Nu luați în serios acest text, e departe de a fi unul academic. E aproape un pamflet născut dintr-o acută senzație de invidie: invidiez cu pasiune o serie largă de teoreticieni ai dreptei românești, pe cei de-o vîrstă cu mine, pentru certitudinile lor, pentru convingerea că li se cuvine, că e normal să se afle de partea confortabilă a patului pur și simplu pentru că există și sînt ei. Interiorizarea privilegiilor, comună în zona categoriilor sociale de statut înalt (dar asta e o altă discuție, mai ales cea despre de unde vine statutul).
Pentru că textele lui Dragoș Paul Aligică și Dan Tăpălagă m-au lăsat ușor stupefiată, iar citarea în stil Harvard e total inadecvată cînd lumea se ia excesiv de în serios, considerați acest text profund neacademic și cît de poate de neserios.
Așadar, s-a dovedit, conform noii teme de discuție, că publiciștii de stînga sînt o mare problemă pentru intelectuali. Pentru intelectualii de dreapta, mai exact. Dacă intelectualii de dreapta ar avea în vocabular expresia „problemă socială“, atunci cam asta ar fi publiciștii de stînga. De fapt, o problemă cam ca rîia cățelească – e chestie de imunitate, nu se ia, nu e mortală, dar e total inestetică. Și recurentă. Concret, publicistica de stînga își frustrează adversaro-partenerii de discuție prin incapacitatea funciară de a se ridica la justul nivel intelectual (cum zicem, citarea Harvard/ Chicago, cu variații de „după cum spunea Weber, X, Y…“) – de unde și inestetismul situației. A, dar să nu uităm o mică precizare – publiciști au devenit mai nou nu doar toți ziariștii mai pătrunși de virusul îndoielii, ci și toți comentatorii de pe platformele online care nu aderă necondiționat la opiniile exprimate de reprezentanții dreptei intelectuale (ceea ce, să recunoaștem, mărturisește brusc o vitalitate a stîngii de care nimeni nu era, pînă acum, conștient…).
Să recapitulăm: avem, de fapt, trei categorii – comentatorii mai mult sau mai puțin anonimi, dar, oricum, necunoscuți, de pe forumuri (care au o libertate de role-playing ce-i face subiecți dificili pentru filozofii sociologizante), ziariștii de opinie (sub toate formele lor de agregare, inclusiv de „analiști politici“) și reuniunea de ființe „producătoare de cunoaștere“ care nu umblă cu steaua de stîngist în piept, dar emit puncte de vedere recunoscute și recognoscibile a fi din spectrul stîngii. Să fie prima grupă ținta nemulțumirilor celor care se declară de dreapta? Să aibă dînșii pretenția a avea doar interlocutori de subsol cu profundă conștiință politică și asumare ideologică sau presupun că cei care comentează în contra sînt puri postaci ai adversarului? Ei bine, ne lămurim din al doilea text, cel al lui Dan Tăpălagă: nu, nu despre ei e vorba. E vorba despre jurnaliști – și, am eu așa o senzație, mai ales despre cei care apar la tv. Despre complexitatea ființei umane – mai ales a celei sub formă de agregare ziaristică –, care nu suge de la sînul mamei viziuni bipolare asupra lumii, de altfel, plicticoase de la moartea lamentabilă a Războiului Rece, dacă nu și dinainte, scrie Cristian Grosu, motiv să nu ne mai batem gura, la fel și despre deontologia și mecanismul de funcționare a unei meserii periclitate actualmente tocmai de cererea excesivă de înregimentare ideologică drept condiție de angajare (iată cum se autoprezintă Cristian Grosu, de profesie jurnalist de investigație: „sper din toată inima să nu le știu vreodată, ca prostu’, pe toate. de fapt, nu sînt sigur că ȘTIU nici măcar în ce privește lucrurile care mă interesează. sînt sigur însă că înțeleg; că simt, că rămîn pe fază, că am bănuieli ferme și adecvate :). nu mi-au lipsit timpul, ocaziile și obișnuința de-a alege unghiul din care să văd și să înțeleg“). Avînd în vedere traseul profesional al lui Grosu, sfidez pe oricine să-l poată atașa la dreapta sau la stînga. O fi schizofrenic sau doar ziarist profesionist?
În ambiguitatea lui structurală (dar DPA afirmă oricum că stîngiștii nu-s în stare să identifice ideile în textele altora), din articolul lui Dragoș Paul Aligică reiese că, în scenariul apocaliptic al stîngii care se prăbușește, nu prea are cu cine să se converseze, din lipsă de adversari declarați, în această conversare zăcînd secretul viitorului („Lupta de idei, nu mecanica modurilor de producție este motorul istoriei“). Am meditat, m-am tot agitat – în afară că-s neacademici, nu l-au citit și nu-l citează pe Mark Blyth și n-au o tradiție locală, o filiație de la care să se revendice, maeștri (ca Domnia Sa cu dl Tismăneanu), ce-l deranjează, totuși, la ăia care chiar își spun de stînga și de ce așteaptă astfel de „recunoașteri“, între confesional și Alcoolicii Anonimi („Mă cheamă X-ulescu și sînt de stînga“), de la toată lumea?
Senzația mea e că nu vagul ideologic în sine îl deranjează (e prea isteț să n-aibă o bănuială că omenirea nu se împarte în stînga și dreapta, iar opțiunile de viață, la fel și-n cazul chestiilor ălora grave pe care le tot mestecă unii și alții, valori, principii etc., , că – ce banal! – cu toții facem alegeri în funcție de educație, experiența existențială, analiza contextului, pattern-uri comportamentale, mai degrabă decît în funcție de „cărticele roșii“ ideologice; apropo, lămuriți-mă și pe mine, a da bani unui cerșetor sau unei organizații de caritate e de stînga sau de dreapta?). Îl deranjează imposibilitatea actuală de a stabili legături între publicistica de stînga și politica românească care-și tot zice de stînga. E o schimbare de macaz, după ce discuțiile pe tema Raportului Tismăneanu deschiseseră breșa „conectării“ simbolice a stîngiștilor la comunismul de tristă amintire, tentativa de generalizare a acestei „filiere simbolice“ eșuînd totuși. În timp și construind atent, dreapta intelectuală (care s-a născut inițial pe fundalul unui acord social simbolic, după Revoluție: toți oamenii de bine trebuiau să fie de dreapta, că doară n-au să fie comuniști, iliescieni etc.) și-a construit o relație cu pandantul ei politic de genul „guvernarea e o treabă grea, schimbarea durează, ei se sacrifică pentru ideile noastre, mai și greșesc, de vreme ce nu-s atît de avansați ideologic“ (pentru avansul ideologic al celor defavorizați, unii intelectuali s-au sacrificat, implicîndu-se direct în politica de partid). Un fel de atitudine patern(alist)ă. Or, stînga intelectuală nu a construit nici un fel de pod în direcția politicii partinice, are alte direcții de interes, iar în etapa actuală, orice afiliere de acest fel i-ar fi fatală. Așa că asta-i o căutare de beregată.
Vedeți dvs., e ușor să-i dai la geoale stîngii. În general (poate nu și în România), se zice că stînga politică și-a trădat/ dezamăgit electoratul – și așa e, iar stînga, politică și nepolitică, are problema masivă că se simte foarte des vinovată pentru neîmplinirea idealurilor, exagerează cu explicațiile și încearcă să convingă, în loc să afirme. Dreapta nu-și dezamăgește niciodată alegătorii (doar tot pe-ai stîngii), nu se simte niciodată vinovată (n-are asemenea complexe, deși e creștină) și nu e tentată niciodată să se explice – cine nu pricepe, treaba lui, e un troglodit. Stînga își pierde vremea cu maieutica, dreapta știe că binele vine odată cu demisia statului și construcția de închisori mai mari (administrate privat). Stînga și-o cere și-o încasează, la asta e bună.
(Ca să previn constatări legate de faptul că multe luări de poziție ale stîngii intelectuale sînt reacții la teme lansate de dreapta: în momentul de față, e normal – trăim sub o guvernare de dreapta, cu o dominantă a discursului de dreapta, iar temele venite din respectiva direcție pot avea consecințe concrete în planul realului. Motiv pentru care unora dintre noi ni se flutură dacă cineva se amuză cu ideea unor experimente de reacție pe spinarea noastră.)
Eu înțeleg că tentația monoculturii e covîrșitoare (mai ales că trăim, vorba lui Aligică, „o perioadă extrem de interesantă“, prin asta înțelegîndu-se revoltele din Londra, criza mondială și nevenirea naționalei Argentinei la București), dacă promitem toți solemn să fim anticomuniști practicanți, ne lăsați să ne jucăm și noi în nisipul nostru periferic?
Ca să nu existe nici un fel de dubiu, notați că autoarea acestor rînduri non-intelectuale se declară semipublicistă de stînga. De altfel, era inevitabil, avînd în vedere că, printr-un simplu accident de biografie colectivă, intelectualii de dreapta sînt exclusiv bărbați (componență de gen la care cu disperare visează și un șef de poliție județeană din țara noastră, căruia pînă acum nu i-a cerut nimeni demisia, probabil din pricina consensului intelectual și politic, de inspirație europeană, asupra rolului social al femeii). De unde și sărăcia de duh.