “apolitică” inventată de Sîrbu ca salvare după venirea lui Năstase în 2000. Şi a mai fost ceva: Sîrbu şi-a dat seama că şi-a pus bună bucată de popor în cap fără să fie nevoie, el avea nevoie de “public comercial”, nu de “public nervos”. Abia după aceea a început comedia cu tabloidizarea.
Raportul conţine şi nişte declaraţii pline de emfază a unor “jurnalişti de calitate”:
The [economic] summit in Davos went on fifth place, while the crime from (…) Fălticeni [small city, East Romania] opened the news programme” – Raluca Feher, 2015, interview
Sigur, decît să-mi daţi Davos în acea ramă cu “atenţie ce spun cei mai bogaţi oameni ai lumii, ascultaţi fraierilor”, mai bine trei crime din Fălticeni, una după alta.
Se tot vorbeşte de berlusconizare şi murdochizare şi se uită totuşi că: exemplele respective sînt din vest, că exemplele bune pe care le dau sînt multe susţinute din bani publici (acolo e bine, aici raportorii noştri amintesc doar că e prea mare taxarea). Berlusconizarea şi murdochizarea au venit în mod firesc pe o piaţă complet dereglementată unde marile vîrfuri ale presei româneşti n-au susţinut niciodată altceva decît precarizarea angajatului simplu şi văicăreala eroizantă în ceea ce-i priveşte. Aceşti moguli au fost uneori măcar atît de deştepţi încît să-şi ia poporul de partea lor atunci cînd au avut probleme cu justiţia. Dar asta nu a însemnat că acele probleme populare nu erau decît simple invenţii.
Mai puteţi găsi totuşi şi citate savuroase din Vântu trăgîndu-şi-o pe un morman de dolari, aşa, de infotainment:
“[In 1990,] I had only one thing in mind at the time, my friend: to make money. Nothing else.”; “In 1989, my friend, I had a 4-room flat in Roman, (…). At the end of the year 1990, I had 100 million USD in cash in my unfurnished room. I celebrated with my wife at that time drinking a bottle of champagne and making love on 100 mil. USD in cash”. – Sorin Ovidiu Vântu, 2014, online
Raportorii români către vest suferă în continuare de:
- orbire în ce priveşte frontul anticorupt, thinktankist-neocon din care fac parte
- orbire în ce priveşte tematica – ar fi vrut o presă care să nu facă nimic după tăierile impuse de Băsescu & Troică. Au făcut-o cu ce mijloace aveau, mai anteniste, mai tabloidale, dar e mai bine că au făcut-o decît să recite despre suboamenii care trăiesc la ţară şi fură ajutoare sociale…
Un oportunism zaharisit în judecăţi. Sigur că ăia au fost implicaţi în acte de corupţie, sigur că sînt mari probleme în luptele date în grupurile de interese post-criză, dar foarte sigur e că exact acest tip de scenariu moguli răi versus presa bună proeuropeană necondiţionat a născut un discurs segregaţionist de toată frumuseţea şi o eludare continuă a jurnalismului cu adevărat critic. Dezbaterile despre criza bancară, despre angajaţii privaţi, despre banii publici scurşi în zone private au fost simple glume sau accidente fericite.
Deci, un scurt raport către cititorii vestici de raportori estici: problema în presa românească, pe lîngă precarizare economică, furt complet de conţinut de către marii agregatori, este şi alunecarea în conservatorism de junglă dintr-un liberalism de cîrciumă nouăzecist. Asta presupune de exemplu că vezi corupţie doar la Voiculescu, nu şi în privatizări nebuneşti făcute cu firme germane, italiene, franţuzeşti etc. – asta ar însemna să te iei de capitalul european, vai. Înseamnă că nu vezi Microsoft în scandalul Microsoft. Nu vezi închisori secrete CIA. Nu vezi că se fac dosare pentru chemat la vot în loc să lămurim cît mai putem din campaniile de liberalizare şi privatizare duse în zonele educaţie, sănătate, energie. În cea mai săracă ţară europeană, acest tip de orbire e, după mine, extrem de vinovată. Jurnalişti, oengişti şi raportori diverşi s-au instaurat pur şi simplu în rolul de vătafi europeni care spun ce vor ăi mai la putere dintre toţi să audă. Ei sînt pur şi simplu produsul celui “de-al şaselea mogul” – acea UE pe care n-o vreau: intolerantă, abuzivă economic, colonialistă, xenofobă.