Nu există soluții perfecte, ci doar compromisuri neplăcute de Alex Cojuhovschi

Tema: Criza energetică

Alex Cojuhovschi – a studiat fizică la Leibniz Universität Hannover unde a susținut și o teză de doctorat.

S-ar putea spune că definiția privilegiului este să nu trebuiască să-ți pese de problemele altora și invers – cei fără putere nu au de ales decât să plătească prețul conform regulilor și stabilite de cei puternici. Într-o anumită măsură, asta se aplică și relațiilor dintre state, chiar și în cazul unei ordini „bazate pe reguli”. 

În ceea ce privește criza prețurilor la energie în România, ea este un fenomen care are loc într-un context, care nu e neapărat specific României. În plus, această criză are rădăcini mai adânci și nu s-a născut odată cu războiul rusesc din Ucraina, care a zgâlțâit într-adevăr echilibrul de putere global, dându-i o dinamică neașteptată. Pentru România asta a însemnat confruntarea cu un o realitate asupra căreia nu are un control efectiv, opusul unei situații privilegiate. Să încercăm pe scurt să descriem acest context, mecanismele și originile sale cât și opțiunile României.

Piața 

Recenta criză energetică a forțat publicul interesat să se familiarizeze cu modul neintuitiv în care funcționează piața energiei. Am aflat de exemplu că prețul este decis de așa-numitul „ordin de merit”, prin care energia cea mai scumpă decide prețul de tranzacționare (clearing price). Este ca și cum prețul fructelor ar fi stabilit de cel mai scump strugure de pe piață, care e probabil și cel mai nesănătos. Ideea e ca cei care vând în schimb mere nutritive și ieftine să primească un stimulent (diferența de preț) – pentru a produce și mai multe mere ieftine și gustoase. Pentru majoritatea dintre noi asta e o modalitate neintuitivă de a organiza o piață de fructe și legume. Diferența de preț poate fi văzută și ca venit necâștigat, sau ca o subvenție. Acest sistem este diferit de piețele convenționale, dar ele au un element comun esențial: prețul.

Într-o economie de piață, prețurile funcționează ca semnale, într-un mod similar cu modul în care durerea/plăcerea funcționează ca semnale în corpul uman. Așa cum durerea ne avertizează asupra potențialelor daune în corp, prețurile oferă informații despre disponibilitatea, deficitul și dezirabilitatea bunurilor și serviciilor de pe piață – atunci când cererea este ridicată în raport cu oferta, preţurile tind să crească.

Prețurile pot crește însă și în anticiparea unor potențiale probleme – viitoare penurii sau perturbări ale pieței. De exemplu, dacă există temeri cu privire la o viitoare penurie a unei resurse, cumpărătorii vor face provizii, ceea ce duce la creșterea prețurilor. În același timp, un preț crescut poate ajuta la stimularea producției; sau la stimularea consumătorilor să își reducă consumul imediat și să se eficientizeze. Revenind la analogia durerii, când nu sunt bani de dentist, durerea se transformă într-un semn că trebuie să ne descurcăm și fără dinți.

Pe piețele de energie am putut observa o astfel de situație în 2021, când prețurile au crescut constant încă din mai, prefigurând o aprovizionare necorespunzătoare cu gaz metan în timpul iernii. Iarna a venit, nu a fost prea frig, a fost destul gaz, piața și-a făcut treaba, dar am plătit prețul. Ca să punem în perspectivă care poate fi acest preț: cei 20 și ceva de ani de Energiewende au costat Germania circa €500 de miliarde; un an și jumătate de criză a prețurilor la energie a costat aproape €300 de miliarde. Țările europene au alocat în total €758 de miliarde pentru combaterea creșterii prețurilor la energie.

În vremuri de abundență, o piață nemonopolizată oferă de obicei prețuri mici și nimeni nu acordă nicio atenție constrângerilor fizice sau aspectelor tehnice obscure de tranzacționare. Dar, în vremuri de criză sau de anticipare a crizei, prețul tinde să explodeze, provocând astfel o durere enormă. Faptul că piața de energie  folosește „ordinea de merit” are un efect amplificator asupra

acestui semnal. Este ca analgezicele, dar invers, durerea este agravată. Cu toate acestea, o explozie a prețurilor în vremuri de criză nu este un efect secundar nedorit, ci e piața care își face treaba, deci ea “nu poate fi învinovățită de criza actuala“.

În această lumină, intervențiile guvernelor de a plafona prețul energiei împiedică piața să își facă treaba. Consumatorii nu simt întreaga creștere de preț, consumul lor nu va scădea așa cum a cerut piața, deci prețul nu are nicio șansă să scadă spre o nouă poziție de echilibru. Da, pentru ca piața energiei să își facă treaba ar trebui să tratăm energia ca pe un bun de care ne putem lipsi dacă prețul e prea mare. Ceea ce nu prea se potrivește cu realitatea. Astfel ajungem la următorul aspect al pieței de energie: cererea este inelastică, însemnând că consumatorii nu își reduc prea mult consumul atunci când prețul crește. Am putea spune că piața energiei are un fel de rezistență la preț, iar pentru a învinge această rezistență și pentru a-și face treaba, prețul ar trebui să crească și mai mult, împingând consumatorii cu insuficientă putere de cumpărare într-o sărăcie care eventual va elimina cererea pe care o generau și eventual chiar și consumatorii. Atâta timp cât puterea de cumpărare este neuniform distribuită, cei mai cu dare de mână nu își vor reduce suficient consumul drept răspuns la preț (inelastic), și povara va fi dusă către cei care sunt obligați să o facă. În același timp în economie inflația se va propaga rapid, de la prețul pâinii până la prețul oțelului. Așa arată o piață a energiei funcțională. Dacă România va interveni la următoarea criză cu o nouă plafonare, nu numai că se va face vinovată de obstrucționarea mecanismelor de piață, dar și prețul acestui act se va resimți printr-un și mai mare deficit bugetar, ceea ce va adanci țara în purgatoriul fiscal în care se află. 

Dacă prețul este un semnal, piața este mediul în care el se propagă. Atâta vreme cât o țară este cuplată la o piață comună cu țările vecine, în timpuri de criza prețul va crește și acolo

unde premizele crizei nu sunt existente. Acest lucru s-a văzut în Norvegia, o țară cu o pondere a gazului în producția de energie de sub 1%, cu ocazia decuplării Europei de gazul rusesc: prețurile au explodat în 2022 în sudul țării, conectat prin cabluri la țările vecine, pe când în nordul neconectat suficient au rămas mici. Recent Norvegia a respins un proiect de interconectare, argumentând că stabilitatea energetică a țării ar fi amenințată de “expunerea la exporturi”.

Cum țările care participă la aceasta piață nu au toate aceeași putere de cumpărare, dar se bat pe aceeași marfă, cele cu mai multă dare de mână vor fi avantajate. Problemele lor devin problemele celorlalți. Acest fenomen s-a putut observa pe piața internațională, când țările  Europene vestice au cumpărat tot ce au putut în materie de LNG, inclusiv gaze de șist, creând crize ale sistemelor energetice la celălalt capăt al globului. Puterea de cumpărare a Europei i-a permis să sufle de sub nas altor țări mai sărace până și gazul deja contractat. 

Când vine vorba de contaminarea prețurilor și de competiția pentru resurse cu vecinii mai cu dare de mână, România nu are cine știe ce libertate de mișcare. În principiu cu cât piața are mai mulți participanți, cu atât poate absorbi mai bine eventualele șocuri sau excesele surselor intermitente, de aceea este improbabil ca economiile cu putere de cumpărare să renunțe la ea. România poate profita însă de această interconectare pentru a se debarasa de producția de energie regenerabilă către vecini, ceea ce i-ar face sursele convenționale mai ieftine și ar reduce volatilitatea producției, cu avantaje pentru consumator.

Un episod recent ne arată ce vor de la noi în materie de energie țările cu o mai mare putere de cumpărare. Nu, nu e energia regenerabilă, pe aceea o produc ele mai mult decât pot folosi. Încă nu a venit vremea să vedem țări bătându-se pe energia din vânt și solar. E vorba de altceva, de asigurarea accesului la o sursă de energie și materii prime de neînlocuit la ora actuală, gazul natural: OMV a dat în judecată statul român la Curtea Internațională de Arbitraj de la Paris din pricina legii off-shore, care stipulează printre altele că guvernul României “poate introduce restricţii temporare de preţ şi vânzare pentru unele cantități de gaze”. Aici ar trebui să menționăm că Curtea de Arbitraj de la Paris nu e un vreun organism statal sau vreo instituție a UE, ci e justiție privată. Contractele comerciale de obicei trebuie să respecte cadrul legal al unei țări, ceea ce de obicei numim “domnia legii”, cauzele și procedurile sunt de regulă publice; la curțile de arbitraj e fix invers, se judecă dacă legile unui stat respectă clauzele contractuale, ceea ce am putea numi “contractul e sfânt”, cauzele judecate și procedurile sunt de regulă secrete. Ceea ce întărește distincția dintre justiția ca bun public și justiția privată. 

Și da, se poate spune că aceste curți subminează statul de drept, deși în teorie ar trebui să fie complementare acestuia. Trebuie spus că Curtea de la Paris e văzută drept una dintre cele mai civilizate, respectând “dreptul internațional”, dar ce se judecă acolo e practic dreptul statului român de a legifera ce se întâmplă cu resursele sale naturale. După cum am menționat deja, aceste curți de arbitraj nu sunt printre cele mai transparente, și câteodată corup ideea de justiție prin conflicte de interese: un raport al Institutului Internațional pentru Dezvoltare Sustenabilă a identificat 20 de judecători ai Curții Internaționale de Justiție (ICJ) care au activat ca arbitri în dispute dintre state și multinaționale, deși statutul lor de judecători la ICJ le interzice asta. Practic aceste curți de arbitraj fac parte din infrastructura neoliberalismului (cunoscut și sub numele de fundamentalism al pieței) internațional care pune “drepturile” multinaționalelor deasupra dreptului național.

Acesta este un aspect esențial care trebuie înțeles despre economia de piață: o astfel de organizare a producției nu e spontană, ci e condiționată de existența unor instituții, norme, reguli și valori culturale care adeseori limitează statele naționale în capacitatea lor de a legifera democratic și suveran. În cazul României, principalele condiționalități sunt apartenența la Uniunea Europeană și procesul cultural de integrare în spațiul vestic, care poate fi rezumat prin sloganul “vrem o țară ca afară”. România nu poate schimba nimic de din proprie inițiativă atunci când vine vorba liberalizarea piețelor de energie și gaz, pentru că acesta e un program european început încă din 1996. Deși România, împreună cu alte state, a militat pentru schimbarea schemei de preț, deocamdată nu există un consens la nivel european, piața de energie va rămâne probabil și în cazul în care va exista o reformă. Asta pentru că forma actuala a pieței e un element esențial pentru realizarea tranziției verzi.

Tranziția verde…

Dacă e să judecăm succesul tranziției verzi, cea mai potrivită țară e Germania, o țară care a avut atât resursele financiare, voința politică cât și două decenii la dispoziție pentru a dovedi ce poate. Scopul ei principal, de a elimina centralele nucleare, a fost atins. Cât despre combaterea schimbărilor climatice, putem vorbi mai degrabă de stagnare sau chiar regres. 

În loc de a conduce prin puterea exemplului, modelul Germaniei a devenit modelul de facto al întregii Europe, prin mecanismele și politicile UE. Pe de o parte avem de-a face cu un soi de misionarism, pe de altă parte Germania a făcut asta pentru că a putut, datorită poziției sale privilegiate în Europa. O reputație care i-a și permis economic să vândă tranziția verde drept succes, nu numai în Europa. Așadar problemele Energiewende au devenit mai mult sau mai puțin problemele tuturor celor care le-au adoptat, că au avut de ales sau nu. De aceea este foarte apt să vorbim de Germania atunci când vorbim de contextul politicilor climatice europene.

Din păcate pentru noi ceilalți, soluțiile alese (solar, vânt, hidrogen verde, masă lemnoasă) sunt în fapt printre cele mai păguboase, dacă tragem linia corect. Și foarte costisitoare în cantitățile necesare de materii prime și energie fosilă (doar nu vă imaginați că extracția de minerale sau producția de oțel și plăci de silicon se face cu regenerabile). Regula pieței, care ne spune că prețul va crește atunci când crește cererea, se aplică firește și resurselor necesare pentru tranziția verde, ceea ce va crea o presiune inflaționistă suplimentară pe termen lung. Ceea ce încă nu s-a simțit foarte tare pentru că am avut acces la gaz rusesc ieftin, oțel pe cărbune ieftin, panourile solare vin de fapt din China și pentru că tranziția verde e deabia la început.

Gazul este un combustibil fosil ceva mai special, având emisii foarte scăzute comparat cu cărbunele și petrolul. Creșterea prețurilor la gaz în 2021 a dus la înlocuirea sa cu cărbunele, ceea ce a crescut emisiile globale cu 250 Mt, mai mult decât reducerea de emisii prin instalarea de capacitate intermitentă și nuclear, reducere care a fost de 220 Mt. Nu e de mirare că Germania pariază în continuare pe gaz, ministerul economiei condus de verzi plănuind 25GW de capacitate suplimentară până în 2030.

Pierderea accesului la gazul rusesc a declanșat o criză inflaționistă acută printr-o reacție în lanț, pentru că gazul nu este doar o sursă preferabilă de energie ci și o componentă esențială în lanțurile de producție (de exemplu pentru producerea de îngrășăminte). Când un factor are o influență disproporționată datorită poziției sale, în lumea financiară se numește “efect de levier”. Cum scria Zoltan Pozsar în 2022 despre economia Germaniei: “2000 de miliarde de valoare adăugată germană depind de 20 de miliarde de gaz rusesc”. 

Paradoxul prețului regenerabilelor 

Stabilirea unei baze industriale a fost istoric un proiect al statelor naționale, dar ethosul neoliberal european cere cât mai puțin stat, chiar și atunci când vine vorba de infrastructură, iar conceptul de “național” e văzut mai degrabă ca fiind cultural retrograd și o formă periculoasă de colectivism. Așa că nu mai rămâne decât piața, însă pe o piață liberă intermitența regenerabilelor și costurile ridicate ale integrării lor în rețea le-ar face indezirabile. Soluția e să le dai niște bani în plus peste ceea ce ar oferi piața, prin stabilirea unor reguli care le favorizează sau chiar obligând participanții la piață să le folosească. 

Drept rezultat al acestor politici și al progresului tehnologic, prețul de vânzare a energiei intermitente a tot scăzut, însă în mod paradoxal prețul plătit de consumatori a crescut. Acest paradox are mai multe cauze. De exemplu producătorii de energie regenerabilă intermitentă nu trebuie să își bată capul cu distribuția. În plus, atunci când  producătorii de regenerabile se pot debarasa oricând de producția proprie, nu trebuie să își bată capul nici cu stocarea, ceea ce le scade costurile de producție. Ba chiar în Germania sunt plătiți chiar dacă nimeni nu le poate cumpăra producția. Pe lângă costurile de distribuție și alte detalii tehnice, o bună parte a acestei creșteri de preț se datorează faptului că sursele intermitente de energie au nevoie de surse convenționale de energie care sunt puse în funcțiune când regenerabilele nu sunt disponibile. 

Gazul metan e esențial pentru acest proces, pentru că generatoarele pot fi pornite și oprite rapid, iar producția de CO2 e redusă față de alți combustibili, dar la nevoie sunt pornite și termocentrale pe cărbune. Cu cât acestea sunt folosite mai rar, cu atât energia produsă de ele e mai scumpă; cu cât e mai multă energie intermitentă, cu atât celelalte surse de energie devin în medie mai neprofitabile. Practic, cu cât ponderea regenerabilelor intermitente crește în producția de energie, cu atât mai multă capacitate convențională trebuie ținută în rezervă. În practică nu e o întotdeauna o relație liniară, dar există și momente, îndeobște iarna, când regenerabilele lipsesc total, dar când tragem linia, per total cu cât ai mai multa capacitate intermitentă instalată, cu atât suma plătită din buzunarul consumatorului crește, ceea ce se vede cu ochiul liber în grafic. Așa că prețul final reflectă întregul cost al capitalului necesar pentru funcționarea sistemului: atât sursele regenerabile, cât și sursele convenționale de care nu ne putem lipsi, dar de care ne folosim intermitent. Pentru că totul se măsoară în bani, se poate spune că atunci când e prea multă energie regenerabilă, ea poate amenința securitatea energetică a unei țări.

Că tot veni vorba de capacitate instalată, regenerabilele chiar au cu ce se mândri, ajungând la 80% din capacitatea suplimentară globală creată în 2021. Tot în 2021 emisiile de carbon au crescut cu 5,3% față de anul anterior.

Factorul de capacitate

Atunci când vorbim de capacitate asta nu ne spune însă nimic despre cantitatea de energie produsă, care depinde de factorul de capacitate, în cazul regenerabilelor fiind energia produsă cand e soare și bate vântul  raportat la ce ar putea produce dacă ar fi tot timpul însorit și ar bate vântul. În imaginea de mai jos avem un exemplu de factori de capacitate tipici pentru Germania pe vremea când avea nuclear. Nu sunt foarte diferiți de factorii de capacitate la nivel mondial, la nuclear, vânt și solar sunt practic identici. Nuclearul are factorul de capacitate cel mai mare pentru că ar fi fost foarte costisitor să ții reactoarele mergând în gol. 

Datorită faptului că tot timpul e nevoie de capacitate suplimentară pentru a compensa lipsa regenerabilelor, asta face și celelalte surse de energie să devină mai intermitente, astfel scazându-le factorul de capacitate, ceea ce a fost observat de un raport din 2019 al Deutsche Bank, care de altfel explică perfect fenomenul, care a constatat că factorul de utilizare a capacității energetice a Germaniei a scăzut de la 53% în 2003 la 34% în 2017. 

Distanța dintre percepția publică și realitate

Ca să nu arate ca o catastrofă, tendința e de a trage linia în așa fel încât să dea bine. Titlurile de presă și think-tank-urile anunță triumfal cum că regenerabile au depășit deja combustibilii fosili în producția de energie și prezic sfârșitul lor. Simultan, tot în UE, petrolul e cea mai folosită sursă de energie, ceea ce ne pune în fața unui aparent paradox. Să analizăm acest paradox folosind vântul și solarul: mascotele tranziției verzi au acoperit aproximativ 7% din consumul primar de energie al Germaniei. 

Asta nu e o cifră pe care o auzim prea des. De fapt, o auzim așa de rar încât o expertă pe energie din România m-a apostrofat pe Facebook că de ce răspândesc informații false și mi-a dat un link care spunea că sunt 44%. Cheia misterului e că cei 7% sunt contribuția la tot consumul energetic, incluzând industria, încălzirea, transportul, agricultura, electricitatea etc, care se bazează în marea lor majoritate pe combustibil fosili (80%). Cei 44% se referă în schimb doar la producția de electricitate. Însă 44% progres arată mai bine decat 7% progres și ceva regres.

Regres verde 

8,8% din energie (aproximativ 60% din energia regenerabilă) provin din arderea de masă lemnoasă obținută cât se poate de pre-industrial și verde prin tăierea pădurilor, inclusiv din arii protejate. Deși ponderea lemnului în regenerabile este îndeobște mai mare decât a celorlalte regenerabile, contribuția sa este supraestimată: “Țările europene care raportează o contribuție termică foarte mare a regenerabilelor tind să fie țări care ard foarte multă biomasă. Și dacă o ard ineficient e și mai bine, pentru că primesc mai mult credit.”

UE este un consumator vorace de lemn, utilizând în 2019 75% din producția mondială de lemn pentru incinerare. Și aici se aplică regula privilegiului și diferențialului de putere: țările cu putere de cumpărare mai mică și cu păduri de tăiat, cum ar fi Estonia sau România, își exportă lemnul, adeseori ilegal, către Olanda, Danemarca, Italia, Germania… Asta în ciuda faptului că lemnul produce mai multe emisii pe tonă decât cărbunele, iar în orizontul de timp necesar pentru a combate schimbările climatice de fapt nu e deloc regenerabil. Dar ce contează pentru contabilizarea progresului verde în UE e taxonomia și nu neapărat consensul științific.

Diavolul e în detalii  

Pentru a măsura eficiența energetică a regenerabilelor, în literatura științifică se folosește conceptul de EROI (raportul dintre energia obținută și energia investită). Însă, depinzând de ce măsurăm, există mai multe feluri de a calcula EROI. Cel mai simplu e să măsori EROI “la poarta fabricii”, ceea ce înseamnă că împărțim energia totală produsă de o sursă la energia consumată pentru a obține acea sursă. Un astfel de EROI nu e foarte relevant, pentru că nu include costurile pentru a aduce energia la consumatorul final și nici costurile indirecte – pentru regenerabile asta înseamnă și faptul că nu le poți folosi mereu atunci când ai nevoie de energie, pentru că nu sunt disponibile. Pentru a le face energia disponibilă discreționar, adică când ai nevoie de ea, regenerabilele au nevoie de stocare sau de păstrarea unei capacități de producție în rezervă. Aceste costuri scad EROI-ul regenerabilelor, pentru că întreg sistemul trebuie să consume mai multă energie pentru a funcționa nu doar când e soarele pe cer și pentru a avea cu ce ne încălzi iarna.

Folosind acest EROI extins pentru energia solară (adică dacă luăm în considerare toate costurile, inclusiv cele de compensare a intermitenței), aceasta are în Europa probabil un bilanț energetic negativ la nord de Alpi (deci și cea mai mare parte din Germania). Ceea ce înseamnă că solarul e pentru multe țări un fel de vopsea verde scumpă și pe alocuri toxică pentru a-i ascunde costurile. Datorită acestui EROI în apropiere de 1, solarul nu prea fi poate luat în serios drept piatră de temelie a tranziției energetice în Europa, exceptând zonele cum ar fi insulele grecești unde e soare mai tot timpul anului și nu există conectare prin cabluri cu continentul.

Energia eoliană stă mult mai bine, dar fiind o sursă intermitentă, “suferă” de aceeași problemă: costul ei real este cu mult peste prețul de vânzare. O analiză a costurilor ascunse a energiei eoliene pentru Marea Britanie, realizată cu date oficiale, ajunge la concluzia că costul unui MWh de energie eoliană în 2021, doar pe baza unor sume cunoscute care se pot ușor contabiliza, a fost de £114/MWh, mult peste prețul prezentat de rapoartele guvernamentale de £44-57/MWh.

Aritmetica biocombustibililor: 10 = 2

Asemănător cu EROI pentru regenerabile, pentru biocombustibili (de exemplu bioetanol din trestie de zahăr sau din porumb, biodiesel din floarea soarelui, soia și rapiță) se folosește conceptul de “balanță netă de energie” (NEB – net energy balance) pentru a măsura raportul dintre energia obținută și cea consumată pentru producerea lor. În UE, acest combustibil e produs din porumb, grâu și sfeclă. În cazul porumbului valoarea NEB e între 1,08 și 1,35, depinde de unde e produs și pe cine întrebi. Dar să luăm un articol din 2006 care îl plasează la 1,25, undeva pe la mijloc. Acest NEB înseamnă că pentru producerea a echivalentului energetic a 125 de tone de bioetanol din porumb e nevoie de echivalentul energetic a 100 de tone de combustibil, ceea ce înseamnă că doar o cincime din combustibilul produs e cu adevărat regenerabil. Ca sa producem etanolul din porumb pe care îl folosim acum 100% verde, ar trebui să alocăm o suprafață de 5 ori mai mare. În același articol biodieselul din soia stă ceva mai bine, cu un câștig de 93%, ceea ce ar cere o suprafață de 2 ori mai mare.

Sfecla are un NEB de 1,2: pentru a produce 100% regenerabil bioetanolul din sfeclă pe care îl producem acum, suprafața necesară ar fi de 6 ori mai mare.

Când se folosește grâul majoritatea surselor dau un NEB subunitar; practic atunci când produci bioetanol din grâu obții mai puțină energie decât ai băgat în el. O altă sursă dă un NEB de 1,09. Să zicem cu generozitate 1,10, ceea ce înseamnă că pentru a produce tot bioetanolul din grâu pe care îl consumăm acum 100% regenerabil ne-ar trebui o suprafață de 10 mai mare decât la alocăm în prezent. Nu e de mirare că în 2023, din cauza crizei prețurilor la energie producătorii de biocombustibili au ieșit în pierdere, cu tot cu subvenții.

Biocombustibilii mai ridică și prețul alimentelor, distrug pădurile și solul, poluează râurile etc. Un raport din 2021 a constatat că directiva europeană de a folosi 10% biocombustibili în transport a distrus o suprafață de pădure de mărimea Olandei. Nu e așa de mult, Olanda e mică, dar pas cu pas facem progrese. Dacă tot măsurăm în suprafețe de țări, suprafața folosită pentru cultivarea biocombustibililor în UE e de mărimea Irlandei.

Drumul care se lungește

Dacă situația și cifrele prezentate mai sus nu sunt total greșite, până acum progresul prin regenerabile a fost modest dacă luăm în considerare consumul efectiv de energie și o insultă la adresa inteligenței în ceea ce privește combaterea efectivă a schimbărilor climatice și a reducerii degradării mediului. Faptul că prețul electricității a crescut odată cu ponderea regenerabilelor se vede cu ochiul liber pe toate graficele și e un secret “hidden in plain sight”. Sunt totuși cifre oficiale și nu foarte contestate în miezul lor. Însă imaginea care rezultă e cu totul diferită de narativul curent, care prezintă regenerabilele drept o soluție la criza prețurilor la energie și la combaterea schimbărilor climatice. Confruntați cu aceste informații, am putea răspunde optimist: da, regenerabilele au niște probleme dar suntem pe drumul cel bun. Însă pe acest drum ne așteaptă o surpriză: cu fiecare pas făcut înainte drumul se lungește. Unul dintre motive este că energia obținută prin regenerabile trebuie trecută prin diferite procese de conversie pentru a putea fi folosită în procesele tehnologice, la fiecare pas pierzând o parte din energie. De exemplu hidrogenul verde: jumătate din energia regenerabilă inițială se pierde în conversia și transportul hidrogenului.

Un alt factor complementar acestor pierderi de conversie e că pentru anumite domenii industriale pur și simplu nu avem tehnologie necesară pentru a înlocui combustibilii fosili la niște prețuri la care să nu ne rupem spinarea: 30% din consumul de combustibil fosili are loc în sectoare economice în care e foarte greu să fie înlocuite, așa-numitele “emisii dificile“. Aceste emisii apar de exemplu în procesele industriale (cum ar fi producția de ciment, oțel și produse petrochimice) care folosesc combustibilii fosili pentru a crea temperaturi înalte. Aceste procese sunt actual responsabile de 10% din emisiile globale, mai mult decât toate automobilele de pe glob și decât aviația comercială la un loc. Unele dintre aceste industrii se pot adapta la intermitența regenerabilelor, dar multe dintre acestea, care operează în niște marje foarte stricte și competitive, au nevoie de o sursă constantă și ieftină de energie. 

Oțelul 

Voi folosi din nou Germania drept exemplu, pentru că este națiunea industrială cu cea mai mare producție de oțel în Europa și practic locul de naștere al politicilor climatice europene. Conform unui articol din Welt, în Germania producția de oțel reprezintă 30% din emisiile industriale și se află la baza multor lanțuri tehnologice, cum ar fi producția de utilaje și mașini, automobile, utilaje casnice sau în construcții. Producția de oțel a suferit oricum din pricina prețurilor mari la energie, din 2010 până în 2020 Germania pierzând 10% din producție. Tehnologia necesară pentru a renunța la producția de oțel pe bază de cărbune există, însă costurile de producție ar crește “brutal”, după cum s-a exprimat Bernhard Osburg, managerul Thyssen Krupp și directorul asociației industriale de domeniu: “Vorbim de niște dimensiuni care lipsesc total din percepția publică. Dacă ar fi să producem neutru climatic, consumul nostru de energie ar crește de 10 ori.” 

Dacă nu aveți pâine mâncați cozonac 

Hidrogenul este un element esențial pentru lanțurile de producție industrială și pentru tranziția verde. Actual, majoritatea hidrogenului este obținut din gaz natural. Înlocuirea hidrogenului din surse fosile cu hidrogen verde ar crea o cerere adițională de energie în Europa de 173 TWh pentru producerea de amoniac și 500 TWh pentru producția de oțel (reprezentând 18% din producția de electricitate actuală a Europei). Având în vedere aceste costuri și capacitate suplimentare, nu e de mirare că, spre diferență de politicieni, firmele care oferă consultanță clienților industriali nu sunt așa de optimiste în ceea ce privește prețul hidrogenului verde.

Pentru transport hidrogenul este practic o pierdere de vreme: pentru a mișca un automobil de la A la B cu hidrogen costă de 3-4 ori mai multă energie (deci și investițiile de capital pentru a produce acea energie) decât un automobil pe baterii.

Și agricultura, care va deveni mai intensivă, va trebui sa se bată pe hidrogen pentru producția de îngrășăminte la ora actuală obținute din gazul natural. Dacă credem că ca ne vom descurca cu agricultura “organică”, fără îngrășăminte, putem să ne uităm la experimentul din Sri Lanka. Hidrogen scump înseamnă îngrășăminte scumpe, ceea ce înseamnă creșteri suplimentare de prețuri și o dependență crescută de importuri.

Deși hidrogenul e echivalentul unei lumânări aprinse în speranța progresului tehnologic, datorită acestor factori multiplicativi el va fi prea scump pentru multe industrii. Asta nu înseamnă că nu vom încerca, mai ales țările europene cu dare de mână și cu industrii de apărat. Însă pentru a fi competitiv față de hidrogenul obținut din gaz metan, hidrogenul verde cere un preț al electricității de ¢2 pe kWh (da, doi cenți, nu e nicio greșeală), calculat optimist, ceea ce nu s-a mai văzut în Vest din epoca de aur ale energiei nucleare. Nu e de mirare Germania se uită mai degrabă către Australia drept sursă de hidrogen la prețuri cât de cât competitive. În Australia mai e cum e, dar când vine vorba de Africa, unde practicile coloniale nu au dispărut, ci doar s-au transformat, hidrogenul are “niște probleme” – după cum constata raportul Corporate Europe Observatory recent, pe care l-au numit prozaic “German-backed green hydrogen projects abroad follow colonial patterns”.

Pentru că hidrogenul verde există mai mult în discursuri, în realitate fiind obținut din gaz (aproximativ 0,04% din hidrogenul produs global e verde), nu e deloc de mirare că James Watson, șeful asociației de lobby pentru gaz, și-a exprimat entuziasmul pentru strategia UE pe hidrogen astfel: “A new dawn for gas in Europe… This is going to be a step change for  the gas sector and one which we are embracing and leading.” Practic, hidrogenul e ușa din spate prin care gazul natural se invită în casă și se face “indispensabil”.

Electrificarea economiei 

Pentru a evita aceste conversii costisitoare, rațional ar fi să folosim curentul electric direct acolo unde este posibil, de exemplu în încălzirea locuințelor cu pompe de căldură sau în transportul public. De altfel multe articole și analize prezintă electrificarea ca fiind megatrend-ul tranziției verzi, elementul esențial pentru realizarea ei. Având în vedere acest aspect, este absolut bizar că până acum strategia de electrificare a fost de a crește prețul la electricitate, pe modelul german al Energiewende. Logica unui preț mare al electricității e neiertătoare: consumatorii vor căuta alternative mai ieftine. Practic ceea ce a făcut Germania, campionul de necontestat de aproape două decenii al prețului electricității din Europa și în G20, a fost să frâneze electrificarea economiei. Asta pentru că tranziția verde nu a fost făcută nici să scadă prețul energiei (deși asta a fost promis inițial) și nici să o facă mai verde (Germania este cel mai mare producător de cărbune din Europa), ci să elimine nuclearul.

Anti-dezvoltaționismul

Aici ar fi momentul propice să amintim că ecologismul nu prea se împacă cu progresismul de stânga, dacă prin progresismul de stânga înțelegem creșterea echitabilă a bunăstării și standardului de viață pentru toată lumea. În primul rând pentru că ecologismul este la bază o ideologie anti-dezvoltaționistă, care are o abordare practic malthusiană: resursele sunt limitate, dezvoltarea economică e de vină pentru daunele ecologice, ar trebui să ne concentrăm pe reducerea consumului, pe descreștere (degrowth) și în niciun caz nu ar trebui să încurajăm țările în curs de dezvoltare în încercarea lor de a atinge un standard de trai ca în Vest.

Acest eseu nu este o pledoarie pentru  globalizarea consumului pe stil occidental de combustibili fosili sau al standardului de viață bazat pe acest consum, ale cărui inegalități grosolane, amplificate, ar avea cu siguranță o contribuție majoră la degradarea mediului și la accelerarea schimbărilor climatice. Ar fi și imposibil: după cum încerc să argumentez, succesul occidental se bazează pe accesul ieftin la resursele altora, pe exportarea poluării acolo unde energia și munca sunt ieftine, pentru a putea bifa acasă investiții masive în energii verzi. Această piramidă este imposibil de replicat la scară globală pentru că nu sunt destui nefericiți subdezvoltați cu o spinare destul de solidă care să îi care și pe noii veniți. 

Ceea ce e de reținut e că din perspectivă occidentală restul lumii nu ar trebui să își dezvolte baza industrială și nici exploatarea de combustibili fosili pentru consumul propriu. Asta nu înseamnă că restul țărilor în curs de dezvoltare vor face așa cum vrea Vestul, dar această presiune va exista constant. Prin descoperirea acestui adevăr ecologismul e de facto în conflict cu umanismul pragmatic care spune că beneficiile materiale rezultate din dezvoltarea industrială, inclusiv infrastructura, sunt componenta principala a bunăstării noastre. Poate sună într-un fel ca si cum am zice că traiul e mai bun în țările mai bogate, dar traiul chiar e mai bun în acele tari.

România nu este nici țară din Africa dar nici chiar la vârful piramidei puterii de cumpărare și capacității industriale; de fapt România are multe simptome ale unei țări profund dependente de tehnologia și capitalul altora, cu o economie care nu e destul de competitivă și deficit comercial cronic (ceea ce înseamnă că alții ne împrumută banii pentru a consuma plusvaloarea produsă de ei). Am importat practic 100% atât politicile verzi bazate pe solar și vânt cât și formula de piață și tehnologia necesare implementării lor. Ce nu am importat e know-how-ul technologic, rolul nostru fiind acela de instalatori. Ceea ce înseamnă că nu avem cărți prea bune pentru a obține energie ieftină într-un viitor care va fi caracterizat de o cerere mai mare de energie cât și de o penurie crescută a unor materii prime esențiale.

Dilema energiei ieftine 

Pentru ecologiștii practicanți energia ieftină este o problemă: “în realitate, dacă am da societății energie ieftină, ar fi ca și cum am pune o mitralieră în mâna unui copil idiot“.

Ecologismul nu există de ieri de azi și forma sa actuală este un produs istoric bazat pe ideea că dezvoltarea economică, energia ieftină și centralizată sunt cauzele principale ale degradării mediului. Aceste idei au fost articulate în diferite cărți și articole foarte circulate la vremea lor, stabilind în ziua de azi clasicii canonului verde: “Small is beautiful” a economistului britanic E. F. Schumacher, în topul 100 cele mai influente cărți scrise după WW2 (The Times), “The Population Bomb” (1968) a lui Paul Ehrlich, sau “Energy Strategy: The Road Not Taken” a lui Amory Lovins. Ca să îl cităm pe Lovins: “Dacă mă întrebați pe mine, ar fi la limita dezastrului să descoperim o sursă ieftină, curată și abundentă de energie, pentru că mă tem de ce am face cu ea. Avem nevoie nevoie de surse de energie care sunt adecvate nevoilor noastre dar fără excesele unei surse concentrate de energie cu care am putea face rău pământului sau unii altora.“

Dacă mai săpăm și mai adânc, dăm chiar și de rasism sinistru și eugenism. Scopul acestui mic istoric nu e de a face reclamă proastă ideologiei verzi, ci pentru pune în lumină ideile care stau la baza politicilor de azi, atât programatic cât și efectiv, prin ceea ce realizează. În ceea ce privește prețul energiei, el va rămâne efectiv ridicat drept urmare al politicilor urmărite, iar aceste politici se bazează pe o ideologie reală, explicit formulată acum o jumătate de secol, că vrem noi sau nu. Dacă am rămas cu impresia că astfel de idei sunt depasite în ziua de azi, ar fi gresit: in 2018 de exemplu, 240 de academicieni au declarat ca cresterea economica e de nedorit și ca pentru rezolvarea problemelor sociale în Europa ar fi nevoie de  o redistribuire a averilor si puterii de cumparare. Pentru cei cu simpatii de stânga, cum să nu crească inima în noi auzind așa ceva? 

Probabil ca majoritatea celor care ne identificăm drept progresiști suntem și ecologiști de duminică: nu negăm realitatea schimbărilor climatice, vrem mai puțină poluare, înțelegem că nu putem continua ca înainte. Dar în același timp dorim să ne păstrăm standardul de viață și, dacă suntem cu adevărat progresiști, nu-l putem nega celor care nu îl au. Și aici se despart drumurile – talibanii ecologisti, “verzii” sunt un cu totul alt animal – o minoritate politică, deși una foarte vocală și influentă. Nu în România, firește, noi doar le-am importat politicile. În Germania, Verzii sunt un partid care și-a petrecut o mare parte din existență sub pragul de 10% din voturi, dar au reușit sa implementeze programul numit Energiewende pentru întreaga Germanie și practic sa il exporte și în restul Europei și în alte colțuri ale lumii. In 1979, ambasadorul SUA în Germania îi caracteriza drept „visători apolitici, cu un stil de viata degajat, contra-cultură, anti-nuclear, anti-tehnologie, romantici înapoi la natură, cu câțiva stângisti cinici rataciti printe ei pentru bună măsură”. Între timp s-au debarasat de tot de elementele de stanga și au devenit un partid liberal. Ba în ultimul lor manifest de guvernare (2020), ei simt chiar nevoia de a introduce o mica odă adusă fundamentalismului pieței,  pe care o descriu drept “un instrument puternic pentru eficiența economică, inovare și progres tehnologic”, bazandu-se pe “dinamismul și creativitatea” sa pentru a “depăși marile provocări ale crizelor ecologice”. Nu zic eu ca piața e esențială pentru tranziția verde, o zic chiar ei. Verzii sunt de fapt progresiști pe teme sociale și de mediu, dar economic si cultural sunt liberali. Iar când vorbim de partea economica, a fi liberal în ultimele decenii înseamnă a fi neoliberal, deși la Verzi nu e chiar evident din prima. Deși inițial mișcările ecologiste păreau a da impresia ca recrutează mai degrabă din randurile stângii, politicile urmarite sunt in general regresive socioeconomic, saracindu-i și mai mult pe cei săraci și prin subvenții și scheme de piață dirijand cash-flow-ul către vârful piramidei.

Amestecul dintre liberalismul economic, adeseori chiar pragmatic, și politicile verzi, nu foarte pragmatice și moșite încă de pe vremea cand dezvoltarea economica însăși era văzută drept o amenințare la adresa naturii, e o combinație venită din rai. Practic țelul inițial de a mai domoli dezvoltarea industrială a fost atins prin instrumentul neoliberal al pieței, unde scăderea puterii de cumpărare îi spune consumatorului că trebuie să mai strângă cureaua și că de fapt consuma prea mult – ceea ce a fost și este teza esențială a ecologismului. Acum că acest consumator trebuie adesea să plătească pentru ceea ce inițial era un bun public gratuit, cum ar fi educația sau sanatatea, fireste că consumă prea mult. În plus, ambele ideologii preferă sisteme decentralizate și fragmentate (în cazul neoliberalilor economia însăși, în cazul verzilor producția de energie), pun accentul pe responsabilitatea individuală, și au drept motto libertatea individului. Prima propoziție din manifestul politic al Verzilor in 2023 e: “focusul politicii noastre o reprezinta omul și demnitatea și libertatea sa”. Sună bine, însă nu e vorba de cum sună, ceea ce e de reținut e că nu vorbește de societate, ci de “om” la singular. Ambele ideologii practică un soi de “trickle-down”, neoliberalii pretinzând că creșterea inegalităților economice înseamnă de fapt prosperitate pentru toți, iar verzii pretinzând că prețurile crescute la energie și sporirea capitalul de regenerabile obținut și menținut pe bază de resurse fosile e de fapt energie ieftină și curată pentru toți. Ambele promit crearea de noi locuri de muncă prin acest trickle-down, unii zic chiar bine plătite, în majoritatea lor în sectorul financiar și în marketing, dar și munca de jos dură pentru bună măsură. Și, firește: “there is no alternative”. Nu e vorba de vreo conspirație malefică, ci pur si simplu de o alianță oportunistă, un “win-win” în noile configurații pe care le creează, născut din împărtășirea unui fel specific de a vedea relația dintre societate și individ. 

Nu e impresia pe care ne-am face-o citind promisiunile revoluției verzi. Să luăm drept exemplu articolul “Degrowth can work — here’s how science can help”, scris în 2022 de un guru cunoscut al mișcării, Jason Hickel, considerat printre top 100 cei mai influenți experți în politici climatice. După câteva minute de lectură devine evident că articolul descrie raiul socialist pe pământ: reducerea puterii de cumpărare a bogaților, acces echitabil la bunuri publice cum ar fi sănătatea și educația, reducerea programului de munca, transport public gratuit, anularea datoriilor țărilor sărace, ma rog, o lista așa de lungă că și cei mai stangisti dintre noi vor începe să se întrebe: și cum se va plăti pentru toate astea? Vorbim de noi forme de organizare socioeconomică, practic o revoluție, însă într-un context în care miscarea nu vine nici cu o critică coerentă a organizării actuale, și nici cu o teorie alternativă. Doar nu-i vedem pe politicienii verzi și nici pe votanții lor vorbind tot timpul despre cum ar funcționa taxarea averilor, naționalizarea băncilor, despre o teorie a banilor, despre dezechilibre macroeconomice sau alte teme care ar preocupa profund pe oricine propune Socialism 2.0. Nu, ceea ce se întâmplă în realitate e ca tranziția verde se realizează în același context al relațiilor socioeconomice ca și până acum 10 ani, ca și până acum 20 de ani, prin piețe, privatizarea infrastructurii publice, subsidii și garanții guvernamentale care sunt înghițite de piața financiară, creșterea prețurilor la energie – dacă o judecăm după rezultate și prioritățile politice urmărite. E o disonanță care dă apă la moară conflictului politic, pentru ca de pe baricadele verzi se vede ca și cum izbăvirea de capitalism e dupa colț, pe când jos pe stradă problemele sărăciei sunt aceleași ca și înainte, doar ceva mai acutizate de criza creșterii costurilor de trai.

Într-un fel gândirea lor e o forma de “trickle-down” – beneficiile  socioeconomice or să apară ca prin farmec drept urmare a politicilor verzi, deși aceste politici nu sunt in nici un fel redistributive, ba chiar fac uz de instrumente neoliberale pentru implementarea lor, creand o alianță oportunista care nu mai poate fi desfăcută prea ușor. E un fel de a pune carul înaintea boilor, nejustificat din punct de vedere economic, ceea ce nu poate fi înțeles atunci cand teoria economica de facto e cea neoclasică, care spune că taxele sunt otravă pentru economie, care are nevoie în schimb de stimulente pentru antreprenori. E asemănător cu parazitarea gândirii partidelor social-democrate în Vest, care la începutul secolului implementau de zor politici neoliberale. Nu e ca și cum temele precum impozitul pe avere nu apar deloc pe agenda centristă, de exemplu în Germania guvernul Fischer-Schröder care a inițiat Energiewende avea în programul de guvernare introducerea unei astfel de taxe, dar ea nu s-a mai materializat, în parte și datorită faptului ca nu au știut să explice care sunt beneficiile economice ale unei astfel de taxe. Dacă ne uităm la politica Germaniei a ultimelor două decenii, regenerabilele au fost tratate fiscal ca un bun public (toți consumatorii de electricitate plăteau până in 2023 o taxa), dar stimulentele financiare erau acumulate privat, în funcție de puterea de cumpărare și investiție. Da, putem spune că e ceva de stânga acolo, doar am zis bun public, taxe, însă rezultatul e redistribuție în sus, adică perfect neoliberal. Și în lumea reală, atunci cand se măsoară “progresul” din cuvantul “progresism”, doar rezultatele conteaza.

Asta e probabil dilema fundamentală a progresismului ecologist, rămasă nerezolvată: deși pare a fi “de stânga”, nu are o poziție economica articulată (deci va păstra orânduirea socioeconomică existentă)  și dacă e să aleagă moral între om și natură, e clar cine e agresorul.  

Acest populism ecologic se potrivește perfect cu capitalismul financiar, care l-a transformat într-o marfă. Companii din domeniul energiei fosile sunt fanii cei mai mari ai expansiunii regenerabilelor intermitente. În SUA, Warren Buffet a făcut o avere prin achiziționarea companiei de utilități MidAmerican Energy cu $2 miliarde in 1999, ca 20 și ceva de ani mai târziu sa valoreze $90 de miliarde, fiind pe locul 2 în SUA ca deținător de capacitate pe regenerabile și cu un protofoliu generos de infrastructură pentru gaz. Unele dintre investițiile sale în parcuri eoliene au fost practic gratis, prin scutiri de taxe. Întorcându-ne în Europa, nu e nicio contradicție sau surpriză în faptul că “Alianța Hidrogenului”, vârful de PR al hidrogenului verde în UE, e de fapt e un consorțiu de firme din industria extractoare de combustibili fosili. Aceleași firme care au reușit să convingă publicul că nu există încălzire globală nu au nicio problemă acum să ne vândă ideea că putem rezolva încălzirea globală prin surse regenerabile intermitente, pentru că asta înseamnă prețuri mari la energie, subventii și profituri garantate. 

Însă ecologiștii au dreptate: dezvoltarea economică înseamnă emisii mai mari, oricum am întoarce-o. Când avem câte un an mai bun vedem imediat discursuri liberale optimiste despre decuplarea creșterii economice de emisii, dar e o iluzie, la fel cum o iarnă grea poate creea iluzia că încălzirea globală nu există. Global, două fenomene se întâmplă simultan: emisiile sunt perfect corelate cu dezvoltarea economică și intensitatea energetică a PIB-ului scade, adică producem aceeași plusvaloare folosind mai puțină energie. Însă acest lucru se întâmplă de decenii bune și are probabil de-a face cu îmbunătățirea eficienței energetice și folosirea gazului în loc de cărbune și nu s-a accelerat de când cu introducerea regenerabilelor, ba chiar în ultimii ani, conform datelor Agenției Internaționale a Energiei, a stagnat la valoarea de 0,26t de CO2 pentru fiecare $1000 din PIB-ul global. Când zicem decuplare am rămâne cu impresia că au luat-o în direcții diferite, PIB-ul sa creasca și emisiile să scadă, ceea ce nu e deloc așa în realitate: emisiile cresc constant, poate chiar ușor accelerat, dar PIB-ul crește și mai mult.

Compromisul tehnologic: energia nucleară 

Probabil cel mai durabil aspect al acestui fenomen politic și cultural îl constituie aversiunea față de energia nucleară. Energia nucleară ieftină e un alt punct unde neoliberalismul și ecologismul se întâlnesc, pentru că e incompatibilă cu economia de piață și pentru că e ieftină. Datorită faptului că cea mai mare parte a capitalului e folosit pentru construcția și tehnologizarea centralei, costul acesteia este foarte sensibil la dobânda la care e împrumutat capitalul, o problemă care ar putea fi rezolvată de o bancă de investiții cu suport statal care sa ofere împrumuturi fără dobândă.

Dacă ar fi să judecăm după meritul ei de a reduce emisiile, energia nucleară are un avantaj evident: intensitatea de carbon în țările care își produc energia cu nuclear e dramatic mai mică decât în leagănul revoluției verzi: în Ontario e 40gr / kWh, în Suedia e 45gr, Franța e pe la 80gr, pe cand în Germania minimul atins a fost de 333gr / kWh.

Deși in Germania mișcarea anti-nucleară are încă stăpânire asupra imaginarului public, ea va trebui să confrunte o idee și mai bine împământenită: Germania ca putere industrială și economică de top, așa-numitul “Standort Deustchland”, pe care nicun partid nu îl poate ignora. Deja în presa germană articolele care deplâng stagnarea economică apar ca ciupercile după ploaie, așa că este posibil ca Germania sa urmeze exemplul Ontario, care după eșecul tranziției inspirată din Energiewede a revenit “faraă controverse” la nuclear, retehnologizaându-și reactoarele în timp record. Pe plan mondial multe țări “vestice” cu experiență în energia nucleară au anunțat întoarcerea la aceasta: Japonia, Coreea de Sud, Canada, Suedia. Chiar si UAE, o țară cu vaste rezerve de combustibili fosili și putere discreționară în ceea ce privește uzul propriu, care tradițional își asigură energia din gaz, a construit noi centrale nucleare cu ajutorul Coreei, cu ambiția de a deveni un producător global de hidrogen verde. Însă in Europa politica regenerabilelor are o inertie instituțională sporită fata de alte colțuri ale lumii, iar nuclearul e departe de a fi o tehnologie cu suport oficial (asta pe langa faptul ca cercetarea a cam stagnat, iar ultimul model de reactor european, EPR, e și cel mai scump, complex și mai dificil de implementat). UE nici măcar nu s-a pus de acord dacă hidrogenul produs de nuclear ar putea fi clasificat ca fiind “verde”. Iar pentru că tot ce se decide în Europa rezultă în urma unor negocieri, asta înseamnă că o intoarcere cu 180° a politicilor energetice nu se va întâmpla prea rapid. 

O alte critică care i se aduce nuclearului e că nu vom reuși să construim destul de rapid centralele, dând exemplu cazurile deja notorii ale reactoarelor de tip EPR de la Flamaville si Oikiluoto. Pe langa faptul că exista multe alte exemple de timpi de construcție de 5-6 ani, dacă comparăm electricitatea obținută din nuclear cu electricitatea obținută din vant și solar, reiese că am obține mai rapid electricitate din nuclear decât din regenerabile – decarbonizarea s-ar face mai repede prin nuclear. Nu vorbim de capacitatea instalată, ci de electricitatea livrată efectiv.

Nuclearul nu e doar candidatul potrivit dacă ne dorim energie ieftină, ci și singura optiune la costuri rezonabile pentru acele domenii industriale cu “emisii dificile”, care au nevoie de temperaturi înalte și de o sursă ieftina de hidrogen. Emisiile din producția de oțel pot fi reduse la 13-21% din valoare actuala, la un consum energetic cu 130–142% mai mare. Noi generații de reactoare operând la temperaturi înalte pot fi o sursa ieftina de hidrogen. Practic nuclearul este principalul candidat dacă dorim decarbonizarea economiei și energie ieftină pentru susținerea unui standard de viață modern în același timp, și pe termen lung.

În ceea ce privește nuclearul, România are din fericire niște reactoare funcționale, însă din nefericire mâna invizibilă a pieței nu a construit și restul blocurilor la centrala de la Cernavodă. Pentru a finaliza construcția acestora, România poate colabora cu țări care au experiență in construcția de reactoare CANDU, cum ar fi Corea de Sud, Canada, China. Fireste, aceste reactoare nu sunt încă acele modele care operează la temperaturi înalte, dar ar asigura o decarbonizare rapidă și ieftină a producției de electricitate.

Noua (dez)ordine mondiala 

Succesul capitalismului industrial ne-a învățat că o bază industrială puternică se ține prin acces la energie ieftină, în 2023 încă în mare majoritate din surse fosile. Pentru țările furnizoare de energie ieftină în formă de zacaminte fosile, acesta este de regulă un blestem dacă țara e subdezvoltată, fiind nevoiți să sufere consecințele avuției minerale: conflict armat, lovituri de stat, instabilitate politică, guvernare prin oligarhii sau autocrații, inegalitate mare a averilor, corupție, pagube de mediu, o economie necompetitivă, dependența de importuri și victimele eterne a programelor de austeritate ale FMI. De exemplu Nigeria, unul dintre cele mai nefericite cazuri, e nevoită să importe benzină. Instabilitatea politică și statele slabe au garantat Vestului niște prețuri mici pentru resursele extrase.

Chiar și economiile avansate pot cădea victime ale acestui blestem, de exemplu „Boala olandeză” – o poveste din 1977 în The Economist care descrie declinul sectorului de producție olandez ca urmare a exploatării zăcământului de gaz Groningen, descoperit în 1959. Există însă și excepția, care se cheamă Norvegia, al cărei succes se bazează în principal pe faptul ca nu a lăsat banii să intre în economie decât cu țârâita și i-a folosit în schimb pentru a cumpara active pe întreg globul. În plus, are o taxa pe avere, nu foarte mare, care ajută să nu i se aprecieze activele exagerat.

Problemele exportatorilor de materii prime și energie se datorează în parte și succesului economic al Vestului global, căruia accesul la energie ieftină i-a permis menținerea unui avantaj industrial, în bună parte datorită abilității SUA de a tipări dolari în schimbul resurselor naturale și producției altor țări.  Epoca petrodolarului a însemnat că SUA a putut acumula datorii inimaginabile, în timp ce băncile centrale din restul lumii s-au văzut nevoite să mențină rezerve și să recicleze dolarii în mare parte sub forma de obligațiuni ale Trezoreriei. Nimeni nu-și face iluzii că acele datorii vor fi plătite vreodată: rostul lor e de a genera masa monetară în dolari necesară pentru comerțul internațional și pentru rezervele băncilor centrale.

Răspunsul vestic la invazia Rusiei a fost un catalizator pentru un proces de respingere a acestei ordini globale în care țările exportatoare de resurse cer un deal mai bun în locul petrodolarului: infrastructură, dezvoltare economică, independență energetică, și în mod ideal un import de know-how și diversificarea economiilor. În întâmpinarea conferinței BRICS din august 2023, peste 30 de țări și-au exprimat dorința de a intra în acest club economic. Țelul BRICS e de a se decupla pe cat posibil de comerțul în dolari, preferând schimburile bilaterale de moneda electronică (CBDC) între băncile centrale. Dacă era petrodolarului e caracterizată de sloganul “our dollar, your problems“, era BRICS va fi caracterizată de “our commodity, your problems” (materiile noastre prime, problema voastra”). Asta, în măsura în care vor avea succes, va duce la crearea unei crize inflaționiste de lungă durată în Vest, asemenatoare cu cea declanșată de creearea clubului OPEC. Că tot am ajuns la OPEC – recentele inițiative de pace în Orientul Mijlociu vor duce probabil la o creștere a prețului petrolului, pentru că membrii săi își vor rezolva din disensiunile pe alte teme și vor găsi coeziunea și puterea de piață pentru a reduce producția și a menține prețul ridicat, ceea ce au și anuntat. Și de data asta SUA nu își mai pot permite să răspundă prin lovituri de stat ca în Iran sau prin invazie militară ca în Irak. 

Războiul s-a mutat în schimb în domeniul economic, iar România va fi nevoită să își pună la bătaie resursele pe cât posibil pentru a-și sprijini partenerii mai cu dare de mână. Pentru ca România are deja simptome asemănătoare țărilor exportatoare de materii prime și energie, va trebui să aibă un management inteligent al acestor venituri, prin investiția în bunuri publice care sa crească competivitatea economică a țării pe termen lung, electrificarea țării fiind obligatoriu printre ele. Ar fi de exemplu o greșeală să investim în capacitate pe gaz excesivă ca să compenseze avântul planificat al regenerabilelor, pentru ca asta înseamnă că va fi bătaie și mai mare pe gaz, ceea ce ar duce la creșterea prețului său și al electricității. Dar ar fi o greșeală și să vindem prea mult.

Problema cu aceste evoluții geopolitice e că frustrează enorm accesul la resursele necesare pentru tranziția verde în Europa, din ce în ce mai decuplată de resursele Rusiei, ceea ce înseamnă prețuri mai mari, inflație constantă, creșterea datoriilor statelor și o stagnare și mai accentuată a investițiilor verzi. 

O situație asemănătoare de decuplare economică prin război, creșterea dramatică a datoriilor și politici economice iresponsabile și vindicative a existat în Europa după primul război mondial, încheiat prin pacea de la Versailles. Keynes, care a participat la negocierile de la Versailles, a fost un apărător înflăcărat al reintegrării unei economii germane sănătoase într-o zonă comercială europeană, anticipând consecințele nefaste ale stagnării economiilor europene, îngreunării schimburilor economice și ale unor politici care creează “premizele decăderii traiului civilizat în Europa”. Într-un fel Germania de atunci e Rusia de azi pentru Europa – o economie esențială pentru prosperitatea europeană, care e acum subiectul unor sancțiuni și decuplări, un război economic care sufocă însăși Europa, atât de dependentă de importuri de energie (56% din nevoi sunt acoperite de importuri) și materii prime. Keynes a avut din păcate dreptate în privința inflației și stagnării economice în Europa, cât și în privința inevitabilității “răzbunării”, și drept urmare după WW2 planul Marshall a fost similar cu ceea ce propunea Keynes în “Consecințele economice ale păcii”. Firește, paralela își are limitele ei, economia Rusiei nu se compară cu economia Germaniei ca mărime, dar ea e esențială pentru Europa pentru că era sursa unor materii prime și surse de energie greu de inlocuit competitiv și în timp util. 

Amintesc acest context pentru că o economie globală are nevoie de cat mai puține bariere pentru a putea prospera. Chiar dacă relațiile economice dintre state iau câteodată forme neocoloniale și accesul la forța de munca și resurse ieftine întărește poziția capitalului financiar, dezvoltarea economică e în principiu benefică pentru toți, atunci cand e făcută cu cap. Firește că mâncarea noastră ar putea fi produsă unde e mai ieftin, atâta timp cât o criză a lanțurilor de aprovizionare nu ne lasă cu totul fără mancare. Un razboi, militar sau economic, o pandemie, embargouri, schimburi de sancțiuni, limitarea accesului la tehnologie – acestea sunt bariere care perturba schimbul de bunuri al economiei globale și poate pune unele tari în situații de-a dreptul dramatice. Firește că putem să ne producem aluminiul ieftin în Islanda, nu e nicio dramă, dar în privința energiei sau a cerealelor putem crea drame în momente de criza la celălalt capăt al globului încercând să dregem problemele de acasă. Deocamdată tendința e de mai multă polarizare economică si mai mult discurs despre “marea decuplare”, care ar putea fi numită mai apt marea migrenă economica, dacă va avea loc. Frustrarea va fi simțită și de electorat, afectat atat de discrepanța dintre țeluri și rezultate, cat și de costurile acestei tranziții, ceea ce va avea niște consecințe politice impredictibile.

Lupta politica

Când vine vorba de politicile climatice ale unei tari, populația activă politic pare a fi împărțită în două tabere populiste vocale: tabara liberal-progresistă, a cărei atenție e îndreptată înspre țelurile politicilor climatice (reducerea emisiilor de CO2, reducerea daunelor de mediu) și tabara antireformistă, adeseori conservatoare, care ia în atenție costurile acestor politici și degradarea nivelului de trai rezultată din ele. Datorita faptului că povara economică pică inegal, preponderent pe cei mai săraci, aceștia resimt un mai mare nivel de constrângere. În Germania prețul benzinei e practic barometrul nemulțumirii populare față de politicile verzi, iar în Franta protestul Vestelor Galbene a fost declanșat de anunțarea unor taxe suplimentare pe combustibil și carbon. O abordare inteligentă ar avea nevoie de un dialog între cele două tabere, însă din pricina polarizarii politice creată de conflictul pe valori culturale, tabăra scepticilor tranziției verzi e văzută drept antidemocratică și populistă (deși ambele tabere sunt populiste), și îi este refuzat dialogul, ceea ce îi întărește sentimentul de persecuție, crescand diviziunea socială și polarizarea politică. 

In Vest, guvernele controlate încă de forțele centriste sunt văzute drept sursa acestor politici și probabil de aceea mișcările populiste de dreapta în Vest tind sa fie și ele de factură neoliberala, văzând statul ca fiind sufocant și cerand taxe mai mici (în Germania, partidul cel mai apropiat ca doctrina economica de FDP, partidul neoliberal al reducerii taxelor, e AfD). În Est se adăugă faptul că pe lângă incompetența propriului guvern, practic și guvernele vestice sunt învinovățite indirect pentru creșterea prețurilor la energie, prin politicile “impuse” de UE. În măsura în care UE e mediul de diseminare al acestor politici, au dreptate, ceea ce duce la acuzații de “neocolonialism” și o revenire la suveranismul naționalist, asta deși o recuperare a suveranității în afara UE ar probabil un proiect ratat din start.

România e in aceasta privință într-un impas politic clar. Pe de o parte progresismul  liberal (sau tefelismul, cum il numesc detractorii sai, deși între timp termenul e asumat și de progresisti) își declamă afinitatea pentru spațiul cultural vestic (“vrem o țară ca afară”), însă simplist, pe valori: ce vine din Vest e preluat necritic ca fiind bun si superior, trebuie sa ne debarasăm de moștenirea comunismului, de moștenirea balcanica, de statul incompetent și corupt etc. Pe de altă parte tabara cealaltă denunță “colonialismul” vestic, poartă ie și sunt adepții unor valori “tradiționale” – sau mai bine zis încearca să coaguleze o identitate care sa le poată justifica politic revendicările socioeconomice, un joc la care nu sunt castigatori, și cele culturale, unde nu trebuie să le dăm neapărat dreptate. Tradiționalismul e din această perspectivă un curent revizionist, care practic inventează o așa-zisă identitate tradițională, încropită din ce a mai rămas la dispozitie ca simbol de coeziune socială. În contextul european, identitatea națională e un atribut evident care poate îndeplini această funcție, de a crea acel spațiu în imaginarul public care sa permita promovarea intereselor și identității unui stat în interiorul UE. Ceea ce e oarecum validat de realitate: țările estice care s-au descurcat cel mai bine sunt de regulă și cele mai naționalist guralive, formând grupul așa-zis “iliberal”. Probabil aparatul administrativ al unei țări are nevoie de un concept unificator, care sa permită identificarea instinctivă a “interesului național” atunci când e cazul, pentru a-l promova intenționat. 

În România “interesul național” nu prea e la modă la lumea de bine, e o sintagmă rezervată nostalgicilor comunismului și suveraniștilor nefrecventabili. Însă cei care vor “o țară ca afară” probabil nu știu ca si “afară” există astfel de concepte unificatoare care să permită identificarea interesului național. Nu știu cum e în alte tari, dar în Germania am explicat deja că avem “Standort Deustchland”, pe care am dificultăți să-l traduc în toate nuanțele sale, dar care exprimă conștiința faptului ca Germania e o locație distinctă care are o poziție industrială privilegiată în competiția economică cu alte țări și că această pozitie trebuie apărată. De exemplu un raport al Ministerului economiei și energiei din 2020 vorbește despre cum ar putea fi folosită influența germană în G20 pentru a reduce capacitatea de producție globală de oțel, care duce la un preț prea mic al oțelului, ceea ce face oțelul german necompetitiv; cum oțelul verde e scump, raportul concluzionează că producția de oțel globală trebuie să scadă și prețul oțelului să crească pentru a face oțelul verde cât de cât justificabil economic. Actuala criza a prețului energiei e văzută ca o amenințare la adresa “Standort Deustchland”, care riscă să își piardă atractivitatea pentru producția industrială. România nu are așa ceva, nu poate sa își construiască o identitate de putere industrială și economică în imaginarul public pentru că nu este una. Singurul vector disponibil este cel revizionist-naționalist, o pilulă destul de amară pentru progresismul de stânga. 

Pastila amară 

Cum acea parte a populației care se percepe ca fiind afină valorilor culturale “vestice” e cu ochii și eventual cu un picior pe alte tărâmuri, nu ne putem aștepta de la ei sa înțeleagă ce ar putea însemna “interes național” decât poate ironic. Că tot sunt la modă metaforele corporatiste: imaginați-vă o firma a cărei angajați și-ar dori de fapt să lucreze la concurență, dar nu pot, dar între timp implementează pentru firma lor inițiativele celorlalte și le recomandă și cumpără produsele, ceea ce firește nu ajută deloc succesului firmei la care sunt angajați. Un episod din 2022 exemplificator a fost includerea achiziționării de trenuri pe hidrogen în PNRR, pentru care USR se lăuda printr-o postare pe Facebook, luând în acelasi timp în derizoriu inițiativa PSD de a include sisteme de irigații. După cum e ușor de calculat, transportul pe hidrogen are niște pierderi de conversie și niște costuri tehnologice care fac acest mijloc de transport prohibitiv de scump pentru transportul public și pe deasupra are și emisii de cateva ori mai mari decât transportul electric, în diferite scenarii de decarbonificare. E ca și cum tu ca ministru al transporturilor te-ai lăuda că ai băgat în PNRR un proiect de cumpărat niște Porsche Cayenne pentru a rezolva problema transportului public in zone cu drumuri proaste. Nu-mi pot imagina cum irosirea de bani pe o astfel de achizitie de jucării scumpe s-ar împăca cu sintagma “interes național” sau cum ar ajuta la redresarea României , sau i-ar crește “rezilienta” – ca ăsta era planul. E totuși bine pentru Germania ca o sa cumpărăm eventual niște trenuri care nici acasă nu se rentează.

Un alt exemplu al acestei gândiri mimetice e un articol despre propunerea din Parlamentul European de a readuce 20% din terenul agricol al UE în stadiul lui natural, adica de a-l scoate din uzul agricol. Asta, in lumea reala, înseamnă creșterea prețurilor la alimente și dependența de importuri, care înseamnă indeobste o inflație mai mare și e opusul “securității alimentare” într-o situație de criză. O fi având beneficii o astfel de inițiativă, dar costurile sunt împărțite inegal, după puterea de cumpărare. Cei cu mai puțină putere de cumparare vor trebui să își vândă o mai mare parte din munca lor pentru a cumpăra alimente. Sau să mănânce mai prost. La sloganul “fără o natură sănătoasă nu există mâncare sănătoasă” ar trebui adăugat „fără bani în portofel nu există mâncare sanătoasă”. 

Concluzia acestor observații ar fi că singura șansă pentru România de a înfrunta furtuna prețurilor la energie și de a nu face și mai necompetitivă o economie și așa nu foarte strălucita la capitolul asta, e ca un partid sau un grup de partide cu valențe naționaliste să preia puterea pe o perioada destul de îndelungată. Naționalismul ar trebui scos de sub monopolul populismului de dreapta, iar pentru a face o diferență progresiștii ar trebui să găsească o cale să împace o cultură cosmopolită cu ideea ca suntem totuși o țară, care are interese distincte de alte țări, interese care trebuiesc apărate și promovate. În ceea ce privește UE, aceasta e nu numai o “cetate” de valori la care trebuie sa ne închinăm, ci structural o piață comună, un spațiu economic cu niște reguli la stabilirea cărora am putea participa mult mai activ și mai pragmatic. Proiectul e foarte riscant: retorica anti-UE va crește și în cel mai rău caz poate sa eșueze într-o inițiativă gen Brexit. Când vine vorba de competiția capitalistă, jocul e însă dur și fără milă și va deveni și mai dur în vremuri de criză. Modelul de stat neoliberal slab da greș mai ales în vremuri de criză, odată prin faptul că piața răspunde la criză prin a accentua efectele crizei pentru a ne semnala că e criză, dar mai ales prin lipsa bunurilor publice și lipsa capacității de reacție a statului. 

În loc de concluzii

Să recapitulăm ideile principale ale acestui text, nu neapărat în ordinea prezentării:

• Succesul economic economic al unei țări depinde de menținerea unei baze industriale, care cere acces la energie. Cu cât energia este mai scumpă relativ la alte locații, cu atât economia este mai necompetitivă.
• Creșterea prețurilor la energie în România este un fenomen creat de conjuncturi externe (amplificate de factori interni) care vor ramane și probabil se vor înrăutăți treptat pe viitor.
• Mecanismele de piață pentru organizarea producției de energie amplifică șocurile de preț în timpuri de criză. O piață funcțională ar avea niște consecințe economice și sociale inacceptabile. În lipsa accesului discreționar la surse ieftine de energie, singura soluție rămasă rămâne reducerea consumului, care se va face inegal, printr-un preț mare al energiei. Chiar și așa, dacă ne reducem consumul voluntar în România, prețurile tot vor fi mari datorită interconectării cu țările vecine.
• Nu ne putem debarasa prea repede de piață, pentru că este un proiect european, mecanismul primar prin care regenerabilele intermitente sunt subvenționate.
• Dacă în general subvențiile sunt înțelese ca fiind necesare pentru a menține un bun public accesibil, subvențiile la vant și solar au efectul invers, de a mări prețul la energie și sunt astfel regresive. Beneficiile economice obținute din exploatarea acestui pretins bun public se duc în buzunarul finanțiștilor care încasează subvenția și profitul, iar la reducerea emisiilor nu contribuie suficient. Am ales să subvenționăm nenatural un bun privat pentru niște promisiuni probabil în mare parte fictive, dar pentru care plătim acum.
• Actual avem de-a face cu o bulă a regenerabilelor în Europa, cu toate contradicțiile ei, susținută de campanii de presă care arată doar aspectele pozitive, dar nu și cele mai relevante pentru a judeca succesul lor. Creșterea capacității pe vânt și solar va crește prețurile la energie în România, va utiliza și mai mult gaz natural și va risipi resursele și așa limitate ale țării.
• Exploatarea resurselor pe gaz trebuie făcută cu cap și ar fi bine să evităm creearea unei capacități excesive pe gaz pentru a compensa o creștere a capacității pe regenerabile. E și important să nu ne lăcomim și să producem cât mai mult gaz, pentru că problemele unei astfel de abordări sunt deja cunoscute.
• Pentru a asigura atât o sursă fără emisii significante de carbon dar și o sursă ieftină de energie și hidrogen esențial industriei, singurul compromis actual e energia nucleara. Nici în cazul unei renașteri nucleare nu e prea sigur că vom reuși să ne atingem țelurile climatice, dar e varianta cea mai rapidă, ca investiție de capital vs energie ieftină disponibilă discreționar.
• Lăsată de capul ei, piața așa cum e orânduită acum nu va construi reactoare nucleare datorită costurilor prohibitive de finanțare; de aceea e nevoie de finanțare cu dobândă redusă din partea statului sau a unor bănci de dezvoltare. Tot statul va trebui să finanțeze învățământul superior pentru achiziționarea de know-how în domeniul tehnologiei nucleare, pentru a opera și eventual a putea construi noi înșine sub licență. 
• Accesul la resurse într-o organizare a producției de energie pe principii de piață se face prin puterea de cumparare. Cine își permite are, cine nu, nu. Regula e valabilă și pentru țările participante la o piață comună.
• UE este în primul rand o piață comuna, dar e și un cadru instituțional unde trebuie sa ne asumăm responsabilitatea pe care o avem de a influența deciziile luate în așa fel încât rezultatele să fie mai echitabile.
• Pentru a ne găsi o voce în familia europeană ar trebui să înțelegem că suntem o entitate națională distinctă, cu nevoile ei specifice. Pentru asta e nevoie de o doză suficientă de naționalism, într-o forma sau alta, de preferat una ceva mai incluziva și pragmatică. Unii prefera să îi zică “patriotism”…  potato, potahto. În același timp avem nevoie și de o doză sănătoasă de empatie față de populismul de dreapta, ale cărui revendicări socioeconomice sunt adeseori cat se poate de legitime politic. 
• Interesele țărilor care au îmbrățișat Energiewende nu sunt interesele României. Una e când o țară bogată mai face câte o prostie, își permite, își pune la bătaie puterea de cumpărare, învață din greșeli și merge mai departe. Alta e când ești sărac și faci o greșeală, ea poate deveni foarte repede un handicap permanent.
• Aceste țări vor folosi mecanismele UE pentru a-si promova ideile și apăra interesele. În măsura în care se vorbește de “degrowth”, acesta va urma aceeași traiectorie a distribuției privilegiului: țările dezvoltate vor trebui sa pună presiune pe țările mai puțin dezvoltate să rămână pe cât posibil subdezvoltate. Decuplarea PIB-ului de consumul de energie e posibilă doar la paradisurile fiscale, nu la o economie care produce ceva.
• Progresismul de tip userist agravează problemele României prin soluții mediocre inspirate de atașamentul față de o ideologie preluată mimetic, prin consumul de presă vestică. Includerea de trenuri pe hidrogen în PNRR e un gest care e metafora perfectă a arivismului provincial care încearcă să intre în rândurile lumii bune cumpărându-și câteva ceasuri scumpe deși are încă veceu în curte.
• Ideologia verde ajunge la niște concluzii logice și nu tocmai plăcute în ceea ce privește consumul de energie: fără nuclear, salvarea planetei înseamnă reducerea activității industriale și al consumului de energie. Că este rostit răspicat sau nu în ziua de azi nu conteaza, el reprezintă o observație corectă dacă ne uităm la performanța economică vs emisii de carbon. S-a scris însă explicit despre acest adevăr în marii clasici ai literaturii ecologiste. Actorii politici si publicul în mare parte nu își asumă consecințele acestui adevăr, care sunt clare, căci știm în amănunt cum arată subdezvoltarea economică.
• Pentru a face acel “degrowth” pe care îl promit ca pe o izbăvire funcțional și credibil, verzii ar trebui să vină cu o doctrină economică care să explice pe ce baze economice ne reorganizăm societatea, practic trebuie să vină cu un nou Marxism și cu un nou Leninism, de data asta vă rugăm funcționale. Aceasta teorie lipsește cu desăvârșire și locul îi este luat fără niciun efort de neoliberalismul de facto al epocii noastre. Asta deși există o tradiție vestică în a ne imagina un capitalism care aduce prosperitate pentru toți. 

1. “It is important for the government to ensure that we have a power system that meets the basic objectives of power supply at all times. We need the output capacity in hydropower and will not expose it to further export. In my opinion, the consequences of establishing a new overseas cable indicate that a license will not be granted for the project,” said Oil and Energy Minister Terje Aasland.

2.  Există mai multe articole pe tema asta în presă, unul mai recent fiind cel din Cotidianul, care o citează pe Christina Verchere, CEO al OMV Petrom https://www.cotidianul.ro/de-ce-a-dat-omv-petrom-statul-roman-in-judecata/

3.  O mostră de idei neoliberale e oferită de publicațiile Comisiei Monopolului din Germania, care a produs la un moment dat un studiu intitulat “Mai puțin stat, mai multă competiție” iar recent a scos chiar un studiu care concluzionează că Deutsche Bahn nu a fost privatizată destul.

4. Reportaj tipic pe această temă din Bayern 

https://www.br.de/nachrichten/wirtschaft/strompreis-verbraucher-zahlen-fuer-verpuffte-energie,TObcerb

5.   “The life of everyone else does get that bit more challenging,” said Peter Osbaldstone, research director, European power and renewables at Wood Mackenzie Group Ltd. “When you take it to the extreme, you get generators not designed to provide flexibility having to provide flexibility and that’s where nuclear finds itself.”

While U.S. nuclear operators aren’t forced to ramp down output akin to their European peers, plants that can’t compete in the market have gradually shut down. With prices in a rut, eight stations have gone dark since.

2013. At least four more are scheduled to close permanently by 2025, including after one unit north of New York City shut at the end of April.”

https://www.bloomberg.com/news/articles/2020-05-04/nuclear-is-getting-hammered-by-green-power-and-the-pandemic

6.  Gazul este așa de important încât guvernul german plănuiește construirea a 20GW de capacitate pe gaz, în plină criză a prețului gazului.

7.  “Biomass is counted in primary energy terms, not useful energy. If you used useful energy excluding energy waste, it would probably be a lot less,” https://www.euractiv.com/section/energy-environment/news/exposed-how-eu-countries-use-firewood-to-bloat-their-renewable-energy-stats/

8. “More than 100% of Europe’s annual harvest of wood would be needed to supply just one-third of the expanded renewable energy directive. Because demand for wood and paper will remain, the result will be increased degradation of forests around the world. The example Europe would set for other countries would be even more dangerous. Europe has been properly encouraging countries such as Indonesia and Brazil to protect their forests, but the message of this directive is ‘cut your forests so long as someone burns them for energy.’ Once countries invest in such efforts, fixing the error may become impossible. If the world moves to supply just an additional 3% of global energy with wood, it must double its commercial cuttings of the world’s forests.”

https://www.pfpi.net/wp-content/uploads/2018/04/UPDATE-800-signatures_Scientist-Letter-on-EU-Forest-Biomass.pdf

9.  Comparat cu cărbunele lemnul are o așa-zisă datorie de carbon care e replătita prin regenerarea pădurilor tăiate în deabia în jumătate de secol, sau peste 100 de ani, depinzând de natura pădurilor tăiate.

https://iopscience.iop.org/article/10.1088/1748-9326/aaa512/meta

10. Un articol informativ ar fi Taiichiro Hattori & Shigenori Morita (2010) “Energy Crops for Sustainable Bioethanol Production; Which, Where and How?”, Plant Production Science, 13:3, 221-234, DOI:10.1626/pps.13.221

11. Problema hidrogenului explicata aici in caz de TLDR.

12. “Former Green environment minister Jürgen Trittin famously said in 2004 that the burden placed on households by the renewable energy surcharge would amount to “only around one euro per month, the price of a scoop of ice cream.” But the renewables boom of the following years has quickly inflated the renewables surcharge, making Trittin’s figure obsolete and an easy target for ridicule.”

https://www.cleanenergywire.org/factsheets/how-much-does-germanys-energy-transition-cost

13. În original: „In fact, giving society cheap, abundant energy at this point would be the moral equivalent of giving an idiot child a machine gun. With cheap, abundant energy, the attempt clearly would be made to pave, develop, industrialize, and exploit every last bit of the planet—a trend that would inevitably lead to a collapse of the life-support systems upon which civilization depends.“

https://quotepark.com/quotes/2032925-paul-r-ehrlich-in-fact-giving-society-cheap-abundant-energy-at/

14. Nu neapărat o carte științifică, mai mult o pledoarie pentru un anumit estetism: “What do I miss, as a human being, if I have never heard of the Second Law of Thermodynamics? Nothing. And what do I miss by not knowing Shakespeare? I simply miss my life.”

15.  Un episod foarte interesant care ilustrează repulsia și frica mic-burgheză cu care Ehrlich îi privește pe nespălați e o călătorie cu taxiul în New Delhi, relatată de The Newyorker: “people eating, people washing, people sleeping. . . . People thrusting their hands through the taxi window, begging. People defecating . . . People, people, people, people.” He confessed to being afraid that he and his wife would never reach their hotel, and reported that on that night he came to understand overpopulation “emotionally.”

16.  ‘I will do anything that is basically covered by the law to reduce Berkshire’s tax rate. For example, on wind energy, we get a tax credit if we build a lot of wind farms. That’s the only reason to build them. They don’t make sense without the tax credit.” – Warren Buffett

17. “No country has managed to develop a safe, successful, economically competitive nuclear power industry in a market-based environment. This tells us that nuclear power is unlikely to be successful in market-based economies. It may work in China, but it is unlikely to work in most other places.” Naomi Oreskes, Harvard historian

18.  “Between 1940 and 1970, electricity production in the United States grew ninefold, to more than 1,600 terawatt-hours. Over that same three-decade period, US gross national product in­creased nearly tenfold, going from $100 billion to $977 billion. Personal incomes soared, going from less than $600 per year to more than $3,900 (in 1970 dollars). . . . By 1970, the average American was consuming about 7,200 kilowatt-hours of electricity per year . . . more than twice today’s global average of about 3,100 kilowatt-hours per capita per year.” Robert Bryce – A Question of Power: Electricity and the Wealth of Nations

19.  “What’s remarkable about the nuclear announcements of the last week is how uncontroversial they have been. Nuclear has gone from completely out of fashion to the most practical way to provide large quantities of predictable, emissions-free power.”
https://nationalpost.com/opinion/ontario-finally-dumps-the-liberals-naive-green-energy-ideology

20.  Experienta practica a aratat ca e mai ieftin sa operezi acelasi tip de reactor. Reactoarele CANDU au si avantajul ca pot fi operate cu “deseuri”. https://www.newswire.ca/news-releases/candu-reactor-in-china-first-to-directly-use-recovered-uranium-fuel-539599062.html

21.  “We are witnessing the birth of Bretton Woods III – a new world (monetary) order centered around commodity-based currencies in the East that will likely weaken the Eurodollar system and also contribute to inflationary forces in the West.” – Zoltan Pozsar, former Federal Reserve and U.S. Treasury Department official, former Credit Suisse Global Head of Short-Term Interest Rate Strategy

22.  Keynes, “The Treaty of Peace”

23.  “If we aim deliberately at the impoverishment of Central Europe, vengeance, I dare predict, will not limp.”, “The Treaty of Peace” (1919)

24.  “Achiziția trenurilor pe hidrogen, un proiect USR. Cătălin Drulă este ministrul care a scris și a inclus în PNRR proiectul de achiziție a celor 12 trenuri de bază de hidrogen, în timpul mandatului lui de la Transporturi.  Trenurile pe hidrogen, nepoluante, au fost gândite de la început să preia rutele neelectrificate pe care circulă azi trenuri diesel.  Spre deosebirile de irigațiile visate de PSD, trenurile pe hidrogen se încadrează perfect în logica PNRR: tehnologie nouă, „verde”, o achiziție prin care călătorii nu ar mai trebui să circule cu același trenuri vechi de zeci de ani”

• Opiniile exprimate în articolele din cadrul acestei secțiuni aparțin autorilor și nu reprezintă cu necesitate poziția Friedrich-Ebert-Stiftung România.