Recomandăm textul Elenei Vlădăreanu de pe blogul ei (aici integral).
Probabil multi stiu aceasta poveste, chiar daca eu nu am spus-o niciodata oficial. Nu as fi spus-o nici acum, pentru ca nu vreau sa fie vorba despre mine, dar mintea leaga lucrurile si, iata, nu imi da pace de cand am citit reactiile catorva intelectuali la dialogul Liiceanu-Müller de la Ateneu. Da, cea mai vanduta carte a Editurii Humanitas era atunci Codul bunelor maniere, numai ca acest adevar, desi sustinut de cifre, a fost contrazis in ziua imediat urmatoare aparitiei articolului cu pricina de o pagina intreaga semnata de Gabriel Liiceanu si care se dorea un fel de drept la replica. Spun un fel de pentru ca, de fapt, nu era tocmai drept la replica, nu ar fi avut la ce sa fie replica, la un adevar? In fine, printre tot felul de jigniri si acuze la adresa mea, cum ca as fi inventat totul si ca nu am intrebat nici un oficial al editurii, Liiceanu oferea un alt adevar: cartile cel mai bine vandute ale Editurii Humanitas erau volumele lui Andrei Plesu, ale lui Mircea Cartarescu si, nu in ultimul rand, ale sale. Desigur, acest din urma adevar, era mult mai potrivit cu imaginea unei edituri elitiste, precum Humanitasul. Cu ce nu se potriveste el? Cu decizia si gustul publicului. Atunci insa lui Gabriel Liiceanu i-a fost relativ usor sa isi impuna propriul adevar impotriva adevarului unui public consumator de bune maniere, dar demn de dispret din cauza lipsei sale de apetenta fata de cartile cu adevarat importante. Desi nici acum nu pare complicat – drept dovada, Liiceanu a fost intervievat imediat dupa seara de la Ateneu si doar parerea sa s-a facut auzita – in sala au fost mult prea multi oameni martori ai adevarului incomod, si nu ai celui in care se incapataneaza sa creada Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu si Mircea Cartarescu. In ambele situatii, in cea marunta, care ma priveste doar pe mine si pentru a carei relatare ma simt stanjenita, si in cea majora, care priveste aproape 1000 de oameni cati au fost in seara aia la Ateneu, este practic vorba despre acelasi lucru: incercarea de a inlocui adevarul cu un alt adevar recunoscut doar de o minoritate si care este mult mai confortabil pentru minoritatea respectiva sau pentru imaginea ei. Problema este ca aceasta minoritate are drept de opinie, cei 1000 de oameni nu.