TEMA: Alegerile prezidențiale
În contextul actual suntem nevoiți să votăm cu un candidat care într-un fel sau altul reflectă în continuare trecutul, proces identificat în științele sociale cu ¨path dependency¨, un fel de determinism instituțional, anume o dată ce s-a pornit pe o cărare e mai greu de schimbat deoarece având deja toate mecanismele în funcțiune, modificarea sensului e percepută, direct sau indirect, ca fiind costisitoare, dificilă sau chiar imposibilă. Prezentul e consecință a trecutului și cauză directă a viitorului. Posibilitățile de inovație sunt reduse întrucât majoritatea agenților sunt înhămați în a conduce procesele existente și există puține motivații și resurse care să sprijine evoluția unei alte paradigme.
Ce reflectă în egală măsură această dependență istorică e și reactia societății la opțiunile cu care se confruntă deja de mai bine de 20 de ani. Discuțiile prezidențiale gravitează în jurul integrității individule a candidaților, ori știm deja că nimeni nu e fără de vină, dezbatem cum s-au obținut voturile, le numărăm, invocăm scenarii probabile. Reiterăm vechile probleme și dileme. Dezamăgirea totală e o lipsă acută de analiză a mandatului politic mai presus de dreapta/stânga și ce înseamnă el pentru viitor și schimbările pe care ni le dorim. De presă nu mai vorbesc pentru că abordarea e în mare o insultă la adresa întregului popor. Nu, nu e pedantic să iți dorești să citești despre situația în industrie, agricultură, politici alimentare, reforme energetice și educaționale, ar trebuie să fie firesc. Ceea ce predomină in continuare și e vizibil în orice analiză e fragmentarea si confuzia din rândul cetățenilor. Se confundă jocul politic și mandatul politic. Nu e nimic convingător, progresist și democratic în a utiliza timp și resurse pentru a acuza pe alții pentru alegerile lor politice sau lipsa percepută de informare, dezinformați suntem toți. Hipsteri, intelectuali, cocalari, băsiști, comuniști, sunt doar niște etichete ce rezultă în mod direct din procesul capitalist de stratificare socială și care nu aduce beneficii nimănui înafară de clasei politice insăși care folosește aceste divizii pentru dezbinare. Argumentele contra sau în favoarea unor candidați se nuanțează cel mai mult cu referințe personale, peiorative și derogative. Aceste initiațive de a instiga ură sunt o cauză principală a situației actuale naționale, dragi cetățeni. Nu vă iubiți concetățenii dar vreți să vă iubească clasa politică? Mă întreb dacă energia depusă forumurilor și dezbaterilor interminabile de pe mediile online nu ar fi fost mai de folos în construirea unui mandat cetățenesc care să pretindă tuturor candidaților unor standarde decente de a ni se adresa nouă, electoratului.
Parcurgând programele candidaților care au fost făcute publice mi se pare evident că au ințeles toți cei care au lucrat la campaniile lor că se doreste o strategie nationala. Însă toate programele încearcă să acopere aproape toate ariile de dezvoltare și nici unul nu prioritizează, nu are o misiune în particular.
Încep cu stânga izolată și cât de mult lasă de dorit. Programul lui Victor Ponta se citește ca povestea Lizucăi în Dumbrava Minunată, loc unde se pot intampla lucruri fantastice fără să aflăm cum. E un material extraordinar pentru vindecarea insomniilor. Discută despre o regionalizare internă, promovarea societății civile, întărirea statului, o distribuție corectă a resurselor, stabilitate. Urmează o strategie națională de luptă contra sărăciei și posibilitatea de a fi “grânarul Europei, hub tehnologic, lider in energie” dar nu se discută resursele și măsurile necesare. În cuvintele proprii, “Trebuie să trecem rapid de la stadiul de dezvoltare bazat pe eficiență către stadiul de dezvoltare bazat pe inovaţie.” (nu știu dacă am ințeles dicotomia eficiență – inovație și cred că nici el). Nici nu se poate critica concret acest program deoarece nu conține nimic înafară de propoziții infinite normative. Reflectă deci lipsa de credibilitate și caracter a acestui individ despre care s-a vorbit în alte părți. Nu intru in detalii.
Decalogul Monicai Macovei are o formă cel puțin bizară, s-a mai menționat. Conținutul nu e extrem de neoliberal cum s-ar crede dar consider că asta e doar din prudență. Măsuri concrete: 300 de aleși și o singură camerâ până în 2016, alegerea primarilor în două tururi, votul diasporei prin corespondență, reducerea cheltuielilor parlamentului cu 50% (știe cineva concret cât cheltuie acum?). Susține scutul anti-racheta de la Deveselu, întărirea armatei și industriei de apărare și sprijinul necondiționat Statelor Unite (ați fost atenți?). Continuă cu un avocat al poporului din mediul public, nu politic, un stat minim, fara servicii sociale, comasarea comunelor si promovează cota unică de 16%. Deficitul să nu depășească 3 la sută din PIB, crede în sistemul capitalism bazat pe libertate, inițiativă, merit, muncă și recompensă (adaug aici că a uitat de monopol, inegalitate, diferențe de oportunități). Paradoxal câștigă exact grupul activist prin mesajul justițiar dar mă întreb dacă s-a ințeles că programul ei trădează afinitate pentru idei dăunătoare lor (privatizarea serviciilor publice și reducerea sprijinelor oferite de stat) și e favorabil acțiunilor contra cărora s-a manifestat societatea civilă prin protestele recente: exploatarea gazelor de șist.
În materie de imunitate, justiție, energie, mediu, agricultură, educație exprimări vage, totul e interpretabil: ´´legi dure împotriva defrișării și poluării “, “plan național pentru dezvoltarea agriculturii ecologice” (mentionează o subvenție maximă de 300.000 de euro pe an per fermă) „asocierea agricultorilor”, “ promovarea biodiversitatii “.
Am simpatizat inițial cu ceea ce ar putea reprezenta ea dar m-a speriat programul ei politic și idealizarea idealurilor și politicilor americane. Ar fi lăudabil dacă ar ințelege că justiția este și de natură socio-economică.
Klaus Iohannis ne vorbește mult de evoluția din ultimii 25 de ani și momentul critic al acestor alegeri. Analiza societății românești de azi mi se pare corectă: “o societate divizată, puternic polarizată, definită de ruperea legăturilor între oameni (potrivit unor sondaje de opinie recente, circa 85% dintre români se declară prudenți în relațiile cu ceilalți), de frica în relația cu ceilalți (66% dintre români cred că ceilalți încearcă să profite de pe urma lor)”. Propune deci “ Filosofia lucrului bine făcut, ce a caracterizat sute de ani activitatea socio-economică și politică a românilor, a fost puternic zdruncinată“ (nu am găsit multe surse despre această filosofie, mă ajută cineva?). “Tara noastră trebuie să-și propună, de azi, să fie tot mai puțin o țară balcanică și, de mâine, tot mai mult o țară central-europeană, cuplată la marile decizii.” Este singurul care subliniază necesitatea unei țări să se afirme pe plan regional și internațional, nu doar să raspundă precar la oportunitățile alese de ceilalți. Apreciez perspectiva pragmatică a programului sau dar suferă de asemenea de inserțiile frecvente de ceea ce se poate numi foarte simplu pălăvrăgeală, ca programele lui Ponta sau Udrea, unde se discută anumite valori de cele mai multe ori fără reprezentarea lor instituțională sau legislativă.
În ce privește măsurile concrete propuse apar: promovarea statului de drept, integrarea europeană, dezvoltarea capacității DNA-ului și unificarea legislației relevante, o platformă de dialog între toate partidele politice și societatea civilă pe tema corupției, transparența finanțării publice și servicii electronice pentru cetățeni, descentralizare fiscală. La nivel de securitate favorizează aceeași integrare atlantică ca a celorlalți și o creștere a capacității militare, 2 % din PIB. Se arată, ca și Macovei, inițial în favoarea evaluării resurselor neconvenționale (gaze de șist) dar apoi sare direct la dreptul comunităților la parte din profitul eventualelor exploatări, flexibilitatea e evidentă. Economic dorește o micșorare a “decalajului de dezvoltare între România și primele 6 state europene ”, un plan de dezvoltare pentru urmatorii 15 ani (fără prea multe detalii înafară de o strategie în zona Dunării și “restructurarea gestionării fondurilor europene”) împreună cu multe planuri legate de politici ce vizează diaspora.
În sfârșit, Contractul Social al lui Rousseau și Republica lui Artistotel s-au contopit în manifestul Elenei Udrea care scandează normativ pentru drepturile și totodată responsabilitățile cetățeanului și regulile care guvernează „cetatea”. Pro-vest, admiratoare a UE și SUA, susține și ea scutul anti-racheta, lupta contra corupției, întărirea statului de drept și iși dorește independența justiției. “În calitate de nou Preşedinte al României, voi asigura stabilitatea noilor coduri şi a cadrului legislativ în materie de integritate (incompatibilitate, conflicte de interese şi averi nejustificate) şi voi urmări consolidarea reformelor şi a instituţiilor care contribuie la sporirea încrederii populaţiei în organele de cercetare şi urmărire penală ” (niste exemple de propuneri ne-ar ajuta să ne imaginăm și noi ce își imaginează și ea). Susține confiscarea extinsă a averilor, măsura de-a lui Macovei. Vorbește cel mai mult despre sistemele de apărare și defensivă și parteneriatele strategice, la fel ca și despre legăturile cu zona balcanică și dedicarea a 2% din PIB pentru finanțarea părții armate (ca și Iohannis). Susține Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii fără să îl dezbată prea mult (cum altfel?) împreună cu integrarea în zona euro. Mai avem pe listă investiții în infrastructură, creșterea absorbției fondurilor europene (nu dă detalii), sprijinirea IMM-urilor, unificarea piețelor de capital (m-ar interesa mult o dezbatare pe această temă cu toți candidații de altfel).
Se ignoră în general evoluții esențiale la nivel european și global (Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii) cu excepția Elenei Udrea care doar îl menționează și se tratează superficial subiectele celor mai mari proteste cetățenești din ultima decadă, Roșia Montană și explorarea gazelor de șist. Programele sunt precaute, fie de dreapta sau de stânga, susțin simultan orice de la o piată liberă competitivă la un sistem sănătos de pensii, o reformă in educație si sănătate, întărirea statului de drept, lupta contra corupției, promovarea societății civile. Candidații noștri promit în continuare de toate pentru toți. Vom găsi cu siguranță scrieri în rândul liceenilor care să penetreze intelectul și spiritul critic mai mult decât aceste programe asamblate în stilul compunere ale candidaților noștri la presedinție, adresate parcă unor discipoli neștiutori.
Este definitorie polarizarea Est-Vest ceea ce fac politicile interne românești să evolueze ca un răspuns la contextul extern. Criza din Ucraina este reală, este la graniță, dar nu ar trebui să genereze o analiză a opțiunilor printr-un spectru cu nuanțe de Război Rece, e o abordare debilitantă. Un instrument sociologic esențial al Razboiului Rece este demonificarea „celuilalt” ca o afirmare și aumentare a binelui din sine, o absolutizare a valorilor. Cine e cu ei nu e cu noi și invers. Aceasta e atitudinea predominantă în interiorul societății. Jocurile de putere de care ar trebui să ne ferim sunt cele care promovează frica pentru a introduce măsuri disperate, de exemplu la nivel energetic. În loc să arătam cu degetul că la vest e cald și bine și la est sunt comuniștii mai bine ne-am utiliza potențialul de creștere pentru a negocia cu ambele părți investiții favorabile pentru noi.
Cât de absurd ar fi să nu înțelegem nimic din experiențele cele mai pregnante ale societăților puternic neoliberale: extinderea bogăției dar și o creștere fascinantă a inegalității (și deci a segregării sociale, teritoriale si economice). La fel de absurd ca a crede că un anumit program politico-economic poate fi transportat în diverse locuri de pe planetă indiferent de circumstanțe și realitatea temporală. E o gândire anacronică. De exemplu, în loc de o discuție a futilității serviciilor sociale actuale și calitatea celor private, mai bine ne-am concentra asupra tipurilor de servicii sociale și structura lor și felul în care ar putea impulsiona dezvoltarea economică și socială în loc să creeze o dependentă de ajutoare. Aici chiar și discursul global e lent în a avansa mai presus de discrepanța public – privat.
Aleșii nostri se ceartă ca niște premergători, populația se acuză reciproc, afinitățile politice sunt deseori un mister și parcă se întăresc doar din antagonism, cu atât mai mult cu cât cei din rândul societății pe care îi considerăm “în derivă” susțin pe cine nu ne place. Postmodernitatea politică implică diferențierea nivelelor de guverare locală, regională, națională și internațională, cu o creștere continuă a deregularizării și o slăbire constantă a instituțiilor. Este necesară micșorarea golurilor de guvernare și rolul societății civile e esențial în a face aceste cereri. De clarificat aici că guvernarea nu înseamnă obligatoriu mai mult stat și nici ceva ce poate fi analizat doar prin spectre ideologice de stânga sau de dreapta ci un ansamblu coerent de politici care rezultă dintr-un diagnostic structural al lanțului infinit de interacțiuni între teritoriu și populația în toate formele ei de organizare, un cumul de idei transformat într’un plan de dezvoltare și consolidare care mobilizează toți actorii. Înafară de critici punctuale nu am ințeles din dezbaterile pe care le-am urmărit ce iși doresc cetățenii României la nivel structural pentru următorii 5, 10, 15 ani? Văd in rezultatele Somatiei Critic Atac un început către un astfel de răspuns dar multe din cereri adresează direct anumite rezultate și nu procesele care le-ar genera, ori aici văd necesară re-orientarea măcar unei părți din discursul societății civile.
Fără o comunitate puternică unită în spatele unor idealuri nu vor avea loc schimbări în clasa politică și nici în traseul aparent împietrit al României. Natura acestor idealuri ar trebui să fie hotărâtă de comun acord, măcar în linii mari pentru început. În momentul în care vor exista mase critice de oameni care știu ce vor și vor face cereri concrete viitorilor candidați doar atunci ar putea răsări reprezentanți care să incorporeze în mandatul lor aceste cerințe, convinși că doar așa ar câștiga voturile necesare. Rolul președintelui este important dar singur nu va salva o țară indiferent de puritatea sau binevoința sa. Orice candidat reclamă super puteri vindecătoare denotă populism, un curent de care trebuie neapărat să ne ferim chiar dacă e comod. Societatea trebuie să iși amintească de propriul său rol în procesul de conducere. Alături de exprimarea opiniilor și conflictelor personale stă legislația și consituția și acestea sunt armele pe care trebuie să ni le insușim cu speranța că orice schimbare pusă în mișcare generează apoi altele. Până atunci, divide et impera și o metodă arhaică de organizare societală triumfă în contextul in care dinamicile globale pur și simplu nu ne permit luxul de a nu ne proteja reciproc.