Citesc declaraţiile lui Valeriu Turcan şi mă îngrozesc nu doar de conţinutul lor efectiv, ci şi de halul în care a ajuns societatea noastră dacă purtătorul de cuvînt al preşedintelui poate să spună liniştit astfel de aberaţii. Trec peste modul dizgraţios în care îl omagiază pe Traian Băsescu, care, chipurile, nici nu poate fi comparat cu preşedinţii anteriori (la doar 2 săptămîni după ce tot el declarase că Băsescu a ezitat să mai candideze a doua oară, din cauza “crimei organizate”, ceea ce mi se pare o pregătire evidentă a unei “învingeri de către sistem” pe model Constantinescu).
Traian Băsescu, spune Turcan, “reprezintă o doctrină în sine”. Oare de ce a simţit nevoia să spună aşa ceva? Poate tocmai din cauză că preşedintele se remarcă prin pragmatism, apetenţă pentru stil autoritar şi lipsa unor convingeri ideologice clare şi puternice? Dar în fine, să zicem că există această doctrină. Care este ea?
După Turcan, elementele doctrinei Băsescu sînt “un tip de suveranitate efectiva, atat in plan intern, cat si in relatiile externe, demnitate in relatiile externe care poate, in anumite momente postdecembriste, a lipsit, angajament si asumare, stimularea participarii politice, inclusiv prin referendumuri, angajament total fata de aliatii Romaniei, predictibilitate atat fata de aliati, cat si fata de state care ar putea sa nu fie incluse in categoria aliatilor, descentralizare, un stat minimal, dar puternic, cu institutii eficiente, sprijinirea constanta de la cel mai inalt nivel a luptei impotriva coruptiei, un tip de relatie democratica cu mass-media, stoparea unui tip de concubinaj care a existat inainte, cand patronii de presa erau sfatuitori ai presedintilor”.
Suveranitate efectivă??? Nu poţi să spui la modul serios aşa ceva în anii acordului cu FMI, este pur şi simplu prea cinic.
Demnitate în relaţiile externe? Asta chiar n-am înţeles de unde vine. Poate de la declaraţiile rusofobe absolut inutile cu care ne delectează preşedintele periodic, alt motiv deosebit de “demnitate” faţă de exterior nu văd.
Stimularea participării politice, “inclusiv prin referendumuri”? Referendumul pentru unicameral a fost o instrumentare cinică a votului care nu poate decît să îndepărteze oamenii de politică (de altfel, şi singurul referendum notabil). Prin ce altceva se mai stimluează participarea politică? Prin operaţiuena constantă de decredibilizare a Parlamentului? Aceasta loveşte pînă la urmă în sistemul de partide, care e principalul mijloc de participare politică.
Un tip de relaţie democratică cu mass-media??? Preşedintele care a făcut din presă o vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale, care are ieşiri periodice extrem de violente împotriva jurnaliştilor şi care insultă periodic presa în general, nici măcar doar cea a “mogulilor”?
E deprimant cînd auzi astfel de lucruri, pentru că atunci cînd spaţiul public suportă atît de bine propaganda de tip “albul e negru” nu mai există nici o certitudine de natură publică. E o mare problemă acum şi una şi mai mare în viitor. Dincolo de cum arată mandatele preşedintelui actual şi cu ce consecinţe imediate pentru noi, trebuie să ne întrebăm de pe acum ce se va întîmpla după ieşirea din istorie a actualului preşedinte şi a “doctrinei” lui.
Atunci cînd Turcan spune că miza alegerilor următoare e cine va prelua doctrina Băsescu, sper că există măcar o înţelegere difuză a faptului că, în realitate, actualul preşedinte concentrează în mîinile lui foarte multă putere personală care nu ţine de doctrine, proceduri şi instituţii şi care, astfel, nu poate fi transmisă. Se gîndeşte cineva din PDL la ce se va întîmpla atunci cînd această putere imensă va dispărea relativ brusc?