Nici poetul, nici ideologul nu a reuşit să accepte vreodată că este dispreţuit. Ei au pretins, întotdeauna, că adversarii lor îi urăsc. Să accepţi dispreţul unor semeni este un act de curaj, de introspecţie. Te pune pe gânduri şi te chinuie. Există riscul să descoperi că, din când în când, oferi şi motive pentru a fi dispreţuit, nu doar motive pentru a fi admirat. Aşa descoperi şi alteritatea – alţii sunt altfel. Pentru că aşa sunt, nu fiindcă te urăsc pe tine.
A te prezenta, permanent, drept victimă a urii altora este un act de laşitate. Sartre avea dreptate: “Infernul sunt ceilalţi.“ Întotdeauna. A te declara urât de alţii este şi un act totalitar – de partea ta e binele. Întotdeauna. De partea celorlalţi – doar resentimentul. Negreşit, întotdeauna. Dar de ce să ne uităm în oglindă, când e mai ușor și mai spectaculos să scoatem o carte despre ura și resentimentele celorlalți față de noi?
Până la urmă, poetul a acceptat că moare. Nu știu dacă, în final, a admis că putea fi și dispreţuit. Acolo unde vine resemnarea în faţa morţii, nu mai e loc şi pentru alte acceptări. De partea cealaltă, a te grăbi să trimiţi în tâmpla abia răcită glonţul pe care scrie “Eşti de dispreţuit!” mi se pare un act de ură, nu de dispreţ. Un act de dispreţuit, nu un act critic.
Poetul nu a fost niciodată un ideolog. Nici nu a visat să fie unul. A fost un poet cu o preocupare socială exacerbată. Și, în esenţă, socialul înseamnă omul. Iar omul poate fi monstruos de imperfect în raport cu îngerul care se crede. De-aceea, toate ingineriile sociale se dovedesc mai degrabă uzine de monstruozităţi, decât fabrici de îngeri; de- aceea, alunecatul în propagandism este atât de comun.
Marea înfrângere a poetului a fost să creadă în “comunismul cu chip uman”. Un alt pas spre dezastru a fost să creadă că dictatorul putea fi acel “chip”. A venit şi minţirea de sine: că el, poetul, poate nu doar să vândă românilor ideea comunismului cu chip uman și chipul umanizat al dictatorului, dar chiar are darul de a-l influenţa pe dictator să nu fie dictator.
Ideologul şi-a dorit să devină ideolog. Mai întâi al comunismului. Pagini strategic “uitate” dovedesc strădania. Neîncrederea unor foşti tovarăşi de drum ai familiei în tânărul vlăstar şi, mai apoi, naţional-comunismul pretorienilor ideologici ceauşişti au limitat aspiraţiile pretendentului. Academia Ştefan Gheorghiu, pe care astăzi — pe bună dreptate – ideologul o ia în derâdere, a fost un loc inaccesibil aspirantului de acum câteva decenii. Şansa lui de a nu-și vedea visul cu ochii – a deveni ideolog comunist în toată puterea cuvântului — a stat în obtuzitatea unor trepăduși. În felul acesta, pe scara ascensiunii, aspirantul nu a ajuns atunci mai sus de o treaptă nesemnificativă.
În vreme ce poetul a continuat să creadă că textele sale pot ajuta chipul comunismului să devină unul uman, aspirantul la statutul de ideolog a fost ajutat să plece – liniştit şi confortabil – din România de alţi comunişti. Unii cu față umană – eurocomuniști de tip Santiago Carillo. Nu știm cât de uman ar fi fost chipul comunismului spaniol, dacă în Spania s-ar fi instaurat dictatura comunistă. Ajuns afară, cel căruia i s-a blocat accesul în elita tinerilor ideologi comuniști români a devenit unul dintre cei mai aprigi şi străluciţi critici ai comunismului românesc. Politolog. A scris pagini remarcabile, în care a demontat mecanismul comunist.
Poetul nu a avut idei politice. A avut ideea fixă că omul trebuie să fie în centrul politicii. O asemenea obsesie nu putea face casă bună cu dependenţa poetului faţă de singura idee politică posibilă în acei ani în România, idee care nu avea în centrul ei decât un singur om. Şi acela nu era poetul, ci dictatorul. Ideea că ar mai fi existat acolo un loc şi pentru un al doilea i-a fost fatală poetului social. Iluzia lui că strigând “Zis cel Mare, zis cel Sfânt/zis cel Bun, zis cel Viteaz,/ Omul tău de azi”, tinerii se gândeau, de fapt, la el, la poet, nu la dictator, i-a costat mult pe toţi cei prinși în acest joc.
Carisma şi talentul de a scrie uşor, patetic și neobosit şi-au luat tainul. Din dispreț pentru derapajele etajului său social, eşuat în propagandistic, s-a ajuns la nerozia negării integrale a poetului. O eroare de proporţii. Cu nimic mai scuzabilă decât erorile poetului însuşi. Un poet nu tocmai oarecare.
Politologul-propagandist de azi a avut mereu idei politice. Și mereu altele – extrema stângă, stânga, centru-stânga, centru, centru-dreapta, liberal clasic, neocon, procomunist, anticomunist etc. O paradigmă în continuă devenire: nu ştii niciodată ce este. În ultimii ani, a fost asimilat printre fondatorii dreptei româneşti; a se citi – printre fondatorii liberalismului de tip bălţat.
Poetul-propagandist a fost şi a murit prizonierul unui proiect imposibil. Politologul-propagandist face posibil orice proiect. O fracţiune dintr-un partid cu origine vânjos comunistă s-a dat peste cap şi a devenit o formaţiune politică democrată. S-a mai dat o dată peste cap şi a devenit şi parţial liberală. Dacă mâine nucleul de bază se mai dă o dată peste cap, vom vedea aceeaşi entitate pestriţă declarându-se şi creştin-democrată. Politologul-propagandist va îmbrăca din nou haina zilei: creștin-democraţia. Garderoba lui ideologică pare nelimitată.
Poetul a fost omul unui singur om politic. În măsuri diferite, politologul-ideolog a intrat pe sub pielea tuturor liderilor politici: de la paginile dedicate dictatorului la cartea de convorbirti cu cel ce i-a urmat dictatorului ucis; de la curtarea în draci a celui întruchipând aspiraţiile şi iluziile societăţii civile la ataşamentul faţă de actuala putere. Motivele pentru care a scris şi scrie critic despre dictator îi erau cunoscute şi când îl proslăvea. Ce-i reproşează, cu aroganţă, azi unuia dintre preşedinţii post-decembrişti era vizibil şi când îl curta de mama focului. Informaţiile pentru care cere azi, cu vehemenţă, pedepsirea celui ce a luat locul dictatorului erau cunoscute şi când scria împreună cu acesta o carte. Înainte de a intra în graţiile noului conducător şi a-l declara singura şansă a democraţiei, se temea că, sub acest conducător, România ar putea lua calea Venezuelei lui Hugo Chavez. Ş.a.m.d.
Puţini dintre cei ce au trecut prin presa comunistă – fie ea și cea doar culturală — au rămas imaculaţi. Se pot da citate jenante din oameni la care nu te-ai gândi. Sunt oameni care au acceptat să li se introducă citate în ce scriau, considerându-se oarecum uşuraţi că nu o fac cu propria mână sau la propria maşină de scris. Despre genialitatea dictatorului și chipul uman al comunismumui se pot da metri de citate aiuritoare din textele în proză ori în versuri ale poetului. Din ideolog – incomparabil mai puține.
Există însă un număr însemnat de pagini în care poetul a fost foarte critic – în vers sau articol de gazetă – cu “anumite stări de lucruri” din timpul dictaturii. Nu-mi amintesc să existe vreo dovadă că, înainte de a părăsi România, ideologul a îndrăznit vreodată să formuleze asemenea critici. Nu-mi amintesc vreun rând critic al ideologului care să se ridice fie și la glezna pamfletelor – rimate ori nu – ale poetului.
Poetul nu a regretat nimic din deșănțații metri de propagandă versificată pe care i-a produs. Dimpotrivă, și-a apărut acele redute ale capitulării morale cu o încăpățânare deprimantă. După ce a fost scos din amnezia în care se afundase în legătură cu propriul trecut, ideologul-politolog a explicat că a mai scris câte o porcărie prin gazete, ca să poată publica volumul fundamental al tinereții sale. Numai că și cartea cu pricina cuprinde bălți pro-comuniste şi genuflexiuni în faţa gândirii dictatorului; o întreagă gimnastică înjositoare.
Poetul a tras după el mulțimi impresionante, oameni care vedeau, sau se iluzionau că văd, o lumină la capătul tunelului prin care se oferise să le fie călăuză. Istoria îi va judeca pe poet și pe cei ce l-au urmat prea de aproape, purtați pe aripile unei transe şi eşuaţi într-un somnabulism degradant. Nu cred, însă, că tot poetul a condus mâna ideologului în devenire să scrie, în 1976, următoarele:
“Un răspuns de principiu, menit să ne asigure înţelegerea limpede a semnificaţiei autentice a apariţiei în prezent a unor forţe anticapitaliste din ce în ce mai diverse, îl aflăm în definirea de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, de pe poziţiile marxismului creator, a actualei faze a crizei sistemului mondial capitalist (…). Capitalismul nu poate fi nimicit prin vagi reverii, prin revolte dogmatice, prin tranziţii bruşte şi prin studii metafizice. Singura modalitate de a depăşi acest statu-quo este revoluţia socialistă, în care clasa muncitoare, condusă de Partidul politic revoluţionar, va avea rolul principal”.
Verbele poeților și cele ale ideologilor sunt diferite. Poetul s-a repezit la verb și la metaforă spre a-i blestema pe “trădătorii de țară”, adică pe cei ce nu simțeau ca el și nu gândeau ca dictatorul lui adorat. “A nimici” este verbul unui ideolog — ființă rece, calculată, indiferentă la oameni. Îndemnul poetului, pe care şi-l amintesc mulţi dintre tinerii de demult, a fost “Iubiți-vă pe tunuri”. Grandilocvent, patetic, poate chiar nesincer. Cel al ideologului – “Să nimicim capitalismul!”. Articulat, precis, sincer.
Manipulaţi decenii la rând, şi de poeţi şi de ideologi, să creadă că au de ce iubi comunismul și de ce urî capitalismul, românii sunt manipulați astăzi să iubească necondiționat anticomunismul propus mai ales de cei care vedeau cândva în comunism nimicitorul sfânt al capitalismului. Sfântul Gheorghe devine balaurul aşa cum balaurul fusese cândva Sfântul Gheorghe. Și în felul acesta, comunismul devine “interesant” nu doar pentru nostalgicii troglodiți.
De fapt, românii sunt îndemnați încă o dată să nu vadă diferența între a disprețui și a urî. Pentru asta li se livrează adevăruri rabatabile, potrivite oricărui scenariu de cabinet. Un navetist prin toate gările doctrinare se dă din nou drept un virtuos poet al politicului. Aşa ceva nu este motiv de ură, ci de dispreţ.
A murit un poet de curte. Trăiască politologul de curți!
Textul a fost publicat pe www.dorintudoran.com şi apare cu acordul autorului.