Logica prezidenţială
În scurta întâlnire cu Preşedintele României ce a urmat flashmob-lui de la Palatul Cotroceni, oamenii au început să-l asalteze cu întrebări absolut fireşti ca: de ce Preşedintele României face lobby pentru crearea unui dezastru ecologic pe teritoriul ţării? De ce ar fi statul român interesat să suporte costurile imense de menţinere în limite neapocaliptice a dezastrului ecologic după retragerea corporaţiei? De ce statul ia un procent nemaiîntâlnit de mic, poate comparabil doar cu cel obţinut în trecut de statele colonizate? Practic i s-a cerut în diferite feluri socoteală pentru dubioasa situaţie în care Preşedintele României face lobby pentru ceva ce ar putea fi rezumat simplu aşa: cianuri pentru populaţie, Gold pentru Corporation.
Singurul argument adus de către Preşedintele României a fost că se vor crea locuri de muncă. Argument similar cu cel al unui colonialist sincer dintr-o ţară bananieră: “o să vă luăm pământul şi resursele, o să cam muriţi de foame dar vestea bună e că vă dăm locuri de muncă obligatorii la noi pe plantaţie”. Conform logicii Preşedintelui României, ar fi trebuit să ne bucurăm de luarea tezaurului de către ruşi dacă transportul s-ar fi făcut cu angajaţi români.
Dacă e vorba despre cei câţiva angajaţi n-ar fi mai simplu să li se dea oamenilor 0,1% din bugetul pentru Catedrala Mântuirii Neamului sau 1% din bugetul pentru Muzeul Comunismului şi o să trăiască fericiţi toată viaţa (probabil mai lungă decât dacă “sapă” cu cianuri prin nişte mine dubioase).
Cineva a adus în discuţie exemplul Venezuelei, unde resursele naturale sunt publice. Preşedintele României a descalificat rapid această posibilitate, spunând că n-am ajuns să luăm exemple din AmericaLatina…
Eu zic că exact acolo ar trebui să ne uităm: acolo a fost testat pentru prima oară neoliberalismul, discursuri gen celui al Preşedintele României s-au consumat demult. Sunt ţări care au trecut deja prin toate etapele turbo-capitalismului, ţări care au trecut de mult prin purgatoriului FMI, cu binecunoscutul scenariu: prin mituirea indirectă a unor politicieni importanţi, de cele mai multe ori preşedintele, se aranjează un împrumut imens, cu certitudinea că nu va putea fi plătit; banii nu ajung în nici un fel la populaţie, de ei beneficiază anumite elite din ţara respectivă, bănci, corporaţii străine plătite excesiv pentru lucrări de infrastructură, etc; împrumutul nu se poate plăti şi, bineînţeles, situaţia ţării respective se înrăutăţeşte, se ia un alt împrumut, FMI trece la cârmă cu binecunoscutele politici neoliberale – distrugerea statului social, privatizarea resurselor, drepturi sporite pentru corporaţii asupra forţei de muncă, etc.(1) Bineînţeles că în scurt timp urmează dezastrul, cum s-a întâmplat în Argentina şi mai peste tot unde FMI sau ceva similar a pus piciorul (2). Aceste ţări care deja au trecut prin colaps sunt exemple care ne pot ajuta să punem relaţia oficialilor cu marele capital într-o perspectivă de ansamblu. Preşedintele României probabil nu vrea să privească spre America Latină pentru că i s-ar pune oglinda în faţă, deoarece politicile şi discursul promovat de el sunt izbitor de similare cu cel al preşedinţilor apocaliptici corupţi din America Latină, gen Menem.
Dar tot acolo sunt şi exemple de preşedinţi care nu sunt doar al doilea reprezentant FMI în teritoriu.
Preşedinţi care s-au opus imperialismului prin îndatorare, celebre sunt cazurile lui Jaime Roldos şi Omar Torrijos (3), preşedinţi care şi-au dat seama că totuşi e ceva în neregulă ca toate resursele de apă ale unei ţări să aparţină Bechtel sau tot petrolul ţării să aparţină unei corporaţii gen Texaco şi au făcut paşi importanţi ca resursele naturale să devină publice, preşedinţi pentru care educaţia şi sănătatea sunt priorităţile şi nu creşterea economică, sunt preşedinţi care au propus şi realizat eliminarea completă a armatei, preşedinţi case încurajează oamenii fără locuinţă să intre în orice apartament de lux nelocuit găsesc, preşedinţi precum Correa, care a reuşit să scape Ecuadorul de o bună parte din datorii, pe motivul că sunt credite odioase (deşi sunt luate în numele populaţiei, de ele beneficiază în fapt doar corporaţiile şi băncile străine şi o mică parte a oligarhiei locale), sunt preşedinţi care au curajul să încerce şi alte sisteme politice decât neoliberalismul sălbatic, ca de exemplu lansarea unei mişcări eco-sociale în mai multe state din lumea a doua (nu şi România) la iniţiativa lui Evo Morales, preşedintele Boliviei (4) etc.
Astea sunt într-adevăr acţiuni îndrăzneţe, ale unor preşedinţi puternici. În contextul ăsta, Preşedintele României e unul mediocru, care nu are capacitatea de a evalua şi de a răspunde noii situaţii “post-criză” decât prin catastrofala amplificare a “soluţiilor” care au provocat criza. Nu i-am menţionat numele până acum pentru că, mai degrabă decât firea sau personalitatea lui Băsescu, e o problema a sistemului în care presiunea e spre astfel de politici şi corupţia de mari proporţii e intrinsecă, absolut normală şi aproape obligatorie. Contrar a ceea ce se spune în presă – că e un preşedinte jucător, puternic, cu prea multă personalitate, că se impune peste atribuţiile lui – eu aş zice că din contră avem un preşedinte absolut convenţional, submisiv, o rotiţă obedientă în maşinăria capitalului global. Preşedinţi puternici sunt cei care au totuşi o viziune, nu care interiorizează comenzile superiorilor şi le impun cu autoritate la amărâţi în teritoriu. Nu e nici o putere în a asimila logica dominantă şi a o aplica.
Dar de fapt astea nu sunt doar problemele preşedintelui, ci ale societăţii româneşti în general, suntem foarte obedienţi şi convenţionali; deşi se întâmplă lucruri foarte grave, reacţia este aproape inexistentă. America Latină poate fi, în sensul ăsta, un exemplu de mobilizare şi de acţiune colectivă, o lecţie şi pentru noi, nu doar pentru preşedinte. În momentul în care oamenii au înţeles cum stă treaba cu imperialismul financiar global şi cu privatizarea resurselor, au fost atât de revoltaţi că uneori reprezentanţii FMI, ai marilor bănci şi corporaţii au trebui să fugă cu elicopterul de furia mulţimilor(5).
Păcat că România nu are aur pe tot teritoriul, că ar fi fost posibil un proiect mai de amploare, exproprierea tuturor cetăţenilor şi concesionarea către Gold Corporation a întregului teritoriu şi exploatarea sa cu cianuri, poate asta ar fi produs o oarecare reacţie, trezire şi în populaţie, sau poate nu…
Ca o demonstraţie, dacă mai era nevoie, că urmăm îndeaproape parcursul de dinainte de colaps al ţărilor Americii Latine, Preşedintele României a spus şi că mai trebuie să “ne” împrumutăm vreo 19 miliarde şi s-a arătat puţin îngrijorat pentru momentul plăţii. Dar asta nu e o problemă, împrumutul e ca de obicei foarte avantajos, voi vă împrumutaţi şi noi plătim. Resurse naturale vor mai fi şi după expatrierea aurului, pentru plata următorului împrumut se pot exploata resursele individuale ale precariatului. Am înţeles că unii români, cei săraci cu precădere, au câte un rinichi în plus şi, cum a repetat de nenumărate ori preşedintele, dacă ai resurse trebuie exploatate, deci viitorul e al bio-resurselor…
Exploatări pe creier (pe bază de cianuri culturale)
Spre mirarea mea, la un moment dat Preşedintele României a reacţionat când am zis ceva de genul: “Ce ţară mai e şi asta în care o corporaţie reuşeşte să cumpere toată presa importantă şi preşedintele”. Mi-a răspuns vizibil iritat că eu nu ştiu ce preţ am, că încă nu m-am testat, el s-a testat de mai multe ori şi îşi ştie preţul, l-am întrebat ce preţ are, a răspuns “eu nu am nici un preţ”.
Dacă e adevărat ar fi destul de trist, pentru că acţiunile lui par a fi făcute de cineva bine încadrat în organigramele FMI si Gold Corporation. E adevărat că suntem o ţară amărâtă şi că suntem în anul voluntariatului, dar sper totuşi că Preşedintele României nu e umilit în halul ăsta de Marele Capital încât să facă munca asta pe gratis.
Cât despre preţul meu, e foarte mic, aştept să fiu contactat pentru finanţarea unui proiect, o bursă sau ceva de genul ăsta şi poate-mi schimb părerea despre Roşia Montană sau cel puţin evit subiectul. De ce nu, ăsta e modelul normalităţii ce vine de la politicieni, de la “elitele culturale”, presă – totul e economie, opiniile mele au valoare economică, trebuie să mi le privesc ca pe nişte resurse. Emoţiile, creativitatea, sentimentele, capacităţile de comunicare, empatia, toate sunt resurse de exploatat la fel ca aurul de la Roşia Montană.
Nu prea mai există şi altfel de relaţii cu lumea decât cele economice, e foarte greu de imaginat cum ai putea aduce şi o altă perspectivă decât cea economică în discuţie. De exemplu în acest context pare ridicol să discuţi despre natură şi altfel decât despre o resursă de exploatat. Discuţia asta nici măcar nu se poate începe în mod serios, nu numai cu preşedintele, cu majoritatea românilor în general.
Imi vine în minte acum o secvenţă din documentarul end.civ (6) în care undeva în Canada, un grup de indo-americani au blocat drumuri, au creat baricade încercând să oprească cu arma în mână defrişarea unei păduri. La întrebarea unui reporter intrigat de forţa mobilizării lor, una dintre femei i-a răspuns cu o altă întrebare: “pădurea asta e mama noastră, ce-ai face tu dacă cineva ţi-ar viola mama?” Mărturisesc că am zâmbit când am auzit replica asta, şi asta e dovada vie despre supremaţia percepţiei economice.
Dar, chiar şi în cultura noastră, există tot mai multe voci care spun că privirea occidental-capitalistă asupra lumii e la baza unui inevitabil apropiat colaps. Suntem tot mai mult forţaţi să chestionam această privire patriarhală asupra lumii – perceperea celorlalte specii, minerale, plante, oameni ca resurse ce trebuie cucerite, controlate, administrate, dominate şi exploatate. Suntem forţaţi de multiplele crize în care am intrat – economice, biologice (dispariţia speciilor, modificările genetice), climatice, a resurselor (apă petrol), creşterea populaţiei etc. Capitalismul e un sistem ce trebuie să crească, pentru că altfel colapseaza, dar în acelaşi timp creşterea îi distruge propria bază – capitalul uman, mediul şi resursele. Pare o situaţie fără ieşire. Exploatările de tip tar sands, fracking, cele maritime la mare adâncime, cele pe bază de cianuri, sunt dovada vie a unui sistem care se luptă cu propriile limite. Există senzaţia a ceva apocaliptic în toată această goană după ultimele resurse.
Şi, dacă asta nu e destul, toată această apocalipsă se petrece şi în planul subiectivităţii, un colaps al realităţii, o unidimensionalitate a percepţiei. Pe nesimţite am fost total colonizaţi, nu mai există imaginaţie, posibil, în afara economiei – viaţa noastră e economică. Încet, încet ne-am transformat în minicorporaţii care-şi auto-exploatează resursele. In sensul ăsta poate avem preşedintele care chiar ne reprezintă.
Dar nu mai insist în direcţiile astea, chiar dacă sunt cele mai actuale şi urgente perspective, în România dacă încerci să aduci discuţia în zonele astea eşti privit ca un sărman naiv dintr-un univers paralel. Pragmatic şi normal este să vezi lingouri de aur când priveşti spre Roşia Montană.
Una peste alta, spectacolul a fost frumos, Preşedintele României a punctat din nou în faţa camerelor, ca fiind un preşedinte relaxat, deschis, care intră în dialog cu cetăţeanul. Probabil, prin concentrarea atenţiei camerelor pe el şi prin modul în care a făcut selecţia întrebărilor la care să răspundă, a reuşit să întoarcă protestul într-un promo pentru Gold Corporation. În încheiere a spus că i-a plăcut să discute cu noi pentru că suntem civilizaţi. Ca răspuns şi statul s-a prezentat ca unul binevoitor, o securitate nu prea agresivă şi bine camuflată în faţa televiziunilor. Adevărul însă se găsea la vreo 200 de metri de obiectivele camerelor, unde la plecare, brusc am devenit din oameni civilizaţi infractori – cordoane de jandarmi ne-au legitimat şi probabil lista duşmanilor statului sau a suspecţilor de terorism s-a mai îmbogăţit puţin.
_____________________________
1. Confessions of an economic hitman interview, http://www.youtube.com/watch?v=yTbdnNgqfs8&feature=youtube_gdata_player
2. De exemplu speranţa de viaţă scade între 5 şi 10% după ce o ţară se împrumută la FMI. Mai multe în documentarul Debtocracy ttp://touch.dailymotion.com/#/video/xik4kh_debtocracy-international-version_shortfilms
3. Ăsta e răspunsul lui Omar Torrijos, fost preşedinte în Panama, către John Perkins, care avea sarcina să-l convingă să ia un împrumut substanţial: “I don`t need the money. What I really need is for my country to be treated fairly. I need for the United States to repay the debts that you owe my people for all the destruction you`ve done here. I need to be in a position where I can help other Latin American countries win their independence, and be free of this terrible presence from the north that you people are exploiting us so badly. I need to have the Panama canal back in the hands of the Panamanian people. That`s what I want. And so leave me alone, don`t try to bribe me”, din John Perkins, Confessions of an Economic Hit Man, San Francisco, Berrett-Koehler Publishers, 2004
4. Vezi People’s Agreement on Climate Change and the Rights of Mother Earth, http://climateandcapitalism.com/?p=2255, un extras: Capitalism requires a powerful military industry for its processes of accumulation and imposition of control over territories and natural resources, suppressing the resistance of the peoples. It is an imperialist system of colonization of the planet. Humanity confronts a great dilemma: to continue on the path of capitalism, depredation, and death, or to choose the path of harmony with nature and respect for life.”
5. Avi Lewis and Naomi Klein, ‘The Take’ (documentary) – http://www.youtube.com/watch?v=LEzXln5kbuw
6. Vezi documentarul end.civ http://www.youtube.com/watch?v=3hx-G1uhRqA&sns=em