România are unul dintre cele mai scăzute niveluri ale cheltuielilor de protecţie socială din Europa. Ne găsim la jumătate din media zonei euro în ce priveşte ponderea în PIB a cheltuielilor de protecţie socială (14% faţă de 27%) şi la 60% din media zonei euro în ce priveşte ponderea cheltuielilor cu pensiile în PIB (7,4% faţă de 12,4% – date pentru 2008). Mai mult, în valori absolute, România are cele mai mici cheltuieli de protecţie socială pe cap de locuitor din UE, şi anume 339 de euro anual, de 20 de ori mai puţin decât media zonei euro. Deşi aceste cheltuieli s-au dublat după 2004, ele rămân cele mai mici din Europa, mai mici chiar şi decât ale vecinilor bulgari. La paritatea puterii de cumpărare, dat fiind nivelul mai mic al preţurilor din România, cheltuielile de protecţie socială sunt doar de cinci ori mai mici decât media zonei euro. Totodată, cheltuielile cu ajutorul de şomaj au o pondere de cinci ori mai mică în totalul cheltuielilor de protecţie socială, în România faţă de UE.
România nu are, aşadar, cheltuieli mari de protecţie socială, prin comparaţie cu UE. Nu se poate afirma că protecţia socială prea ridicată reprezintă cauza decalajului de competitivitate dintre România şi UE.
Poate că aceste cheltuieli sunt mari prin comparaţie cu veniturile bugetare, dar aceasta este mai degrabă o problemă de colectare a veniturilor şi de calibrare a sistemului de taxe şi impozite decât o problemă a nivelului protecţiei sociale.
Într-un studiu recent pe care l-am coordonat în cadrul unui program cu finanţare europeană, am analizat cum sunt folosiţi banii pentru protecţie socială raportat la nevoile beneficiarilor.
Un aspect interesant este acela că şomerii şi pensionarii au şi alte surse de venit importante, în afara prestaţiilor sociale. Pensia reprezintă mai puţin de 50% din venit pentru o treime din pensionari, iar ajutorul de şomaj reprezintă mai puţin de 50% din venit pentru două treimi din şomeri. Date fiind nivelurile scăzute ale acestor prestaţii sociale, o interpretare ar putea fi aceea că există un compromis social prin care aceste niveluri scăzute sunt compensate de accesul la alte surse de venit.
Plecând de la Ancheta Bugetelor de Familie 2009, realizată de INSSE, şi selectând de acolo recipienţii de protecţie socială (un eşantion de peste 23.000 persoane), am realizat două analize de regresii. Prima, folosind variabila dependentă „ponderea veniturilor din prestaţii sociale în total venituri”, a ajuns la o serie de concluzii îngrijorătoare, enumerate în continuare.
Apartenenţa la categoria şomeri scade probabilitatea de a beneficia de o formă de asistenţă socială, ceea ce arată o inadecvare a protecţiei sociale pentru această categorie, explicabilă probabil în special pentru şomerii de durată. Apartenenţa la categoria elevi şi studenţi scade probabilitatea de a beneficia de o formă de asistenţă socială, ceea ce arată o inadecvare a protecţiei sociale pentru această categorie.
Apartenenţa la mediul urban este corelată cu o pondere mai mare a veniturilor din prestaţii sociale în total venituri. Mai ales în oraşele mici, foste monoindustriale, accesul la surse alternative de venit este mai rar decât în mediul rural. 40% din populaţia urbană este puternic dependentă de prestaţiile sociale (care reprezintă peste 80% din veniturile lor), faţă de numai 20% în mediul rural.
Ponderea veniturilor din prestaţii sociale creşte pe măsura creşterii educaţiei, un rezultat neaşteptat şi care arată inadecvarea dintre sistemul educaţional şi piaţa muncii.
Apartenenţa la un grup etnic minoritar creşte probabilitatea ca ponderea veniturilor din prestaţii sociale în total venituri să fie mai ridicată, cu 31% pentru maghiari şi cu 55% pentru romi, însemnând că în rândul populaţiei aparţinând unor minorităţi gradul de sărăcie este mai mare.
A doua regresie, având ca variabilă dependentă „cheltuielile pentru pensiile pentru vechime în muncă”, arată că acestea sunt mai bine calibrate şi explicate de model.
În concluzie, România nu cheltuieşte mult per ansamblu pentru protecţie socială şi nici în particular pentru pensii, dar cel puţin în privinţa şomerilor, elevilor, studenţilor şi persoanelor aparţinând unor minorităţi cheltuielile nu îşi ating ţinta. Mai mult, sistemul de protecţie socială favorizează, paradoxal, persoanele cu studii superioare şi pe cele din mediul urban.
România are nevoie de o reformă a sistemului de protecţie socială, dar de una care să menţină ceea ce funcţionează bine, şi să atace disfuncţionalităţile evidenţiate. Cine ştie să citească printre rânduri va găsi şi teme adecvate de campanie electorală. Dar important este ca reforma sistemului de protecţie socială să plece de la adevăr şi să ţintească problemele reale.
Text aparut si in Jurnalul.