La ce bun mai ai politică fiscală când ți-ai pierdut dreptul să faci propria politică economică și monetară?
Odată cu aderarea la UE România a pierdut dreptul la o politică economică proprie. Vezi cât de greu s-au acceptat derogări pentru populație la calendarul liberalizării prețurilor la gaze, creșterea cotei de energie verde care ne-a umflat facturile la electricitate, cum mor încet-încet rămășițele industriei românești pentru că autoritățile n-au voie să umble la ajutoarele de stat. Oricum, naționalismul economic e ceva rău ne avertizează prompt cerberii media. Ne rămăsese politca monetară-mulțumită căreia în timpul crizei am putut să mai reglăm câte ceva cu ajutorul cursului nelăsând totul pe seama reducerilor de salarii și pensii și creșterii impozitelor ca în Grecia și politica fiscală-pe care oricum am folosit-o până acum mai mult în folosul intereselor corporatiste (vezi redevențele minuscule la petrol și gaze, cota unică, precononizata renunțare la taxa pe stâlp și impozitul pe dividende) decât în favoarea cetățeanului.
Ei bine, în curând vom rămâne doar cu politica fiscală, cea monetară urmând să devină amintire odată cu adoptarea euro. România a trasmis Comisiei Europene programul de convergență la euro, cu 2019 bătut în cuie (vezi aici) iar Mugur Isărescu, deși mimează fariseic prin discursuri necesitatea obținerii consensului politic, anunța răspicat reducerea rezervelor minime obligatorii la 2%, ca în uniunea monetară, în următorul an și jumătate, deși până în 2019 e ceva mai mult. În paranteză fie spus, scăderea la 2% a RMO (de la 14% la valută și 10% la lei în prezent), încheie apoteotic bula creditului încurajată discret de BNR în 2007 prin creșterea raportului rată/venituri la peste 100%. Cum se vede, blocarea unor sume mai mari în RMO-uri n-avea de ce să descurajeze prea mult bancherii în a oferi credite îndoielnice de vreme ce aderarea apropiată la euro urma să le ofere banii înapoi relativ repede.
Ce legătură este însă între adoptarea euro și renunțarea la resursele pe care statul le mai deține și mă refer aici la gaze (Romgaz), hidrocentrale (Hidroelectrica), cărbune (CN Oltenia) dar și la pachetele de control din Transelectrica, Electrica și Transgaz? Păi, să ne uităm din nou la Grecia. Va amintiți cum i se sugerase Atenei pe vârful crizei financiare să privatizeze niște insule? Cam așa se întâmplă când statul e dator, are nevoie de surse noi de finanțare iar FMI vine să sugereze măsuri de “creștere a eficienței” în economie.
Cu euro adoptat România va depinde de banii pompați de BCE. BNR nu va mai putea oferi linii nelimitate de credit băncilor locale, în ideea că acestea vor împrumuta la rândul lor statul cumparandu-i ceritificatele de trezorerie, ci băncile vor trebui să întindă mâna la BCE pentru a primi noi credite. Iar dacă parametri macro nu arată bine, dacă există deficite cam mari, ei bine, atunci România va trebui să facă niște reforme pentru a le îmbunătăți, niște privatizări și vânzări prin bursă, contați pe FMI pentru asta.
Și ce privatizări și vânzări prin bursă ne-au mai rămas? Păi, Hidroelectrica, CN Oltenia, Cuprumin, eventual CFR Marfă, plus pachete adiționale la Romgaz, Electrica, Transgaz, Translectrica-deja listate-până statul pierde controlul și devine acționar decorativ cum este în prezent la SNP Petrom. Sigur, nu ne vom limita la nevoie doar la decizii economice, probabil vom puncta și la capitolul decizii militare în apropiatul conflict din Ucraina, la o eventuală ofensivă a armatelor ucrainiene eliberatoare a Donbasului și Crimeii. Doar suntem parteneri strategici de nădejde, nu?