de Dana Domsodi
Intro
Pe 18 iulie avut loc la Universitatea Birkbeck o conferință menită să încheie școala de vară organizată la unul dintre departamentele universității. Maestru de ceremonii a fost Costas Douzinas, iar debatanții au fost (în ordinea numerelor de pe tricou): David Harvey, Stephen Frosh, Esther Leslie și Slavoj Zizek. Textul de față este o simplă consemnare a celor discutate acolo,. Vedete au fost desigur Harvey (desemnat de Zizek ca Sujet supposé savoir) și Zizek. Între cei doi, au vorbit Stephen Frosh – câteva reflecții despre psihanaliză și o lectură mai radicală a lui Judith Butler – și Esther Leslie, care a punctat frumos la luările de poziție (de ex: legea valorii stă încă în picioare) vorbind despre modurile artei police de a face vizibile câteva dintre locurile oarbe ale capitalismului. Tot Leslie a făcut si o combinație destul de contraintuitivă între Marx și Lacan. Dacă de la Lacan știm că sensul e punctuație (un soi de Dumnezeu e virgulă), atunci de la Marx, via Leslie, știm că muncitorul este punctuația capitalului. De aici până la reflecția despre formele de animism ale unei lumi reificate nemafiind decât un pas. Discursul lui Harvey a fost concentrat în jurul problemei relevanței teoriei marxiste și a ceea ce poate aceasta întemeia ulterior. In fine, Zizek s-a limitat la a discuta pornind de la premizele interlocutorilor săi. A pornit de la a-i reaminti lui Frosh că materialismul psihanalitic pornește de la recunoașterea mamei ca fix mama în visele pacientului și a sfârșit cu o reflecție despre pasivitate, generată ea însăși de lectura unui poem vechi sloven despre decizia a doi cavaleri de a renunța la duel, dată fiind completa absurditate a situației. Cei doi stăpâni au decis că viața lor face mai mult decât confruntarea, așa că s-au dat jos de pe cal și au mers în direcții opuse. Hegel la Varșovia. Am încercat să urmăresc firul roșu al acestor discuții și să îl redau aici cât mai simplu și relaxat. În paranteză fie spus, au mai fost câteva contrări între Zizek și Douzinas pe tema imigrației și a drepturilor universale. Perdant a fost prietenul Badiou, despre care Zizek remarca destul de corect că i se pare ciudată soluția radicalului anti-etatist Badiou de a rezolva situația sans papier-ilor prin integrarea lor de jure în statul francez. Și nu, nici un banc nou.
Morala capitalului
David Harvey a vorbit primul. Mesajul intervenției sale a fost, în fapt, o pledoarie în favoarea unei lecturi non-dogmatice și elastice a lui Marx. Modul capitalist de producție stă structural sub zodia totalității, care s-ar regăsi azi într-un moment de cotitură (inflexion point). Cognitive capitalism e noua formă hegemonică de deploaiere a capitalului, iar această nouă formă invită ea însăși la noi teorii critice. Capitalismul cognitiv este doar unul dintre modurile prin care capitalismul se salvează de el însuși, într-un timp în care a devenit evident faptul că doar capitalismul monetar (money capital) poate supraviețui și susține o creștere agregată. La infinit. Noua viață a capitalului nu este decât viața de după moarte a relevanței forței de muncă în crearea valorii. Noul capitalism se brenduiește pe sine sub specie morală. Green-capital. Intră și fair-trade pe piață. O mică incronguență apare totuși în acest punct: cu cât capitalismul devine mai moral, un tip de îndeletnicire pentru spiritele cu afinități elective înalte, lipsa unui loc de muncă devine marca socială a imoralității șomerilor. A avea un job e noua datorie kantiană. Doar munca ne mai face azi Subiect. Harvey nu adresează această incongruență, ci se rezumă la a reaminti că critica la adresa apologiei contemporane a capitalismului poate găsi resurse mereu actuale în textele lui Marx.
O singură polemică a iscat pledoria sa, și anume cea legată de teoria valorii. De ajuns. Decurge cu o oarecare evidență din tezele sale, că teoria criticii valorii muncii marxiste devine problematică în contextul modului de producție contemporan. Ponderea scăzută a valorii forței de muncă în prețul final al produsului pare să fie sentința definitivă a teoriei valorii. Fie reușim să readaptăm această teorie la cerințele pieței criticii actuale, fie ne mai gândim. Sigur, poate merită să ne mai gândim, Harvey a zis ca face la fel, și poate că marxismul trebuie să își reziste propriilor tentații de a face saltul in post-marxism prea devreme. Întrebarea referitoare la legea valorii este azi mai relevantă ca oricând tocmai fiindcă distanța dintre valoare și bogație materială (cele două ipostaze ale valorii care subîntind distincția primară între munca abstractă și munca concretă) s-a lărgit atât de mult devenind de-a dreptul contradicție. Analiza acestei contradicții merită efortul, însă nu de pe pozițiile unei teorii marxiste care ar trebui să abandoneze critica legii valorii, ci de pe pozițiile unei teorii marxiste menite să denunțe nevroza capitalului în legătură cu această teorie. Între noi fie vorba (marxiști dogmatici), a abandona teoria valorii cât timp capitalul însuși (și de unul singur) mai crede încă în ea ar fi un gest de necugetare teoretică.
Suntem cu toții capitaliști
Zizek începe bine: Capitalul nu este o carte de critică culturală, deși poate fi utilizat și în aceste scopuri. Pentru el, reconstruirea teoriei marxiste este declasată de o relecție asupra modului în care capitalismul contemporan i-ar aparea lui Marx însuși. Imperativul marșului înainte al teoriei de stânga trebuie să acomodeze cerința unei fidelități față de Marx, și măcar pentru că fetișismul mărfii pare abia azi ajuns la maturitate, materialismul Capitalului fiind o poveste din viitor, mai degrabă decât realitatea de la 1800. Dacă Harvey a insistat pe critica capitalismului moral, Zizek deplasează accentul pe noua formă a neo-liberalismului contemporan de a adresa liberatea. Libertatea azi nu mai e doar liberatea față de mijloacele de producție și aceea de a-ți vinde forța de muncă, ci, libertatea de a fi tu însuți un capitalist, chiar dacă în arhiva statului figurezi de fapt și de drept ca șomer. Între venitul de șomer și capital stă doar o mutație de perspectivă. Orice venit poate deveni capital atunci când fiecare dintre noi se regăsește în ipostaza de investitor: putem alege cum să investim acest venit minuscul în noile sisteme de educație sau sănătate private, de pildă. Cumva are și sens, într-o lume în care munca nu mai contează, rezultă cu necesitate că suntem toți capitaliști. Altă explicație nu poate să existe. Și capitalul poate fi hipster, dinamic și creativ, gata să absoarbă și să acomodeze adormitul inner free-lancer din fiecare dintre noi. Pentru Zizek, doar de la Marx putem începe să gândim modul structural și violent al acestei noi ideologii a bullshit-ului capitalist. Noua sa rezoluție e pasivitatea activă în fața noii ideologii contemporane a angajamentului. Poate doar în avangarda teoretică și practică mai merită să pui osul la treabă. Nici față de violență nu trebuie să fim sfioși, textele lui Benjamin rămân și ele de actualitate. Spectrul violenței divine poate acomoda și forma sa reală. Oricum, dacă preluăm puterea, Judith Butler devine Ministru de Interne. Negri și Hardt? Trebuie mers dincolo de teoria accelerării și măcar pentru a o conduce la consecințele sale finale.
Proletariatul la Florența
Finalul dezbaterii îi regăsește pe Zizek și Harvey schimbând replici pe tema relevanței teoriei valorii. Pentru Harvey există moduri diferite de a fi ale teoriei valorii, o lectură posibilă ar fi aceea a valorii ca muncă socială, iar o depliere definitivă a acestei forme în splendoarea consecințelor sale pozitive ar fi posbibilă doar într-o formă de organizare socialistă. Teoria valorii rămâne un concept productiv, situația complicându-se în momentul în care încercăm să combinăm această teorie cu producția de cunoaștere/imaterială. Zizek nu lărgește discuția, însă reușeșe să facă lumină, întrebându-l inocent pe Harvey dacă a citit Postone. Răspunsul lui Harvey a fost acela al unei iminente reîntoarceri la fișele sale de lectură, în virtutea unor viitoare reflecții scrise în legătură cu această chestiune. Pe scurt, nu-și amintește de Postone, iar asta se și vede, și îi și bucură pe aceia dintre noi care se încăpățânează să rămână dogmatici. Înapoi la argument!
Nu putem încheia decât cu consemnarea reflecțiilor scurte despre transformarea revoluționară a societății. Pentru Harvey, acest lucru nu se poate întâmpla fără o transformare radicală a tuturor aspectelor totalității capitaliste. Intuind întrebarea referitoare la subiectul revoluționar, și pentru a o evita, Zizek lansează ipoteza consolatoare a faptului că proletariatul nu a dispărut cu totul în Asia, ci umblă încă printre noi. Cel mai bine o știu asta mic-burghezii toscani din Florența, care s-au trezit într-o zi că, undeva pe străzile ascunse ale orasului artei, ardeau de vii câteva sute de muncitori, rezidenți înghesuiți și precari ai unui sweatshop contemporan. Nu erau capitaliști. De la Zizek citire.